FIESELER FI-103

Din magazia de bombe a unui bombardier supersonic, Rockwell International B-1B se desprinde și cade o rachetă. După câteva secunde din corpul ei ies aripile și ampenajele, motorul pornește iar racheta pleacă spre țintă, urmărind cu fidelitate drumul înscris în calculatorul de bord. Radarul rachetei cercetează continuu terenul și îl compară cu harta din memoria calculatorului, orice abatere de la traseu fiind corectată prompt. Senzori speciali de la bord detectează emisiunile radar inamice, iar racheta ocoleşte zonele cercetate de acestea, revenind apoi la traseul stabilit. Ținta, aflată la o distanţă de 300 kilometri, este lovită cu o precizie de 5 metri, iar încărcătura de luptă este clasică de mare putere sau nucleară. Racheta mai poate fi lansată de pe nave de suprafață, sau submarine.

Ați recunoscut, desigur, racheta de croazieră „Cruise", cu varianta ei navală „Tomahawk", unele dintre cele mai moderne arme din panoplia actuală a zeului Marte. Strămoşul acestei arme a zburat însă pentru prima dată pe 24 decembrie 1942 și, fără a fi la fel de sofisticată, avea totuşi calitățile sale. Este vorba despre racheta (sau avionul fără pilot) germană Fieseler Fi-103, cunoscută de marele public sub numele dat de Hitler V-1, de la Vergeltungswaffe-1 (arma de represalii numărul 1).

Fără îndoială, părintele aparatelor de zbor teleghidate, fără pilot, poate fi considerat inginerul german Fritz Gosslau. Încă din 1926 a realizat un proiect în acest sens, iar în toamna lui 1936 realizează, la firma Argus, un aparat de zbor telecomandat de 27 kg. cu motor Argus de 3 CP, capabil să zboare cu 90 km/h. Până în 1940 s-au fabricat 100 astfel de aparate, folosite în scopuri militare sub denumirea FZG-43 (Flak-Ziel-Gerät 43 - Aparat pentru țintă antiaeriană 43), pentru trageri de instrucție cu artileria AA. O a doua misiune pe care o putea îndeplini era de recunoaştere apropiată, fiind strămoşul avioanelor de recunoaştere fără pilot actuale.

În octombrie 1939, Fritz Gosslau inițiază proiectul „Fernfeuer" (Focul îndepărtat), pentru un mic avion teleghidat cu încărcătură de luptă. În noiembrie 1939 înaintează un memoriu în acest sens la Technischen Amt der RLM (Reichs Luft Ministerium - Biroul Tehnic al Ministerului Aerului al Reichului).

Aici a găsit puțină înțelegere, ofițerii de rang superior manifestând o considerabilă îndoială față de ideile sale. Printre pesimişti s-a numărat și faimosul Ernst Udet, care era Ministrul General al Aerului! De fapt, Udet s-a mai înşelat şi în privința altui produs celebru avionul de vânătoare Messerschmitt Me-109. Dar Fritz Gosslau nu s-a descurajat. La sfârșitul anului 1941 a realizat un nou proiect, folosind un motor pulsoreactor creat de inginerul Paul Schmidt de la firma Argus şi care la acea dată se afla în probe.

În septembrie 1941 firmele Fieseler şi Argus propun din nou la RLM realizarea unei bombe zburătoare fără echipaj, teleghidate, cu pulsoreactor. Din partea firmei Fieseler responsabilul proiectului este ing. Robert Lusser, venit de la Heinkel. Proiectul realizat, numit P-35 „Erfurt", este înaintat la RLM pe 5 iunie 1942 şi primeşte numele Fieseler Fi-103. În iunie 1942, firmele Fieseler şi Argus primesc aprobarea pentru începerea pregătirilor pentru producția de serie a lui Fi-103. Această subită schimbare de poziție a RLM s-a datorat faptului că Germania pierduse supremația aeriană deasupra Europei. Bombardierele Luftwafei nu mai reuşeau să ajungă deasupra Londrei decît noaptea, și aceasta cu pierderi considerabile. Fi-103 se prezenta ca o modalitate de a atinge această țintă fără pierderi.

Tot în iunie 1942, producția lui Fi-103 capătă prioritate absolută. Pentru păstrarea secretului, va fi fabricată sub denumirea FZG-76. Pentru probele care urmau să fie făcute este destinat E-Stelle (Erprobung Stelle - Centru Experimental) Karlshagen, în zona Peenemünde-West, unde exista un poligon de tragere cu prelungire deasupra Mării Baltice. La 30 august 1942, sub conducerea lui Robert Lusser şi Willy Fiedler de la Fieseler, prima celulă de Fi-103 a fost montată. Două zile mai târziu are loc prima probă de funcționare a motorului Argus As-014. Al 7-lea prototip Fi-103 (V-7) a fost lăsat, pe 10 decembrie 1942, dintr-un bombardier Focke-Wulf FW-200 „Condor" deasupra Mării Baltice. Prima lansare de pe catapultă s-a efectuat cu V-12 pe 24 decembrie 1942.

Rheinmetall-Borsig a pus la punct o catapultă de lansare cu rachete, care în iunie 1943 este înlocuită cu o catapultă Walter cu aburi. Această catapultă era lungă de 42 metri şi cu o înclinare de 6°30. Pentru lansare existau două recipiente, unul cu substanța T (60 litri) şi unul de 5 litri cu substanța Z (hipergol). Prin combinare, acestea formau aburul necesar lansării. Firma Argus a mai realizat o variantă perfecționată a motorului As-014, care făcea ca Fi-103 să atingă o viteză inaccesibilă pentru avioanele de vânătoare din acea vreme. În vara lui 1944, Fi-103 a atins viteza de 640 km/h. Unele îmbunătățiri ale aerodinamicii rachetei au făcut ca la sfârșitul lui 1944 să atingă 830 km/h. Dar aceste îmbunătățiri nu s-au aplicat la producția de serie.

Probele de funcționare, pregătirea şi începerea producției de serie, ca şi construcția rampelor de lansare (destul de pretenţioasă, datorită necesității ca acestea să fie precis orientate spre ținta) au durat până în vara anului 1944. În noaptea de 13/14 iunie 1944 are loc prima lansare a unei Fi-103 cu direcția Londra, soldată cu un eşec. Responsabil cu toate lansările era Flakregiment 155 (W) (Regiment de artilerie AA), comandat de colonelul Max Wachtel, care dispunea de 64 rampe de lansare pe coasta franceză a Canalului Mânecii. Două zile mai târziu începe primul atac masiv asupra „celei mai mari ținte din lume" - Londra, efectuându-se 244 lansări.

Modul de atac a unei Fi-103 era simplu: lansată de pe catapultă pe direcția țintei, bomba zbura la înălțime constantă, pe o direcție constantă şi cu o viteză constantă datorită pilotului automat incorporat. Un log cu elice aeriană măsura distanța parcursă şi în momentul în care distanța până la țintă era parcursă, se întrerupea alimentarea cu combustibil a motorului. Acesta se oprea, bomba intra în picaj şi exploda la contactul cu solul sau după un timp stabilit, datorită unui focos cu întârzietor mecanic. Viteza mică de picaj făcea ca bomba să nu pătrundă adânc în sol, iar explozia puternicei încărcături de luptă producea pagube considerabile. În septembrie 1944, rampele de lansare au fost însă abandonate datorită înaintării aliaților. Rachetele rămase în serviciu au fost transportate în Olanda. Până în 1945 s-au mai efectuat lansări asupra Londrei cu Fi-103 F-1.

Paralel cu aceasta, Fi-103 a fost modificat pentru a fi lansat din avion. Din 7 iulie 1944, III/KG-3 (Gruppe III/Kampfgeschwader-3 - Grupul III din Escadra de bombardament-3) începe lansarea de Fi-103 din aer. Grupul, dotat cu Heinkel He-111 H-22, staţionat pe aerodromurile Venlo şi Gilze-Rijen, a efectuat 50 de lansări în aceeaşi lună. Mai târziu, denumirea unității s-a schimbat în I/KG-53, iar ultima lansare s-a efectuat în data de 14 ianuarie 1945, pe direcția Londra. În total, unitatea a lansat aproximativ 1600 Fi-103, pierzând peste 80 avioane. Bomba era prinsă sub una dintre aripi, între fuselaj şi gondola motorului.

Apărarea împotriva Fi-103 a fost luată foarte în serios de către aliați. Prima măsură a fost bombardarea rampelor de lansare. A urmat artileria AA. Datorită parametrilor constanți de zbor, Fi-103 era relativ uşor de doborât. Dar cele mai bune rezultate le-a obținut aviația de vânătoare, cu avioane „Spitfire", „Tempest", „Mosquito", „Mustang", „Thunderbolt". RAF şi USAAF au doborât 1785 Fi-103! Rezultatele au fost diferite pe tipuri de avioane. Datorită vitezei mari a bombei, „Spitfire" nu putea executa decît un singur atac în picaj, iar dacă rata, bomba era pierdută! Celelalte tipuri aveau mai multe șanse. O metodă utilizată de avioanele cărora li se termina muniția era de a plasa vârful unei aripi la mică distanță sub aripa bombei. Filierele de aer produceau dezechilibrarea, răsturnarea şi prăbuşirea bombei. Doborârea unei bombe zburătoare era considerată victorie aeriană şi omologată ca atare. Cel mai mare succes l-au avut „Tempest"-urile - 649,5 bombe doborâte, apoi „Mosquito"-urile - 430,5 victorii.

Versiunea standard a lui Fi-103 a fost A-1. A urmat B-1, care avea anvergura cu 5,73 metri mai mare, iar vârful, spatele şi aripile erau din lemn. S-au mai fabricat B-2 şi C-1. Versiunile D-1 şi E-1 nu au intrat în producție. Ultima versiune produsă a fost F-1, care avea greutatea de 2190 kg şi o rază de acțiune mai mare cu 370 km. S-au fabricat peste 32000 Fi-103 din toate variantele la uzinele Nordhausen, Cham, Fallersleben şi Magdeburg-Schänebeck. Alte 50 firme lucrau piese componente. Costul unei Fi-103 era destul de redus - 5000 RM (Reichs-Marks).

S-a realizat şi o variantă pilotată a lui Fi-103. Printre inițiatorii proiectului (care a primit binecuvântarea lui Hitler) s-a numărat şi cpt. av. Hanna Reitsch, care a şi pilotat odată un asemenea model, fiind singura femeie care a pilotat Fi-103. Componentele erau fabricate de către Henschel la Kassel, în deplin secret. Responsabil era ing. Willy Fiedler. Varianta s-a numit Fi-103 „Reichenberg" şi s-a fabricat în 4 subvariante:

- „Reichenberg" I - fără motor, cu 1 pilot - „Reichenberg" II - două locuri, pentru şcoală, cu instructorul în locul încărcăturii de luptă - „Reichenberg" III - monoloc, cu tren de aterizare, pentru antrenament. Un singur aparat produs - „Reichenberg" IV - versiunea operativă

Primul zbor cu un „Reichenberg" s-a realizat de către Willy Fiedler, fiind lansat de către un He-111 de la 3500 m, pe aerodromul Lärz, ce aparținea de E-Stelle Rechlin.

Cabina pilotului era dispusă în fața motorului, în locul pilotului automat. Pilotul dispunea de comenzile necesare zborului. Aripile erau prevăzute cu eleroane. În principiu, pilotul trebuia să intre în picaj spre ținta aleasă, apoi să sară cu paraşuta. Însă, datorită îngustimii carlingii şi a dispunerii foarte apropiate a motorului, şansele de a părăsi un „Reichenberg" cu paraşuta erau practic nule, ceea ce făcea din „Reichenberg" varianta germană a avioanelor kamikaze japoneze. Iar cum concepțiile germane despre viață nu prea semănau cu cele japoneze, e de presupus că piloții germani nu au fost foarte încântați de situație! Pentru utilizarea noii arme a fost desemnat V/KG-200 care a primit 75 aparate „Reichenberg" IV, ce nu au fost folosite însă operativ.

De reținut că, datorită faptului că sistemul de dirijare a variantelor nepilotate a lui Fi-103 nu era foarte precis, aceste bombe zburătoare nu s-au folosit împotriva țintelor militare care au în general dimensiuni mici, ci împotriva marilor centre urbane (Londra, Amsterdam). Deci, victimele s-au numărat din rândul populației civile, ceea ce face ca Fi-103 să-şi merite numele dat de către Hitler: V-1, adică Vergeltungswaffe-1 (Arma de represalii).

1. Elicea logului aerian 2. Bujie 3. Ghidaj pentru rampa de lansare 4. Tub Pitot 5. Buşonul de combustibil 6. Acces la focosul cu întârzietor Zl.Z.178M 7. Acces la focosul mecanic Z.80A

DATE TEHNICE

Fi-103 A-1: Motor: Argus As-014 Puterea motorului: - la decolare: 3,66 KN - de marş: 2.54 KN la 3000 m înălțime Anvergura: 5370 mm Lungimea: 8320 mm Înălțimea: 1420 mm Greutatea: 2152 kg Viteza: - la start: 400 km/h - de zbor: 644 km/h - în picaj: 800 km/h Autonomie de zbor: 25 min. Plafon operativ: 2625 m Raza de acțiune: 238 km Încărcătura de luptă: - tip: Amatol-39 - cantitate: 830 kg

„Reichenberg" IV: Anvergura: 5700 mm Lungimea: 8000 mm Greutatea: 2250 kg Viteza: 645 km/h la 2500 m Raza de acțiune: 330 km

FI-103 CA MODEL

Datorită simplicității constructive, Fi-103 este uşor de realizat ca machetă statică sau model zburător, cu elice intubată. Vopsirea, atât la Fi-103 A-1 cât şi la „Reichenberg" IV, era astfel: intradosul şi suporții motorului albastru deschis, iar extradosul şi câteva pete pe lateralele suporților motorului verde închis. Nu existau însemne de stat sau inscripționări.