Ideea ca Polul Nord al planetei noastre se găsește pe o calotă de gheață, sub care este apa, pură apă oceanică, are aproape o sută de ani, dar de aici și până la a trece cu submarinul pe sub calota polară sau a atinge Polul Nord la bordul unui submarin este o cale lungă. Au trebuit să apară submarinele nucleare, cu caracteristici tehnice ce le permit să ocolească întreaga planetă fără să iasă la suprafață sau să stea sub apă ani de zile, cu posibilități limitate doar (și totuși este un doar esențial) de rezistența echipajelor.

Primul submarin nuclear al lumii a fost Nautilus, lansat la 21 ianuarie 1954, care a efectuat prima cursă de probă un an mai târziu, la 17 ianuarie 1955. Cu prima porție de combustibil nuclear montat în reactorul submarinului au fost parcurse 69 138 mile nautice, până în iunie 1957. În 1958 încep marile performanțe ale submarinelor nucleare. Seawolf, identic cu Nautilus, parcurge 15 700 mile fără escală pe sub apă, iar la 3 august 1958 Nautilus trece pe sub banchiza arctică, marcând trecerea prin verticala locului ce materializează Polul Nord. Era numai un început, pentru că exemplul va fi urmat de către Skate și de către submarinul sovietic nuclear de cercetări Leninski Komsomol.

Nautilus demonstrase că se poate trece pe sub Polul Nord. Celelalte expediții aveau să demonstreze că se poate chiar atinge acest punct cu... submarinul.

Prima expediție ce și-a propus acest țel a fost cea efectuată de 106 navigatori și oameni de știință în vara anului 1958. Pătrungând din Marea Norvegiei pe sub calota de gheață, s-a îndreptat către Pol. Comandorul James F. Calvert, comandantul naval, avea misiunea să ajungă în acest punct imediat după Nautilus și, colaborând cu baza Alfa, instalată pe suprafața gheții, să găsească puncte potrivite pentru a sparge gheața (la propriu și la figurat) cât mai aproape de polul a cărui cucerire la suprafață necesitase atâția ani și atâtea jertfe umane. La bordul submarinului fuseseră montate pentru această misiune două aparate sonar cu funcții diferite: unul înregistra automat adâncimea de sub chila submarinului, iar celălalt distanța până la gheață. Cunoscând adâncimea, se putea calcula continuu grosimea stratului de gheață. La numai 400 de mile de punctul mult dorit, detectorul a indicat grosimea gheții zero. Se găseau sub o polinie, un ochi de apă neînghețată înconjurat de gheață. S-au ridicat încet, metru cu metru, pentru a nu avaria periscopele și partea superioară a chioscului. Întâi a ieșit deasupra apei o antenă radio, apoi periscopul. Un urs polar, martor al evenimentului, privea uimit la primul submarin atomic din viața sa. După ce au luat contactul cu oamenii de știință de la baza polară, cei de pe Skate au mai ieșit la suprafață de opt ori. Una dintre ieșiri a fost efectuată exact în punctul în care se află Polul Nord. A spart o gheață cu grosimea maximă de 350 mm. O cameră TV a fost montată pe partea superioară a chioscului și din interior a putut fi urmărită o secvență ce a făcut epocă. Lumina slabă ce umplea ecranul a fost brusc ruptă de fulgerări albe și, din așchii de gheață, stropi de apă, a apărut întinderea veșnic albă. Submarinul a ieșit împingând cu cele 3 000 t ale masei sale. Un șoc, apoi altul, și din nou... Apoi, asemenea unei balene obosite, a ieșit la suprafață, negru și plin de gheață. De pe punte oamenii priveau întinderea gheții sub un vânt aspru de 50 km/oră. Comandantul a făcut fotografii și a controlat starea submarinului. Nu în fiecare zi ai ocazia să-ți admiri submarinul la Polul Nord și să îl controlezi în mijlocul Oceanului înghețat cu mai mult de 1800 m de apă sub chilă, declara presei. Avea dreptate.