Detalii navale

DE-A LUNGUL dezvoltării navigației, odată cu perfecționarea ambarcațiunilor, au evoluat și ancorele a căror destinație este aceea de a imobiliza nava sau de a-i limita viteza de deplasare.

Nu este posibil de stabilit cu precizie cine și când a imaginat acest dispozitiv, deoarece începuturile navigației se pierd în negura vremurilor, cu mult înainte de apariția scrisului.

La origine, primele ancore au constat din pietre legate cu parâme care se fixau de ambarcații.

O perioadă lungă de timp, acest tip de ancoră a constituit singurul sistem de fixare a ambarcațiunilor, navele egiptene și cele feniciene utilizau astfel de ancore încă cu 2 500 de ani î.e.n., așa după cum rezultă din basoreliefurile și picturile rămase din acele perioade.

Există indicații că și navigatorii Greciei antice utilizau pietre mari atârnate cu parâme dispuse în jurul bordurilor ambarcațiilor pe care le foloseau și în caz de furtună.

Sistemul a fost preluat de romani. Trebuie remarcat faptul că aceste prime ancore acționau prin greutatea lor, spre deosebire de ancorele în accepția de astăzi care acționează în special prin agățarea de fundul mării.

Încă din cele mai îndepărtate timpuri popoarele pentru care navigația a constituit o preocupare principală s-au străduit să perfecționeze ancorele.

Cu aproximativ 2 200 de ani î.e.n. în China începe să se utilizeze o ancoră din lemn, mult mai apropiată ca formă de ancora obișnuită. De altfel, acest tip de ancoră ceva mai evoluată a persistat până în timpurile actuale, fiind utilizat pe joncuri.

O ancoră preistorică ce prezintă o certă îmbunătățire este reprezentată în figura 3. Ea era confecționată din două grinzi încrucișate și ascuțite la capete pe care se fixau vârfuri, între care se lega o piatră grea.

În secolul al V-lea î.e.n. în Grecia încep să se construiască ancore de un alt tip. Ele constau dintr-un fus de lemn încăsat în centrul altuia, în care era practicată o gaură pe întreaga lungime, acest orificiu fiind apoi umplut cu plumb. La alte ancore fusul era perforat și umplut cu plumb.

Ulterior, la capetele brațelor au început să se fixeze piese asemănătoare unor vârfuri de săgeți, care aveau rolul de a se agăța de fundul mării.

Un pas înainte în perfecționarea ancorelor l-a constituit dotarea lor cu o traversă, inițial de lemn, iar ulterior din metal (aliaje de plumb), al cărei rol era acela de a plasa ancora pe fundul apei cu ghearele orientate către pământ.

În numeroase regiuni din Europa au fost descoperite de arheologi astfel de traverse metalice, dovada răspândirii largi a acestui tip de ancoră.

Odată cu dezvoltarea tehnicii prelucrării fierului, ancorele au început să fie confecționate parțial sau total din fier.

Cu ocazia secării lacului Nevi din Italia, în 1932 au fost descoperite resturile a două galere romane, precum și două ancore, din care una din lemn și cealaltă din fier. Descoperirea a permis să se cunoască mai exact modul în care se construiau navele și ancorele de către romani.

Ancora din lemn avea traversa din aliaj de plumb introdusă în fus prin intermediul a două orificii rectangulare, iar ghearele din vârful brațelor erau din metal.

Cea de-a doua ancoră este în totalitate din fier și posedă traversa mobilă ca la ancorele tip amiralitate.

Greutatea ancorelor din antichitate era ușoară ceea ce făcea ca mânuirea să nu implice dispozitive speciale și voluminoase pentru a funda și vira ancora.

În perioada evului mediu și a epocii moderne, ancorele au continuat să se perfecționeze și să ia proporții tot mai mari, urmarea firească a creșterii tonajelor vaselor comerciale și de război.

Forma ancorelor s-a păstrat aproape neschimbată până în secolele XVIII-XIX. Acest fapt se desprinde din numeroasele stampe, picturi, gravuri, monede, basoreliefuri etc., rămase din perioada la care ne referim.

O excepție o constituie ancora cu patru gheare utilizată în special pe galere, precum și pe numeroase ambarcații de construcție arabă. Acest tip de ancore s-a dovedit necorespunzător pentru vasele mari. În prezent se utilizează în special la vasele fluviale.

Ancorele din secolul XVII și prima jumătate a secolului XVIII se caracterizează prin aceea că fusul era de trei ori mai lung decât bratul.

Fusul se realiza prin forjarea mai multor vergi din fier de lungimi diferite. Secțiunea fusului era aproximativ rectangulară, cu muchiile tesite. Partea superioară a fusului avea secțiunea pătrată cu latura 1/16 din lungimea fusului și servea pentru fixarea traversei și trecerea inelului de care se prindea cablul.

Traversa, având o lungime egală cu a fusului se confecționa din două bucăți de lemn de stejar. Traversa se subția către extremități. Fixarea strânsă a celor două părți se realiza cu cercuri metalice introduse la cald.

Partea inferioară a fusului, denumită diamant, era mai groasă și de ea se fixau brațele care în zona de conjuncție aveau aceeași grosime cu fusul.

Palmele care se terminau cu gheare aveau forma de triunghi isoscel cele două laturi mai lungi fiind mai mari cu 1/3 față de latura mică.

Vasele de război au utilizat tipul de ancoră unghiulară până către 1820. Dar au existat și ancore cu brațe curbe, întrebuințate în special pe vasele comerciale.

În Franța, încă din 1688 apar ordonanțe precise cu privire la greutatea și dimensiunea ancorelor în funcție de tipul de vas. La începutul secolului XVIII ancora de 3 500 kg avea o lungime de 6 m.

Cu începere din 1800 apare tendința de a crește greutatea ancorei, scurtându-se însă lungimea astfel ca o ancora de aceeași greutate să măsure numai 5,5 m.

Începutul secolului XIX marchează o nouă perioadă de preocupare pentru îmbunătățirea ancorelor.

Rogers inventează ancora care îi poartă numele și care se caracterizează prin faptul că avea traversa din fier prevăzută central cu un orificiu pătrat, care se încastra în cadrul fusului și se menținea în poziție prin intermediul unei pene. Brațele ancorei erau curbe.

În 1840 William Parker inventează ancora amiralitate. La această ancoră brațele semicirculare sunt terminate cu palme de dimensiuni reduse. Fusul, brațele și traversa au secțiunea eliptică. Traversa este mobilă și se fixează cu o pană.

Perfecționarea studiilor cu privire la creșterea eficacității ancorelor a fost stimulată și de faptul că treptat s-a trecut la propulsia mecanică a navelor, iar șantierele navale au început să construiască vase cu tonaje tot mai mari.

Astfel, în 1846 s-a experimentat ancora Trotman care avea brațele prinse într-o furca a fusului, butonul de prindere constituind în același timp axul de rotație al brațelor. Prin sistemul de rotire imaginat, după înfigerea în nisip a unui braț celălalt apăsa pe fus, determinând o mai bună aderare a ancorei de fund. La aceasta contribuia și forma specială a palmelor.

În 1875 Martin realizează ancora cu traversă din fier plat și cu brațe articulate mobil cu o rotație de ± 30-40° în jurul fusului. De fapt, acest sistem de brațe fusese propus și brevetat cu mai bine de 50 de ani înaintea lui Martin de către Hawkins, dar ancora acestuia n-a avut succes la vremea respectivă.

Ulterior numărul de modele de ancore a crescut rapid.

În principiu, perfecționările constau în eliminarea traversei, utilizarea brațelor mobile și confecționarea ancorelor din oțel turnat. Una din ancorele care și-a dovedit superioritatea și care a căpătat în prezent o largă răspândire atât pe navele comerciale cât și cele militare este ancora Hall.

Creșterea dimensiunilor navelor a făcut să sporească simțitor și greutatea ancorelor, care se stabilește în funcție de deplasament la navele de război și de tonaj la navele comerciale și de pasageri.

În încheiere amintim că navele au fost dotate întotdeauna cu mai multe ancore de diverse dimensiuni și cu diverse destinații.

De aceea la construcția machetelor trebuie să se aibă în vedere atât păstrarea dimensiunilor ancorelor, cât și fixarea lor în poziții corecte pentru a evita neconcordanța cu navele reale.

BIBLIOGRAFIE

1. Dicționar de marină, Anton Bojan, Mihai Bujeniță 2. Modelli navali enciclopedia del modellismo navale, Orazio Curti 3. The Ship, Björn Landström 4. Construisez des modèles réduits de marine, Barrat de Gaillard 5. Tortenelmi hajok modellezese, Marjai Imre, Tamas 6. Die arabische Dau, Wolfram Mondfeld

Chimist I. LAZARESCU