lor, până la începutul noului mileniu.

În ciuda acestor afirmații, s-a aflat că primul submarin sovietic din clasa "ALFA" a fost lansat la apă la mijlocul anilor '60 și a fost completat până în anul 1970. S-a aflat apoi că a fost dezafectat în anul 1974. Motivul cel mai probabil al acestei dezafectări i-au constituit marile dificultăți implicate de prelucrarea aliajelor de titaniu utilizate la construcția corpului submarinului.

Totuși, producția acestui tip de submarin a reînceput în anul 1976 și, până în anul 1985, în flota sovietică au intrat în serviciu 6 unități. Acest fapt dovedește că dificultățile tehnologice au fost depășite. Totodată, acest succes a avut un impact decisiv asupra dezvoltării sistemelor electromagnetice de propulsie care au încorporat sisteme de electromagneți superconductori și electrozi exteriori aflați în legătură directă cu apa mării, care, datorită conductivității ridicate a mediului, au determinat obținerea unor câmpuri magnetice extrem de puternice, de mărimea a 10⁶ Oerstezi.

În cazul când acest câmp s-ar crea în jurul unui submarin cu un corp rezistent construit în mod obișnuit din aliaje de oțel, el ar avea același efect ca și presiunea exercitată de coloana de apă la imersiunea de 4000 m. Deoarece titaniul este un metal amagnetic, el este un material esențial pentru construcția corpurilor de submarin care utilizează sisteme electromagnetice de propulsie.

STEFAN CHIRA

După ce experții navali anticipaseră la mijlocul deceniului opt miniaturizarea submarinelor cu propulsie nucleară, ca o evoluție normală, dacă ținem seama de progresele înregistrate de către aparatele de detecție antisubmarină, marina militară sovietică lansează din 1977 un program de construcție pentru șase unități de câte 25 000 t deplasament și 170 m lungime. Era confirmarea unui adevăr simplu: experții nu scriu în revistele de specialitate, ci lucrează la planșete.

Cele mai mari submarine construite vreodată, unitățile clasei Taifun, așa cum au fost numite în lumea vestică, vin să confirme ipoteza invulnerabilității submarinelor nucleare moderne în fața mijloacelor actuale de detecție și atac. Un submarin având corpul realizat din aliaje de titan este mult mai scump decât unul din oțeluri aliate, dar practic indetectabil, producând perturbații magnetice mult mai mici. Noile mijloace de propulsie criogenice produc mult mai puține zgomote, iar învelișurile din materiale compozite absorb ultrasunetele. Mai mult decât atât, armele capabile de a distruge un submarin ultramodern trebuie să fie ele înseși adevărate minuni tehnice, fie și numai pentru că trebuie să lovească în imersiune un monstru ce se deplasează cu aproape 100 km/h la peste 2000 m. Calculați și dumneavoastră ce energie trebuie să dezvolte motorul unei torpile de 8-12 m lungime cu 650 mm diametru, pentru a putea ajunge din urmă sau măcar intercepta ținta. O grenadă de adâncime de 50 kg din cel de-al doilea război mondial, poate provoca numai zgârieturi superficiale unei coci duble din aliaje speciale.

În aceste condiții deosebite, în care între inamic și submarin se așază mai multe straturi de apă rece și caldă cu o grosime de 2000-3000 m, cel puțin pentru încă o perioadă de timp de acum înainte submarinele ce evoluează în marile spații oceanice sunt invizibile, mai corect spus, indetectabile. Creșterea dimensiunilor permite alocarea unor volume suplimentare pentru echipaje și, în consecință, măresc posibilitățile de staționare în imersiune la perioade de timp legate strict de condițiile psihologice ale marinarilor. Iată ce se menționează în prestigiosul anuar britanic Jane's despre submarinele tip Taifun: "Prima unitate de acest tip a fost începută în 1977 și lansată la Severodvinsk în septembrie 1980 (în serviciu activ din 1982), a doua a fost lansată în septembrie 1982, intrând în serviciu în 1983. Al treilea submarin a fost lansat în 1984 iar al patrulea în 1985. Ceea ce este caracteristic pentru submarinele Taifun constă în mărimea enormă și așezarea silozurilor pentru rachetele strategice în fața chioșcului. Acest tip de poziționare oferă avantajul unei grupări în bloc a armamentului principal, lăsând spațiu disponibil în spatele chioșcului pentru cele două reactoare din cele două corpuri, probabil necesare obținerii unei viteze rezonabile la o asemenea mărime. Acest submarin poate să opereze în orice ocean al planetei, menținându-și țintele în raza de bătaie a rachetelor strategice. Suplimentar, forma ma chioșcului poate să sugereze posibilități de operare în zone înghețate. Cârmele de adâncime frontale retractabile, formele rotunjite, pot fi un avantaj în asemenea condiții."

Articolele dedicate acestei clase în diverse reviste italiene, britanice și chinezești sugerează o structură internă formată din două corpuri cilindrice de presiune, acoperite de către carcasa externă la o distanță de cel puțin doi metri. În zona chioșcului se găsește cel de-al treilea cilindru de presiune, de dimensiuni mult mai mici, adăpostind organele centrale de comandă. Înclinăm totuși să credem că fiecare corp conține aparatura de comandă pentru toate celelalte, în acest mod asigurându-se nu numai o capacitate sporită de încasare, ci și supraviețuire a întregului sistem.

Pentru modeliști, acest tip de submarin poate constitui un subiect deosebit de atractiv. Personal autorii optează pentru varianta cea mai simplă, care are și avantajul de a intra în imersiune, cu corp format din două tuburi din material plastic alăturate și propulsoare cu cauciuc răsucit. Cei care au mai multă încredere în capacitățile lor de constructori pot realiza o navă mai complexă, dar să nu anticipăm.

Pentru a realiza un navomodel navigant vom porni de la dimensiunile de gabarit ale viitorului model. Noi vă recomandăm dimensiunile desenelor color din revistă. În cazul în care doriți să realizați o machetă statică, respectați întocmai dimensiunile din desen, prin simpla măsurare.

Pentru a obține un model navigant, căutați două țevi din material plastic de 25-35 mm diametru cu o lungime de 350 mm. Prin lipirea alăturată a celor două tuburi și acoperirea părților de mijloc cu carton lipit, se umple interstițiul cu ciment, utilizat ca balast. După întărire se șlefuiește și se confecționează din lemn de tei sau brad, prova și pupa, în acest ultim loc se dau găuri și se introduc axele elicelor, conform desenelor explicative. Prin lestarea corpului în așa fel încât la suprafață să nu rămână decât chioșcul la nivelul punții principale și reglarea cârmelor de adâncime, se poate asigura navigația în imersiune atâta vreme cât se învârt elicele. O dată elasticul destrăpșit, submarinul revine la suprafață. Este modul cel mai sigur de recuperare și în același timp cel mai simplu.

Existând două corpuri cilindrice etanșe, cei care au posibilități de uzinare pot realiza capace etanșe care să permită montarea în interior a unei stații de telecomandă, a acumulatoarelor și motoarelor necesare. Comanda intrării și ieșiri din imersiune se poate face cu ajutorul cârmelor de adâncime sau prin absorbția de apă cu patru seringi veterinare cu tije fileate. Lucrarea ar fi inedită la noi în țară, autorii, care practică modelismul de peste 30 de ani, nu cunosc nici o realizare viabilă de submarin telecomandat.

Cristian CRĂCIUNOIU

P.S. Dacă veți construi o machetă navigantă, nu uitați să o asigurați cu o geamandură de salvare, care să vă indice locul epavei în caz de accident. Aceasta se prinde cu o bucată de zahăr în interior. Dacă se inundă modelul, zahărul se topește iar geamandura, ancorată cu ață, iese la suprafață.

Pentru a micșora rezerva de flotabilitate se adaugă plumb până când apa acoperă puntea. După "lansare" se face balansarea și obligatoriu VERIFICAREA ETANȘEITĂȚII.