CONSTRUCȚIA ȘI FOLOSIREA RACHETELOR LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ÎN ROMÂNIA

Mergând în adâncirea cunoașterii folosirii rachetelor în țara noastră, în diferite domenii de activitate, dorim să vă prezentăm aspecte ale continuității preocupărilor de a construi și folosi rachete în scopuri militare.

În revista Modelism nr. 2 din 1988 menționam un citat din introducerea unei lucrări apărute în 1952: învățătura de compunere a acestor trupuri se numește meștesugul artificiel; care se împarte la risi în două părți; adică în artificii serioase sau de bătălie și în artificii de petrecere". Dacă atunci am tratat despre cele de pe urmă, acum ne propunem să discutăm despre artificii serioasă sau de bătălie", în legătură cu care informațiile noastre s-au completat prin descoperirea unor surse documentare de o deosebită importanță.

Utilă, în acest sens, este în primul rând lucrarea, existentă în Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, intitulată: Tratat asupra artificiilor luminoase întrebuințate în războiul de câmp și asediu.

Lucrarea aparține locotenentului Stergeanu, al cărui prenume nu am reușit să-l aflăm până în prezent, după cum necunoscută ne-a rămas și biografia autorului. Știm doar că își desfășura activitatea în regimentul 2 de geniu din Focșani. Cartea a fost tipărită în București, la Tipografia Modernă", în anul 1892. Conține 233 de pagini și este împărțită în 12 capitole, în cuprinsul cărora găsim 182 de figuri, ce permit, în unele cazuri, o mai bună înțelegere a textului.

Ne aflăm în fața uneia din primele lucrări militare tipărite în patria noastră, lucrare care consemnează modul în care să se construiască artificii sau rachete de către militari.

Ca noutăți, apreciem necesitatea fabricării în mare serie a rachetelor de semnalizare și iluminare. Obținerea în mare serie se sprijinea pe o mai bună organizare a muncii, pe perfecționarea uneltelor și pe creșterea specializării celor care erau aleși pentru aceasta. Ei trebuiau să se orienteze în folosirea celor mai potrivite materiale și substanțe și să evite eventualele accidente și rebuturi. Se remarcă pentru prima oară aprinderea motorului cu mijloace electrice, precum și măsuri de conservare și transport a rachetelor.

De asemenea, lucrarea marchează trecerea la o etapă tehnologică nouă în evoluția construirii rachetelor, respectiv trecerea de la rachetele cu corp din hârtie la rachete cu tub metalic. Mai precis, în această perioadă se consemnează construirea cartușului (carcasa motorului) rachetei din metal prelucrat, iar a conteinerului din tablă. Majoritatea rachetelor descrise sunt confecționate din carton, dar la pagina 101 autorul prezintă fuselele luminoase" compuse din cartuș de metal și oală (conteinerul) din tinichea".

În general, autorul folosește o exprimare clară, cursivă, găsește corect denumirile componentelor rachetei în limba română. Ce surprinde este folosirea termenului de fuséa" din limba franceză, în loc de racheta", care era folosit cu mult înainte de apariția acestui tratat. Aceasta se explică prin utilizarea bibliografiei preponderent franceze în elaborarea lucrării, fapt recunoscut de autor, prin trimiterile de rigoare făcute la începutul ei. În cuprinsul cărții apare totuși și cuvântul racheta", folosit însă ca termen specializat pentru un anumit tip de rachetă, adică pentru ceea ce noi am numi astăzi racheta du-te-vino".

Pe de altă parte, autorul transferă, la un moment dat, termenul general fuséa/racheta la un element al acesteia, mai precis la fitil. Această scăpare (ciudățenie) nu generează confuzii pentru un cititor atent, căci autorul are grijă să-și redefinească noțiunile atunci când folosește același termen pentru două noțiuni diferite, ca în cazul citat: Fuseaua înceată - se mai numește și meșa de siguranță sau cordonul Bickford" sau Fuseaua instantanee numită și cordonul poartă-foc".

În rest, limbajul se caracterizează prin instabilitatea formelor lexicale, mai ales la neologismele tehnice adaptate la specificul limbii române (exemplu: fusea-fusela-fuseaua), fenomen obișnuit în epoca redactării textului cercetat de noi, și prin folosirea alfabetului și a ortografiei de tranziție (doa, -ă, d-z). Aceste particularități sunt compensate de calitățile expunerii, subliniate mai sus, mai ales de spiritul ordonat, clar, al lucrării.

Pentru început, remarcăm că desenele prezentate în lucrare sunt executate atât cu instrumente de desen, cât și cu mâna liberă. Nu întotdeauna figurile sunt prezentate și în secțiune sau notate cotele și în majoritatea lor, nu au repere suficiente care să susțină textul. Dimensiunile sunt date în milimetri. Nu sunt colorate și numai în unele cazuri sunt înmatruculate.

Rachetele prezentate nu sunt rezultatul unor calcule, construcția realizându-se empiric, pe baza unor îndelungate experiențe practice transmise din generație în generație. Nu se observă deosebiri față de tradițională rachetă cu coadă cu combustibil solid.

În paginile introductive autorul subliniază scopul acestei cărți care dă certitudinea instruirii concrete a militarilor în confecționarea și folosirea artificiilor și rachetelor. Se accentuează folosirea lor ca semnale luminoase, asigurarea unor condiții de activitate militară la o lumină asemănătoare celei de zi și folosirea lor chiar ca surse de comunicare, bazată pe diferitele culori ale artificiilor transportate de rachete. Au existat discuții legate de avantajul utilizării rachetelor sau a proiectoarelor producătoare de lumină electrică.

Autorul este adeptul folosirii artificiilor și rachetelor, motivând: proiectoarele electrice sunt foarte mult costisitoare, greu de transportat...., funcționarea capricioasă, cerând oameni speciali și nu se poate improviza".

În favoarea celorlalte subliniază: ... artificiile luminoase preparate de trupele în luptă, putem face să dispară toate aceste inconveniente, nu cer multă muncă și se găsesc lesne pretutindeni".

Artificiile luminoase de comunicare erau folosite în scopuri precise pentru epoca la care ne referim: ..... În luptele de noapte, numai ele sunt unicul refugiu la care putem alerga pentru a transforma luptele de zi în lupte de noapte".

Mai departe se arată: „Ele sunt necesare, de asemenea, de a lumina capetele coloanei unei trupe în marș, trecerea sau ocuparea unui defileu, retragerea unei trupe, strângerea răniților, a morților și munitiiilor după câmpul de luptă, și în fine pentru a asigura justețea tirului de noapte...".

În ceea ce privește prezentarea tehnicii elaborării rachetelor, surprinde minuțiozitatea cu care sunt redate cunoștințele legate de toate etapele construirii „artificiilor luminoase și de semnalizare", ceea ce denotă că exista un interes deosebit pentru a iniția cât mai mulți militari din diferite specialități în confecționarea și folosirea artificiilor".

Alcătuirea și succesiunea capitolelor demonstrează că autorul s-a preocupat să prezinte o lucrare sub forma unui manual cu trimiteri istorice, cu scopuri precise, cu o expunere tehnologică etapizată, cu schițe ce susțin textul, cu normarea muncii pe obiective și grupe de militari, cu eficiența eforturilor depuse în realizarea scopurilor necesare activităților militare.

Primele două capitole sunt destinate istoricului, utilității și întrebuințării artificiilor în războaiele de câmp și asediu".

Capitolul al II-lea se ocupă de clasificarea artificiilor ca semnale luminoase, precizând că există focuri fixe, focuri mobile și focuri aeriene sau volante.

Autorul insistă pe utilitatea folosirii focurilor pe care le apreciază, definește, descrie, dă detalii de confecționare și prezintă estimări privind numărul de lucrători necesari construirii unui anumit număr de focuri" într-o perioadă determinată de timp, prețul realizărilor și performanțele obținute. De asemenea, se arată că focurile aeriene" întrebuințate ca semnale sunt fuselele volante", care, la rândul lor, erau: simple sau ordinare", cu tuburi pentru garnituri și cu parașute" (apară contra căderii). De subliniat că, pe tot parcursul lucrării, autorul a tratat racheta în cadrul artificiilor, dar n-a confundat-o niciodată cu acestea.

Aprecierea superiorității fuselelor volante" reiese și din următoarea definiție: ...sunt acelea care posedă proprietatea d'a putea a se ridica prea sus în aer. Ele pot fi astfel văzute de la mari distanțe, ceea-ce le dă o mare superioritate asupra celorlalte genuri de semnale luminoase."

În capitolul al IV-lea se precizează în mod concret exemple de tipuri de artificii luminoase", modul de execuție și de folosire a acestora în timpul luptelor. Se tratează torțele sau vechile făclii, grenadele, butoiul de luminat, semnalele cu percuție, torțele grudonate, artificiile de protecție și poziție etc. Am menționat aceste tipuri de artificii cu titlu informativ, fără să ne propunem să le analizăm în amănunte, căci obiectul studiului nostru este altul.

Capitolul al V-lea ilustrează multitudinea semnalelor lansate cu ajutorul fuselelor, referindu-se la formă, culoare, scop. De exemplu, se vorbește despre stele de semnalizare: cubice, țipătoare, detonătoare etc. De asemenea, se tratează despre flăcările și lăncile cu parașută, tirul fuselelor, fuselele luminoase, fuselele cu dinamită.

Dar ce este mai important în acest capitol este faptul că autorul se referă în mod amănuntit la modul de construire a fuselelor, compoziția combustibilului, încărcarea motoarelor, montarea rachetelor etc.

Capitolul al VI-lea tratează despre „artificiile de petrecere" care pot fi: focuri fixe sau focuri mobile, artificii pentru comunicarea locului, bombe cu artificii, dispunerea artificiilor pe piese etc.

Pentru a inița cât mai bine pe cei ce construiau fuselele, autorul se ocupă în capitolele VII și VIII în mod amănuntit de Materiale întrebuințate în confecționarea artificiilor. Manipularea și prepararea lor. Unelte și instrumente speciale întrebuințate la confecționarea artificiilor".

Capitolul al IX-lea, cum este și firesc, se referă la Triturațiunea materialelor", adică sfărâmarea, mojărarea, amestecul și presarea substanțelor chimice în vederea pregătirii combustibilului solid pentru motoare.

Dacă în capitolul al X-lea se tratează despre încărcarea grenadelor de mină și a garguselor de hârtie" (săculți cu pulbere), capitolul al XI-lea, intitulat „Artificii, Instrumente și aparate pentru comunicarea focului", se referă la modalitățile de aprindere a motorului-rachetă folosind fie meșe (fitile), fie pile electrice", ambele de diferite tipuri.

Merită subliniat că aici găsim prima consemnare a folosirii diferitelor tipuri amorse electrice, adică dispozitive pentru aprinderea combustibilului solid al motorului cu reacție.

Ultimul capitol, ce cuprinde un număr mare de pagini, se referă la diferite tipuri de aparate și pile necesare aprinderii motoarelor prin scântei electrică. Aici sunt descrise pilele lui Galvani, Volta, Daniel și Bunssen etc., atât de apreciate în perioada la care ne referim, cât și aparatele electrice cu inducțiune", „rotațiune", „focuri" etc.

După această descriere sumară a cărții, considerăm util și instructiv să ne oprim asupra tehnologiei construirii fuselelor, proces care este cel mai bine ilustrat în capitolul al cincilea.

Fuseaua aeriană sau volantă nu este altceva decât o rachetă cu coadă" acționată de un motor-reactiv cu combustibil solid, prezentat anterior în paginile acestei reviste în numărul 3 din 1987, 2 din 1988, 4 din 1988. Este cea mai simplă rachetă descrisă în carte și pe scheletul ei se realizează fuselele cu garnitură" și fuselele cu parașută".

Fuselele aeriene sau volante după calibrul (diametrul interior) lor erau construite în 3 variante: de 20 mm, 27 mm și 34 mm.

Cum este firesc, vom încerca să redăm și câteva detalii de construcție, așa cum le găsim, cu multe amănunte tehnologice," în capitolul al V-lea. Vom încerca să reprezentăm fusela cu garnitură cu calibrul de 34 mm, tip pe care îl redăm în figura 2.

Pentru explicații păstrăm informațiile foarte sugestive din textul original, în care am intervenit numai cu precizarea detaliilor, pe care le-am numerotat între paranteze. În schema originală, în care reperele erau numerotate sumar cu litere, am adăugat cifrele respective în paranteze drepte.

1) Dintr'un cartuș sau cilindru de carton, încărcat cu o compoziție fusantă, care dă semnalului impulsiunea necesară pentru a determina suirea sau înălțarea lui.

2) Dintr'o tobă sau oală, a dis, umplută cu artificii zise garnituri, care constituie semnalele.

3) Dintr'o baghetă (vergea de lemn) de direcțiune.

Acest cilindru de compoziție, prezenta un gol de formă conică sau ing, deschis la partea inferioară, în care se efectua combustiunea. Gazele care se produc exercită o presiune asupra vârfului, în timpul în care să-și degajează o parte, și determină ascensiunea fuselei". Prin aceasta autorul încearcă să definească mișcarea prin reacție, dar, după cum constatăm, ea nu este corect înțeleasă. Ea este dirijată, în mișcarea sa, de bagheta de direcțiune, fixată pe latura cartușului cu sârmă sau sfoară peste care s-a lipit hârtie. Compoziția, la finele combustiunii sale, pune foc la o mică încărcătură de pulbere numită gonitoare, care proiectează (gonește), aprinzându-le artificiile de garnitură cuprinse în oală (tub). Fiecare tip de fuselă era prevăzută la partea superioară cu un colțu" con.

În continuare, fiecare reper este descris, se prezintă materialele ce trebuie folosite, uneltele, numărul de soldați necesari prelucrării materialelor și repartizarea lor în cadrul atelierului pe subansambluri. Subliniem preocuparea autorului pentru a impune ordine și disciplină în muncă și precizie în execuție. Pentru a evidenția acest aspect dăm un singur exemplu reprezentativ: realizarea unui cartuș (carcasa motorului).

În atelierul de confecționare a cartușelor lucrau 11 soldați, repartizați pe următoarele posturi: șef, trăsător, tăietor, lipitor, înfășurator al straturilor de hârtie pe șablon, 3 soldați care manevrau presa, un soldat care scoate tuburile de pe șablon și 2 soldați pentru formarea gâturilor.

Uneltele folosite erau: tipare, triplu decimetru, ace, străpungător (poanson), cuțit, greutăți, cântar de lemn, 4 șabloane de fier, rindea de artificier pentru înfășurat, 2 gamele, 2 pensule, calibru de metal, mașini cu cremălieră, 2 stori groase, 2 bătatoare cu vârf, hârtie etc. De remarcat că fiecare unealtă menționată mai sus este descrisă în carte pe bază de figuri, indicându-se modul de folosire și întreținere.

Sarcina acestei echipe era de a confecționa tubul motorului și de a realiza gâtuirea lui la o treime din calibru, producția fiind calculată pentru un ritm de 40 de tuburi în 10 ore.

Fuselele cu garnitură erau folosite pentru lansarea semnalelor luminoase, cu care se puteau face adevărate corespondențe.

Dacă pentru o corespondență fuselele simple erau combinate în grupe, cele cu garnitură aveau avantajul că la o singură rachetă în pala cu stele" se puteau combina mai multe culori, conform înțelegerilor făcute. O rachetă putea transporta în ...oala sa maximum 195 de stele luminoase.

În general, fuselele volante erau întrebuințate foarte bine pentru a produce semnale pasagere", de durată scurtă și vizibile la distanțe mari. În tratat se menționează că, atunci când era nevoie de un semnal luminos de o oarecare durată, s-au folosit fusele cu parașută" - un fel de umbrelă ce apăra contra căderii".

Autorul insistă asupra detaliilor de construcție și funcționare: Aceasta se compune dintr-o fuselă simplă garnisită cu un tub larg la gât, în care era cutia ce conține compozițiunea și parașuta destinată a o susține. Când ele erau date afară din tub, parașuta trebuia să se dezvolte și să susțină cutia umplută cu compozițiunea luminoasă.

Facem precizarea că nu există deosebiri esențiale ale acestei rachete față de racheta de petrecere cu cortul căzător" prezentată în revista Modelism nr. 2 din 1988 la pag. 3. Motoarele folosite pentru toate tipurile de fusele întrebuințau drept combustibil variante ale pulberii negre:

1. 64 părți salpetru, 12 părți sulf, 24 părți cărbune de lemn tare; 2. 16 părți salpetru, 4 părți sulf, 4 până la 8 părți cărbuni de lemn fraged.

În acest sens, autorul dă detalii privind realizarea amestecului substanțelor, verificarea calității prin ardere, presarea în cartuș, care se făcea cu maiul sau cu o instalație prevăzută cu un berbec".

În vederea transportului fuselelor, se recomandă deplasarea cartușelor în cutii de lemn, folosind cîlți pentru învelirea lor și umplerea spațiilor dintre aceștia și cutie. Subliniem că nu există multe schițe cu datele necesare pentru construirea celor trei tipuri de rachete menționate în tratat.

Realizarea construcțiilor se baza pe două tabele detaliat redate la paginile 101 și 106 și intitulate Tabel relativ la fuselele de semnale și garniturile lor și fuselele volante", în care constructorul găsește dimensiunile necesare atât ale rachetelor, ale părților componente, cât și informații despre uneltele folosite.

Autorul nu dă explicații asupra modului cum a obținut dimensiunile menționate. Studiind tabelele, ne dăm seama că dependența dimensiunilor de calibrul cartușului (motorului), cât și rapoartele dintre acestea nu se deosebesc de cele cunoscute anterior și discutate de noi în alte numere ale revistei Modelism nr. 3 din 1987, 2 din 1988, 4 din 1988.

Pentru ilustrare redăm schițele rachetei de 34 mm, realizate de noi prin aplicarea datelor din tabele. Atașarea motorului la coada rachetei se făcea prin legare cu sârmă sau sfoară subțire, peste care se lipea hârtie pentru realizarea unei estetici corespunzătoare. Legarea era realizată în două puncte: sub oală și la gâtuirea" carcasei motorului.

Coada, care era din lemn, trebuia să aibă dimensiunea astfel calculată încât să reprezinte de 8-9 ori lungimea cartușului. Pentru centrarea rachetei se preciza că centrul de gravitate al fuselei echipate" trebuia să fie la o distanță de 2-5 cm înapoia cartușului". Subliniem și de astă dată că alegerea lungimii cozii și stabilirea centrului de greutate se bazau pe o practică îndelungată și cu rezultate sigure. Lansarea se făcea în grup sau izolat, folosind pentru aprinderea motoarelor fitile de tip meșă" sau amorse electrice și ca rampe de lansare fie caprele, fie trepiedele ca suporturi de susținere a fuselelor. În manualul pe care îl prezentăm găsim, pentru prima oară, subliniiri privind conservarea, păstrarea, înmatricularea și transportul rachetelor. În acest sens cităm: „fuselele garnite sunt învelite cu un strat de lac hidrofug cu gudron care le ferește de umiditate".

Pentru recunoașterea semnalelor luminoase, rachetele erau vopsite în exterior cu un inel, în culoarea stelelor luminoase, la punctul de joncțiune al tubului cu cartușul sau cu capitelul".

În afara modelelor descrise în detaliu și analizate de noi aici, autorul prezintă succint și unele tipuri de rachete care merită menționate pentru noutățile pe care le prezintă. Este vorba despre „fuselele cu dinamită" în a căror oală se transporta 100 g de dinamită, racheta du-te-vino cu trei motoare, lansată pe sfoară între două puncte fixe, și fuselele luminoase". Referitor la ultimele, ele erau utilizate pentru a lumina marginile uvragelor de fortificație până la distanța de 900 m. După cum rezultă din text, aveau următoarea alcătuire:

1. Dintr-un cartuș de metal continând compoziția fusantă, care imprimă mișcarea. 2. Dintr-un tub cilindric de tinichea acoperit cu un capitel tot de tinichea continând gonitoarea și stelele luminoase. 3. Din bagheta de direcțiune care se-nșurubează într-o armătură a cartușului.

Lansarea fuselelor luminoase se făcea în niște cheaburi inclinate după voință".

Cele prezentate aici reprezintă dovezi ale preocupărilor și realizărilor construirii și folosirii rachetelor în patria noastră.

Prof. IOAN N. RADU