UNIFORMELE FLOTILEI ROMÂNE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Unirea Moldovei cu Muntenia și formarea statului național român modern a însemnat și renașterea marinei militare românești. În septembrie 1859 adunările celor două Principate Unite au hotărât ca instrucția armatei, inclusiv a flotilei, disciplina și administrația să fie uniforme. Ca urmare, printr-un înalt decret din octombrie 1860, cele două flotile s-au contopit într-un singur corp cu comandament unic, care a primit denumirea de Corpul Flotilei de Dunăre.

Un pas important în acțiunea de unificare a oștirilor celor două principate românești l-a constituit stabilirea unei uniforme comune. La 9 și 10 martie 1859 în Muntenia și, respectiv, Moldova sunt înființate două comisii formate din câte trei ofițeri pentru a aviza la înlăturarea deosebirilor ce existau în îmbrăcămintea și montura trupelor din ambele Principate și adoptarea aceleiași uniforme pentru ambele corpuri ale armatei Române. Comisia urma să se întrunească la Focșani și se afla sub conducerea inspectorului general al serviciului sanitar al armatei, dr. Carol Davila. Activitatea comisiei s-a desfășurat în tot cursul anului 1859, descrierile noilor uniforme fiind publicate sub forma de broșură, pentru fiecare armă în parte.

Prin Înaltul ordin de zi nr. 167 din 13 octombrie 1860 era stabilit că în viitor, trenul, comanda meșteșugarilor și flotilele ambelor principate să poarte uniforma întocmai după descrierea lucrată de comisia de uniformitate.

Din păcate, nici un exemplar al acestei broșuri nu s-a păstrat, astfel încât aspectul flotilașilor români, în intervalul cuprins între 1859 și 1870, risca să rămână, în parte, necunoscut. Puținele informații referitoare la modificările uniformelor flotilei publicate în această perioadă în „Monitorul Oaștei" nu ofereau decât o imagine incompletă asupra costumului marinăresc autohton.

Descoperirea recentă la biblioteca Muzeului Militar Național din București a unui album de acuarele înfățișând diferite tipuri de militari din perioada 1842-1870 - două din planșe înfățișând și soldați din flotilă în diferite ținute - a permis stabilirea cu precizie, prin coroborare cu datele furnizate de „Monitorul Oaștei", precum și de alte surse documentare, a uniformelor purtate de marina militară română în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, precum și în perioada imediat următoare.

Soldatul din flotila română purta, în 1860, o pălărie neagră din lac cu borurile răsfrânte în sus, având o panglică de mătase neagră în jurul calotei, care se prelungea, la spate, cu două cozi lungi. Pe panglică, în față, era înscris numele bastimentului. „Cămașa de marină", confecționată din pânză albă și decorată cu dungi albastre orizontale, avea un guler mare, albastru, cu colțurile ascuțite, marginit, la extremități, de trei șireturi albe despre care tradiția spune că simbolizează victoriile flotei engleze la Cap Finistere, Aboukir și Trafalgar. Peste cămașa de marină era purtat spenterul sau vesta de ordonanță, un fel de tunică scurtă până în talie, din postav bleumarin, încheiată la un rând de nouă nasturi mari din alamă, având pe guler câte o ancoră roșie din postav. Sub gulerul cămășii era înodată o cravată albastră confecționată din lustrin pe timp de vară sau din lână, iarna.

Pantalonii de ordonanță din postav bleumarin, erau largi pentru a nu stânjeni mișcările. Talia era strânsă printr-un briu de postav albastru. Peste acest briu era încins centironul, care era încheiat cu o paftă pătrată din alamă, decorată cu o ancoră. Pătruntașul (cartușiera) era fixat la spate prin intermediul centironului.

În ținuta de serviciu era purtată o cămașă de flanelă de culoare bleumarin, largă în talie, care se îmbrăca peste „cămașa de marină", gulerul acesteia fiind răsfrânt pe deasupra.

Vara puteau fi purtați pantaloni albi din pânză, iar pentru corvezi mateloții îmbrăcau o bluză din pânză cenușie, încheiată cu nasturi de os la gât și piept.

În mica ținută era purtată boneta, cunoscută sub numele de „capel de cazarmă", confecționată din postav bleumarin având paspоalele și ciucurele alb și decorată, în față, cu o coroană brodată din lână albă.

Pe vreme rece era purtată „cabana" - un fel de tunică mai lungă - confecționată din postav bleumarin, încheiată la două rânduri de câte cinci nasturi. Matelotul mai avea în dotare și o mantă din postav gri, după modelul general al armatei.

Gorniștii purtau aceeași uniformă ca a trupei, însă spenterul era decorat la partea superioară a manșetelor cu un galon specific cu romburi tricolore.

Ofițerii aveau tunica și pantaloni din postav bleumarin cu paspоale albe. Este posibil să fie purtat în marea ținută pălărie bicorn, neagră, cu o cocardă tricoloră pe partea dreaptă, iar în mica ținută chipiu bleumarin cu paspоale albe.

Distincția gradelor se realiza, la ținuta de ceremonie, prin epoleți confecționați din fir auriu, semăișir cu franjuri lungi și subțiri pentru ofițerii subalterni și franjuri scurte și groase (tari) pentru ofițerii superiori. Ierarhia ofițerească era simbolizată prin stele cu cinci colțuri, din metal alb, după cum urmează: sublocotenentul și maiorul aveau pe epolet câte o stea; locotenentul și locotenent-colonelul aveau câte două stele, iar căpitanul și colonelul aveau epoletul simplu, fără nici o stea.

La mare ținută, ofițerii purtau centiron din fir auriu ornat cu două dungi longitudinale din mătase roșie și albastră. Centironul se încheia în față cu o paftă aurie pe care era ștampată o ancoră încadrată de deviza armatei române: „ONOAREA - PATRIA" având la partea inferioară înscrisul „24 IANUARIE 1859", data dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Pentru ținuta de serviciu, centironul era confecționat din piele neagră lăcuită.

În iulie 1863, ofițerii din flotilă primesc dreptul de a purta, la „ținuta jurnalieră" și în campanie, redingota din postav bleumarin, încheiată la două rânduri de nasturi din alamă. Redingota era purtată doar cu „fine-epoleții", iar însemnele de grad constau pentru prima dată în marina română din trese orizontale plasate deasupra manșetei; un galon subțire pentru sublocotenent, două pentru locotenent, trei pentru căpitan. Maiorul avea un galon lat surmontat de un galon subțire, locotenent-colonelul avea un galon lat cu două galoane subțiri, iar colonelul un galon lat cu trei galoane subțiri. De menționat că galoanele de la partea superioară nu aveau „ochiul lui Nelson" - caracteristic marinei britanice, autoritățile militare optând și în acest caz pentru tresele orizontale, simple, ale marinei franceze.

Un an mai târziu, în 1864, culoarea distinctivă a flotilei, albul, era înlocuită cu bleumarin, măsură justificată de dificultatea întreținerii culorii albe în timpul serviciului la bord.

Înaltul ordin de zi din 25 iunie 1865 prevedea înlocuirea bonetei trupei, considerată prea puțin potrivită spiritului marinăresc, prin bonetul napolitan, tradițională beretă a mateloților de pretutindeni. Aceasta avea calota din postav bleumarin, banda roșie și era decorată, în vârf, cu un pompon roșu de influență franceză, despre care tradiția spune că reprezintă „șomăiogul cu care flota franceză va mătura de pe mările și oceanele lumii flota britanică". Prin același decret, echipamentul mateloților era completat cu o bluză și pantaloni din postav cenușiu pentru corvezi. Echipajul bastimentului România era, în plus, dotat cu o pălărie de pai, de aceeași formă cu pălăria de lac și având aceleași ornamente, cizme înalte din piele și bluze cătrănite pentru ploaie.

Regulamentul intitulat „Descriere de modificațiunile aduse uniformei armatei", promulgat în iulie 1868, nu aduce decât puține schimbări în ținuta flotilei române. Aceste modificări constau în schimbarea culorii „cabanului" din bleumarin în gri și adăugarea la tunicile ofițerești a treflelor din fir auriu, după modelul general al armatei.

Armamentul individual al marinarilor români consta, în 1860, din puști cu copsă, neghintuite, de fabricație belgiană (md. 1851) sau franceză (md. 1859).

În anul 1863 flotila este dotată cu „stutere de Belgiea" (carabine ghintuite cu copsă de proveniență belgiană), pentru ca într-un document din 1869 să se precizeze că mateloții români sunt echipați cu carabine austriece „Dorn-Stutzen" („Stutzere de Viena") md. 1856, calibru 13,9 mm.

Din 1870 flotila, ca și cea mai mare parte a armatei de linie, este înzestrată cu puști americane „Peabody", armament extrem de eficace, care va fi utilizat cu succes în timpul războiului pentru neatârnare din 1877-1878.

În toată perioada la care ne referim ofițerii din flotilă au fost echipați cu sabii ofițerești pentru trupele pedestre.

Prin înaltul decret nr. 1580 din 11 noiembrie 1870 mateloții români vor fi echipați cu o nouă uniformă, care, fără a renunța la elementele marinărești de tradiție, va dobândi un caracter național specific pe care îl va păstra în mare parte neschimbat până în preajma primului război mondial.

HORIA VLADIMIR ȘERBĂNESCU