F-18 MCDONNELL DOUGLAS/NORTHROP F/A-18 HORNET

Operațional actual în forțele aeriene ale SUA, Canada, Australia și Spania. „Hornet" este fără îndoială unul din cele mai importante aparate de luptă dezvoltate în ultimii ani. În ciuda faptului că viitorul lui este acum asigurat, au existat destule ocazii în trecut în care firma Northrop a avut destule probleme în asigurarea producției de serie. Originea lui Hornet rezidă în proiectul firmei, P-530 „Cobra" de la mijlocul anilor '60, pe care nu a reușit să-l vândă, modificându-l mai târziu în YF-17, competitor al lui YF-16.

YF-17, a fost un foarte bun demonstrator, dovedind o maneabilitate extremă mai ales la unghiuri mari de atac. 34° în zbor la nivel și 63° pe o pantă de urcare de 60°, aparatul rămânând controlabil complet până la viteze de 37 km/ora. Avea o suprasarcină maximă de 9,4 g, o viteză maximă de M=1.95 la altitudini de peste 15250 m și o viteză ascensională la nivelul mării cu post-combustie de peste 354 m/sec. Din păcate, sau din fericire, a pierdut competiția cu YF-16, soarta lui la acea dată părând incertă. A fost propulsat de două motoare General Electric GE YJ-101 de 6810 Kgf. cu post-combustie.

După acest insucces, YF-17 a intrat în competiție pentru US Navy, firma Northrop lucrând alături de McDonnell Douglas, care avea o mai mare experiență în proiectarea și construcția aparatelor pentru U.S. Navy. În final, la mai 1975 a fost ales ca bază pentru un nou avion de vânătoare, cheia de bază fiind cele două motoare, un potențial mai mare pentru diferite misiuni și performanțele superioare. Noul aparat nu diferea foarte mult față de YF-17, dar desenul a fost mărit cu 12% pentru a putea transporta 2000 kg de combustibil adițional și pentru a se putea instala în bot un nou radar cu o antenă de 71 cm diametru, celula a fost întărită pentru a se atinge standardele avioanelor navale, pentru catapultare și aterizare (coborâre cu 7.3 m/sec), sistem de realimentare în zbor. Primul exemplar a zburat la 18 noiembrie 1978, urmând un program lung de testare, prima unitate echipată cu acest aparat fiind VFA-125 la NAS Lemoore, California în februarie 1981. În același timp, 9 exemplare F/A-18 A și 2 bilocuri TF-18 A de antrenament, au fost trimise la un centru pentru testarea armamentului alături de alte aparate.

Prima unitate complet operațională a fost VMFA-314 „Black Knight" cu baza la MCAS El Toro, California, până la sfârșitul anului 1989 fiind echipate 12 escadrile. În U.S. Navy, primele escadrile au fost VFA-113 în august 1983 și VFA-25 în noiembrie 1983, trecute pe UUS „Constellation" (CV-64) în 1985.

Este un aparat multirol, capabil să opereze ca avion de vânătoare și atac la sol, un factor important pentru îndeplinirea acestor roluri fiind radarul Hughes APG-65, care încorporează BITE (Built-in-Test), putându-și monitoriza activitatea continuu, identificând erorile și defectele, anunțând pilotul și personalul de întreținere, componentul defect putând fi înlocuit foarte simplu.

Acest radar, are câteva facilități, care-l fac foarte bun atât în misiuni de vânătoare cât și în misiuni de atac la sol. Poate controla 10 contacte radar informând pilotul despre 8 din acestea prin display-urile din cabină, anunțând pilotul care din aceste contacte este mai periculos și deci care trebuie angajat primul. Totuși este cumva limitat, deoarece prin folosirea rachetelor aer-aer AIM-7F „Sparrow" este necesară iluminarea continuă a țintei pe tot timpul zborului rachetei. Pentru eliminarea acestei carențe se preconizează folosirea rachetelor AIM-20A AMRAAM, permițându-i angajarea mai multor ținte în același timp. Tot cu acest radar se pot executa misiuni de atac la sol, în regim de hartare a terenului, cuplat cu pilotul automat se poate folosi în timpul zborului la joasă altitudine la urmărirea și evitarea terenului. Are la bord două calculatoare cu o capacitate de memorare mai mare ca a lui F-15 CDC AYR-14, pentru controlul principal, navigație, supravegherea motoarelor și lupta aer-aer și aer-sol.

Aceste calculatoare lucrează în complet cu un sistem de navigație inerțial ASH-130, un calculator AIR-DATA, TACAN, radioaltimetru APN-194, sistem IFF și două stații radio UHF. Pentru misiuni de atac la sol, poate lua în locul rachetelor Sparrow de sub fuzelaj echipament FLIR (Forward-Looking Infra-Red), care oferă pilotului o imagine perfectă a terenului în față și în spate pe monitorul principal, și LST/SCAN, un detector care poate descoperi țintele iluminate prin laser și poate filma ținta înainte și după atac. Aceste echipamente, împreună cu calculatoarele de la bord ajută la identificarea țintelor, calcularea parametrilor de ochire și determinarea punctelor de lansare pentru rachete și bombe deștepte.

Toate sunt echipate cu scaune ejectabile Martin-Baker SJU-5/A sau US 10S zero/zero.

Sunt propulsate de două motoare turbofan cu post-combustie General Electric F404-GE-400 de 7260 kgf.

VARIANTE

F/A-18: Varianta de bază ca monoloc de vânătoare de escortă îmbarcat și atac, în serviciu la US Navy și USMC (US Marine Corps).

TF-18 A: Biloc de antrenament derivat din F/A-18 A, cu încărcătura de luptă completă dar cantitatea de combustibil redusă cu 6%.

F/A-18 L: Variantă terestră a lui F/A-18 A, mai ușor cu peste 1000 kg prin scoaterea echipamentului naval specific, un tren de aterizare mai ușor și mai simplu, un cârlig de agățare mai mic și mai ușor, eliminarea pilonilor de sub fuzelaj, aripile fără mecanism de pliere, adăugarea a câte unui pilon sub aripi ridicând totalul la 11.

TF/A-18 L: Varianta biloc cu dublă comandă derivată din F/A-18 L pentru antrenament tranziție, cu încărcătura de luptă completă.

F/A-18 (R): Conversiune recunoaștere a lui F/A-18 A, cu tunul scos din bot și înlocuit de un senzor dublu cu o fereastră sub bot, care include o cameră panoramică pentru altitudini joase și medii și/sau un senzor infraroșu AAD-5. Aproximativ 120 de exemplare sunt planificate pentru înlocuirea aparatelor F-14 TARPS și RB-48 din US Navy și USMC.

CF-18 A: Monoloc pentru Canadian Air Force, care diferă de F/A-18 A standard printr-un proiector mai puternic în partea stângă a fuselajului pentru identificarea altor aparate, înlocuirea sistemului de aterizare pe portavioane cu un sistem de aterizare automată pentru piste și includerea unui echipament de supraviețuire arctic. Au fost ordonate 138 de exemplare.

CF-18 B: Biloc de antrenament, varianta lui CF-18 A. Au fost comandate 24 de exemplare.

F/A-18 A (Australia): Au fost comandate 57 exemplare monoloc pentru Royal Australian Air Force (RAAF), cu mici diferențe: o stație radio adițională HF, lumini de aterizare de noapte și provizie pentru pilon de recunoaștere și lansatoare de bombe de exercițiu.

F/A-18 B (Australia): Varianta biloc de antrenament cu dublă comandă a lui F/A-18 A pentru RAAF, comandate 18 exemplare.

EF-18 A: Monoloc ordonat de forțele aeriene spaniole, 60 de exemplare au intrat în serviciu în 1986, alte exemplare sunt construite în Spania. Denumirea locală C.15.

EF-18 B: Varianta biloc de antrenament, denumită CE.15, au fost ordonate 12 exemplare.

Misiuni:

1) Interceptare aer-aer, standard - pentru apărarea flotei, rachetele AIM-9M pentru lupta aeriană apropiată, rachetele AIM-7M pentru intercepții la distanța mare. Armament: 1 tun M61 A1/20 mm alimentat cu 570 de proiectile în bot, cu o cadență de tragere de 6000 pr/min. 2 rachete AIM-9M „Sidewinder" pe lansatoare la vârful aripilor, cu autodirijare infraroșu. 2 rachete AIM-7M „Sparrow" pe lansatoare sub fuzelaj, ghidate prin radar.

2) Interceptor cu raza mare de acțiune poate ataca mai multe ținte. Armament: 1 tun M61 A1/20 mm alimentat cu 570 de proiectile. 6 rachete AIM-9M Sidewinder - 2 la vârful aripilor și 4 sub aripi. 2 rachete AIM-7M Sparrow sub fuzelaj. 1 rezervor suplimentar largabil sub fuzelaj central de 1250 combustibil.

3) Atac contra radar folosit operațional împotriva Libiei cu rachete HARM (High-Speed ANTI-Radiation-Missile) distrugând posturile radar de pe coastă. Armament: 1 tun M61 A1/20 mm alimentat cu 570 de proiectile. 2 rachete AIM-9M „Sidewinder" la vârful aripilor. 2 rachete AGM-88 A HARM aer-sol pe pilon sub aripi, cu o rază efectivă de 20 km, profilul tragerii putând fi selectat ca autoapărare, țintă de oportunitate sau mod preselectat. 2 rezervoare suplimentare largabile de 1250 l pe piloni sub aripi la încastrare.

4) Atac antinaval. Armament: 1 tun M61 A1/20 mm alimentat cu 570 de proiectile. 2 rachete AIM-9M „Sidewinder" la vârful aripilor. 2 rachete antinavale AGM-84 A „Harpoon" pe piloni sub aripi, folosite acum de RAAF, preconizate a fi introduse și în US Navy. 2 rezervoare suplimentare largabile de 1250 pe piloni sub aripi la încastrare.

5) Atac de precizie pe orice vreme. Armament: 1 tun M61 A1/20 mm alimentat cu 570 de proiectile 2 rachete AIM-9M „Sidewinder" la vârful aripilor. 4 bombe ghidate prin laser GBU-10E/B Mk-84 „Paveway" II de 907 kg pe piloni sub aripi. 1 Martin Marietta AN/ASQ-173 sistem de urmărire spot laser și cameră pentru înregistrarea loviturilor (LST/SCAN) pe pilon sub fuzelaj în partea dreaptă. 1 Ford AN/AAS-38 FLIR pe pilon în partea stângă sub fuzelaj. 1 rezervor suplimentar largabil de 1250 l sub fuzelaj central.

6) Recunoaștere. Armament: 2 rachete AIM-9M Sidewinder la vârful aripilor, de cele mai multe ori înlocuite de rachete AIM-9P pentru a suplini lipsa tunului, 1 cameră panoramică Fairchild-Weston KA-99 pentru altitudini mici și mijlocii. 1 cameră panoramică Fairchild-Weston F-924. 1 Honeywell AAD-5 cameră infraroșu.

F/A-18 A Hornet în serviciu:

United States Navy: VFA-15 „Valions" cu baza la NAS Cecil Field, Florida. VFA-81 „Sunliners" cu baza la NAS Cecil Field, Florida. VFA-82 „Marauders" cu baza la NAS Cecil Field, Florida. VFA-83 „Rampagers" cu baza la NAS Cecil Field, Florida. VFA-86 „Sidewinders" cu baza la NAS Cecil Field, Florida. VFA-87 „Golden Warriors" cu baza la NAS Cecil Field, Florida. VFA-25 „First of the Fleet" cu baza la NAS Lemoore, California. VFA-106 „Gladiators" cu baza la Cecil Field, Florida. VFA-113 „Stingers" cu baza la NAS Lemoore, California VFA-125 „Rough Raiders" cu baza la NAS Lemoore, California. VFA-131 „Wildcats" cu baza la NSA Cecil Field, Florida. VFA-132 „Privateers" cu baza la NAS Cecil Field, Florida. VFA-136 „Knight Hawks" cu baza la NAS Cecil Field, Florida. VFA-137 „Kestrels" cu baza la NAS Cecil Field, Florida. VFA-151 „Vigilantes" cu baza la NAS Atsugi, Japonia. VFA-192 „World Famous Golden Dragons" cu baza la NAS Atsugi, Japonia VFA-195 „Dambusters" cu baza la NAS Atsugi, Japonia VFA-303 „Golden Hawks" cu baza la NAS Lemoore, California. VFA-305 „Lobos" cu baza la NAS Point Mugu, California.

US Navy unități: VX-4 „Evaluators" cu baza la NAS Point Mugu, California. VX-5 „Vampires" cu baza la NAS China Lake, California Naval Air Test Center, cu baza la NAS Patuxent River, Maryland. Naval Weapons Center, cu baza la NAS China Lake, California. Pacific Missile Test Center, cu baza la NAS Point Mugu, California. Strike Warfare Center, cu baza la NAS Fallon, Nevada. „Blue Angels" display team, cu baza la NAS Pensacola, Florida NASA Dryden, cu baza la Edwards AFB, California.

United States Marine Corps: VMFAT-101, cu baza la MCAS El Toro, California. VMFA-115 „Silver Eagles" cu baza la MCAS Beaufort, South Carolina. VMFA-122 „Crusaders" cu baza la MCAS Beaufort, South Carolina. VMFA-131 „Hawks" cu baza la MCAS El Toro, California. VMFA-212 „Lancers" cu baza la MCAS Kaneohe Bay, Hawai. VMFA-232 „Red Devils" cu baza la MCAS Kaneohe Bay, Hawai VMFA-235 „Death Angels" cu baza la MCAS Kaneohe Bay, Hawai VMFA-251 „Thunderbolts" cu baza la MCAS Beaufort, South Carolina. VMFA-312 „Checkertails" cu baza la MCAS Beaufort, South Carolina. VMFA-314 „Black Knights" cu baza la MCAS El Toro, California. VMFA-323 „Death Rattlers" cu baza la MCAS El Toro, California. VMFA-333 „Shamrocks" cu baza la MCAS Beaufort, South Carolina. VMFA-451 „Warlords" cu baza la MCAS Beaufort, South Carolina

Royal Australian Air Force: No 2 Operational Conversion Unit cu baza la RAAF Williamtown, New South Wales. No. 75 Squadron cu baza la RAAF Tindal, Northern Territories. No. 77 Squadron cu baza la RAAF Williamtown, New South Wales.

Canadian Air Force: No. 409 „Nighthawk" Tactical Fighter Squadron, cu baza la Baden-Sollingen, Germania No. 410 „Cougar" Operational Training Squadron, cu baza la CFB Cold Lake, Alberta. No. 416 „Lynx" Tactical Fighter Squadron, cu baza la CFB Cold Lake, Alberta. No. 421 „Red Indian" Tactical Fighter Squadron, cu baza la Baden-Sollingen, Germania. No. 425 „Alouettes" Tactical Fighter Squadron, cu baza la CFB Bagotville, Quebec. No. 433 „Porcupine" Tactical Fighter Squadron, cu baza la CFB Bagotville, Quebec. No. 439 „Tiger" Tactical Fighter Squadron, cu baza la Baden-Sollingen, Germania. No. 441 „Silver Fox" Tactical Fighter Squadron, cu baza la CFB Cold Lake, Alberta. Aircraft Engineering Test Establishment, cu baza la CFB Cold Lake, Alberta.

Ejercito del Aire (Forțele Aeriene Spaniole): Ala de Caza 12, cu baza la Torrejon. Ala de Caza 15, cu baza la Zaragoza.

F/A-18 C. Varianta cu un computer mai modern, cu provizie pentru până la 6 AIM-120 AMRAAM, 4 IIR „Maverick", echipament bruiaj electronic ALQ-165, echipament recunoaștere.

Prototipul F/A-18 C a zburat pentru prima dată în septembrie 1986, primul exemplar de serie fiind livrat la 21 septembrie 1987. Începând din noiembrie 1989 toate exemplarele au fost livrate cu echipament de atac pentru noapte și orice vreme, incluzând ochelari de noapte GEC Avionics, Hughes AAR-50 FLIR legat de HUD tip Kaiser (Head-Up Display), display-uri în cabină compatibile cu ochelarii de noapte, display-uri multifuncționale și hartă mobilă digital color.

F/A-18 D. Varianta biloc pentru antrenament în US Navy, operațională în misiuni de atac de noapte la USMC, prototipul efectuând primul zbor la 6 mai 1988. Începând din 1991, ambele variante vor fi propulsate de motoare General Electric F404-GE-402 care oferă cu aproximativ 10% mai multă putere decât 400 aflate în uz.

F/A-18 (RC). Varianta de recunoaștere cu tunul M61 înlocuit cu echipamentul de recunoaștere, aparatele folosite de USMC pot folosi pilonul central cu radar lateral.

CICOS GEORGE

Anvergura: 11,430 m Lungimea: 17,070 m Înălțimea: 4,410 m Greutatea totală maximă la decolare: 18000 kg Anvergura fără rachete la vârf: 11,430 m Anvergura cu rachete la vârf: 12,310 m Anvergura cu aripi pliate: 8,380 m

Ampenaj orizontal: Anvergura: 8,380 m Lungimea: 6,580 m Înălțimea: 17,070 m Suprafața portantă: 4,670 m Ecartament: 37,160 m Apartament: 3,110 m

Cantitate combustibil internă: 5,420 m Greutate gol: 6140 l Greutate gol echipat: 9761 kg Încărcătura maximă externă: 10455 kg Greutate totală var. interceptor: 7710 kg Greutate totală cu 4 bombe și 3 rez. comb.: 15250 kg Greutate totală maximă admisă la decolare: 20566 kg

Viteza maximă în altitudine: 22328 kg Viteza minimă de aterizare pe portavion: M 1,8 (1913 km/oră) Viteza ascensională inițială: 242 km/oră Distanța de decolare: 13716 m/min Plafon practic: sub 427 m Raza de acțiune operațională interceptor: 15000 m Raza de acțiune operațională bombardament: 787 km Raza de acțiune maximă cu comb. intern: 1073 km Distanța maximă de transport: 2130 km 3700 km