JUBILEUL „NORMANDIE-NIÉMEN"

Ce s-a petrecut în Europa Occidentală la începutul verii anului 1940, istoricii francezi numesc „le débâcle" - prăbușirea. Filmul acestuia n-a fost, nici măcar în unități de timp, diferit de ceea ce se petrecuse cu doar câteva luni mai înainte în Polonia: Sub presiunea armatei germane „ciudatul" Front de Vest avea să se prăbușească în doar câteva săptămâni.

În această campanie, angajamentul aviației franceze a stat sub semnul inferiorității numerice și tehnico-tactice. Spiritul combativ a fost în schimb la înălțime. Și s-a păstrat și după momentul Compiègne, când, peste cinci sute de aviatori francezi, fie din proprie inițiativă, fie răspunzând apelului lui Charles de Gaulle, aveau să formeze, mai ales în Anglia, dar și în Africa de Nord și Asia de Sud-Est, nucleele a ceea ce, începând din august 1940 aveau să se numească „les Forces Aériennes Françaises Libres" (FAFL). Vârful de lance al acestora l-a constituit aviația de vânătoare, ale cărei efective au participat în principal la războiul aerian din Europa de Vest. Una dintre excepții, poate cea mai strălucită prin palmaresul impresionant obținut până la sfârșitul ostilităților în Europa, a constituit-o Grupul „Normandie", operațional din 1943 și până în ultima zi de război pe Frontul de Răsărit, intrat în istorie și legendă și existând și astăzi sub denumirea de „Normandie-Niémen".

Inițiativa constituirii unei unități de aviație care să acționeze în Răsărit a aparținut lui de Gaulle. La 19 ianuarie 1942 acesta îi propune lui Stalin trimiterea în URSS a unui grup de vânătoare, complet constituit, întadrat cu personal navigant și tehnic francez. Oferta a fost acceptată instantaneu. Se decide constituirea noului grup pe osatura GC III/7, staționat în Algeria. Denumirea „Normandie" venea să completeze seria numelor de provincii franceze aflate sub ocupație, date unor grupuri de vânătoare (Alsace, Ile-de-France, Champagne). Organizarea grupului este încredințată majorului J.M. Pouliquen, care dă ca punct de concentrare pentru personalul noii unități Rayack-ul, în Orientul Apropiat, obiectiv nu ușor de atins, ținând cont de faptul că în acel timp Panzer-ele lui Rommell se mișcau liber prin Africa de Nord... Piloții francezi au fost obligați să le evite parcurgând rute ocolite și mergând uneori chiar pe jos, în frumoasa tradiție a veteranilor de la Aéropostale.

La Rayack, în cursul unui scurt ceremonial, grupul primește insigna reprezentând însemnele provinciei Normandia: scutul roșu pe care sunt pictați doi lei aurii. Spre Rusia se pleacă la 12 noiembrie 1942, pe calea aerului, pe un traiect ocolitor, cu multe escale și nu lipsit de emoții, ce a traversat Irak-ul și Iranul, mergând apoi paralel cu linia frontului (pe care bătălia de la Stalingrad era în plină desfășurare), până în regiunea Moscova, destinația fiind aerodromul de instrucție de la Ivanovo, situat la 250 km NE de capitală, unde francezii au fost imediat „vărsați" brigăzii de instrucție comandate de colonelul I.I. Sumov-Eriticenko.

Dacă pentru niște piloți veniți din Sahara și acomodarea la iarna rusească poate fi considerată ca făcând parte din programul de instrucție, nu mai puțin dificilă a fost trecerea lor pe materialul volant „autohton", fiindcă lăsați să decidă asupra tipului de avion pe care vor lupta, francezii au optat pentru Iak-1, deși li s-au pus la dispoziție și aparate Hurricane Spitfire. Ei au ales totuși Iak-urile, iar despre acestea William Green e de părere că „singurul lucru indulgent care se poate spune e că ajunseseră în producție înainte de a fi puse la punct..."

Iak-1M, primul din seria de avioane rusești folosite de francezi, era un monopost de vânătoare absolut rudimentar, construit din foarte puțin metal (scheletul fuzelajului și suportul motor) și foarte mult lemn (restul) și complet acoperit cu pânză și placaj Drevesina, într-o vreme în care avioanele inamicului și ale aliaților occidentali mai aveau îmbrăcate cel mult eleroanele și direcția. Echipamentele și sistemele erau imprevizibile în funcționare. Cabina nu se închidea bine și pilotul stătea într-un curent îngrozitor. Plansa de bord n-avea nici urmă de giroscop, iar colimatorul nu era mai precis decât un înălțător de carabină. Tunul din motor se bloca iremedabil după câteva salve, iar singura mitralieră de sub capotă nu completa suficient puterea de foc și mai era și motorul, un Hispano-Suiza Y12, reconstruit după principii rusești, care dădea vibrații enorme detensionalizând circuitele de benzină și ulei, incendiile la bord fiind atât de frecvente încât a fost necesară intervenția directă a lui Stalin pentru „mobilizarea" proiectantului în vederea depășirii acestei boli a copilăriei.

Pe scurt, Iak-1M era un infern de nefiabilitate și nu e de mirare că piloții ruși zburau cu trenul scos și cabina deschisă, gata oricând ori să aterizeze în stepă, ori să sară cu parașuta la primul semn de avarie la bord.

Și totuși, francezii și-au pictat cocardele pe albul de camuflaj al acestor avioane și au învățat să zboare și să lupte pe ele. Și asta într-un interval de timp extrem de scurt. Așa suna ordinul: „să construiți avioane moderne și să reduceți perioada de formare a piloților." Drept urmare, încă din martie anul următor, 15 din cei 22 de piloți sosiți în Rusia, sunt considerați complet pregătiți pentru a intra în luptă. Grupul, comandat de Pouliquen, primește 12 avioane Iak-1M care vor forma două escadrile comandate de căpitanii Pouyade și respectiv Littolf. Unitatea astfel constituită este încadrată în Divizia 303 de Aviație a Armatei 1 Aeriene, operațională în Frontul 3 Bielorus. Cele două escadrile sunt dislocate pe Monkonino, N de Kaluga, aerodrom pe care-l vor împărți cu Regimentul 18 de Gardă al VVS, dotat cu Iak-7.

După numai câteva zile este executată prima misiune: însoțirea unor bombardiere în picaj Pe-2 în încăierarea de deasupra obiectivului, francezii doboară două Me-uri. Iak-urile se întorc ciuruite, dar fără pierderi. În săptămânile următoare vor fi însă doboriți noul comandant al grupului, Tulasne, Littolf, Castelaine și Bernavon. Marele Circ Răsăritean începuse...

La 19 iulie, la comanda grupului vine Pouyade, unul dintre cei puțini care vor supraviețui și vor reveni acasă după încheierea stagiului de luptă. În august 1943 se face trecerea pe Iak-9, un avion de nădejde, de altfel „vânătorul" standard al aviației sovietice (VVS) până la încheierea războiului. Este perioada ofensivei de la Orel și „Normandie" operează de pe terenurile de zbor din vecinătatea orașului Tula, avansând încet spre Vest. Cu ocazia unui astfel de transfer, pilotul Maurice Lefebre își ia în avion, fără parașută și împotriva regulamentului, mecanicul rus... Lovit de Flak, avionul francezului ia foc. Acesta, orbit de fum, face două tentative de aterizare pe aerodromul de plecare, primind indicații prin radio. Ratează și, refuzând să-și abandoneze în avion mecanicul lipsit de parașută încearcă o ultimă aterizare, în teren necunoscut. Aparatul capotează și cei doi își pierd viața, gestul de camaraderie al francezului impresionând dincolo de indisciplina sa. Cei doi au fost înmormântați într-o groapă comună, cu onoruri militare.

Anul 1943 se încheie pentru grup cu un bilanț favorabil: 77 victorii aeriene obținute cu prețul pierderii a doar 25 aparate proprii. Determinarea în luptă a personalului navigant francez, precum și încadrarea acestuia în structurile unui Front (3 Bielorus) aflat pe direcția strategică principală de înaintare a Armatei Roșii, permit reorganizarea grupului la nivel de regiment, la 1 ianuarie 1944, cu 51 de avioane Iak-9 și Iak-9T, repartizate în patru escadrile, comandate de locotenentul Albert, locotenentul Mourier, locotenentul Lefèvre și căpitanul Challe.

1944 a fost anul ofensivei generalizate a Armatei Roșii, Frontul de Răsărit fiind împins sute de kilometri spre Vest cu prețul unor uriașe pierderi de ambele părți. URSS preia inițiativa strategică, asigurându-și în context și supremația în spațiul aerian, susținută de o masivă creștere a producției de avioane de luptă și intrarea în serviciu a noii generații de aparate de vânătoare, Iak-9U, La-7 și Iak-3.

Începutul lunii găsește regimentul „Normandie" angajat în operațiunile Frontului 3 Bielorus de forțare a Niemen-ului, a cărui depășire deschidea drumul spre Prusia Orientală. La 13 iulie sovieticii pătrund în Vilnius, iar două zile mai târziu răzbat dincolo de Niemen, spre Vest. Francezii au o contribuție de excepție la operațiune: 40 dintre ei sunt decorați cu ordine și medalii iar numele regimentului este completat cu numele cursului de apă forțat, devenind „Normandie-Niémen". Valoarea combativă deosebită a regimentului este completată și confirmată prin trecerea tot în cursul lunii iulie, pe cea mai nouă și mai performantă versiune a „clasicului" Iak-1M, o adevărată „rara avis" a industriei aeronautice sovietice din acei ani: Iak-3. Diferențele dintre cele două versiuni erau minime: câteva îmbunătățiri ale liniei aerodinamice generale, reducerea anvergurij aripii, acoperirea fuzelajului anterior cu tablă de dural, instalarea unei versiuni mai puternice a cunoscutului VK-105, creșterea puterii de foc prin completarea armamentului de bord cu încă o mitralieră de 12,7 mm. Atât permitea tehnologia sovietică, dar și ordinul de a nu perturba producția pentru front cu avioane de concepție complet nouă!

Și totuși a rezultat un „vânător" de excepție, imbatabil în luptele la joasă înălțime, extrem de rapid și foarte bun manevrier. E suficient să amintim că nici un avion german nu se putea menține în „coada" unui Iak-3 aflat în viraj, fără riscul de a se angaja. Iar într-un viraj de luptă, Iak-ul-3 câștiga 1300 metri altitudine, obținând în câteva secunde superioritatea de altitudine, viteză, manevră și foc, după Pokrișkin, condiții sine qua non ale victoriei într-o luptă aeriană.

Regimentul „Normandie-Niemen" a început să primească Iak-3 la mijlocul lunii iulie 1944 pe când era staționat pe Mikountani (Sud de Vilnius), conversiunea încheindu-se câteva săptămâni mai târziu, pe aerodromul Alitous. Performanțele noului avion i-au entuziasmat pe francezi și mobilizat în același timp. Astfel, în octombrie, în doar zece zile, ei doboară nu mai puțin de 119 avioane inamice, cu apogeul în ziua de 16, când s-au înregistrat 29 de victorii! Sosit la Moscova în decembrie același an, de Gaulle decorează în cadrul unei ceremonii, pe cei mai mulți dintre piloții regimentului. La 30 decembrie '44 „Normandie-Niemen" își adaugă în palmares cel de-al 201-lea avion inamic doborât.

Începutul lui 1945 găsește regimentul dislocat pe terenurile de campanie din Prusia Orientală și mereu angajat în luptă. Pe 16 ianuarie într-una dintre cele mai dure încăierări cu inamicul, de această dată superior numeric, patru francezi doboară șase FW-190 D-9 fără vreo pierdere. Era una dintre ultimele prestații ale piloților francezi pe Frontul de Răsărit. Armata Roșie era la porțile Berlinului și, în Sud, se îndrepta spre Elba. Marele Circ Răsăritean se apropia de sfârșit...

Bilanțul participării regimentului „Normandie-Niemen" la războiul aerian 1943-1945 este impresionant: 5062 ore de zbor, 869 lupte aeriene, 273 victorii omologate la care se adaugă alte 37 probabile, obținute cu prețul pierderii a 52 de piloți și 87 de avioane proprii. Cu acest bilanț, „Normandie-Niemen" s-a situat mult înaintea grupurilor franceze operaționale în Vest, desigur avantajat și de organizarea sa ca regiment, dar și de intensitatea luptelor. În rândul piloților, în afară de alte ordine și medalii, patru dintre aceștia au primit titlul de Erou al Uniunii Sovietice, distinguându-se prin numărul de victorii personale căpitanul Albert, cu 23 avioane inamice doborâte, căpitanul de la Poype și locotenentul André cu câte 16 fiecare. Alți șapte piloți au avut mai mult de zece victorii fiecare.

În semn de recunoaștere a contribuției aduse în război, statul sovietic a făcut cadou Franței 42 de avioane de tip Iak-3 (dotarea unui regiment) decolate de pe Elbing (Prusia Orientală) la 14 iulie și ajunse după un zbor în etape la Paris-Le Bourget în 20 iulie 1945.

Cariera post-belică a regimentului „Normandie-Niemen" nu permite un epilog ci obligă la o continuare. Cunoscut în lumea aeronauticii franceze și a admiratorilor acesteia sub numele de alint „Neu-Neu", „Normandie-Niemen" revine imediat după război la structura de grup. În 1947 acesta este dislocat la Rabat, în Maroc și operează pe bimotoare Mosquito, vânătoare de noapte. Între 1949 și 1951, până la jumătatea lunii mai, „Neu-Neu" participă la războiul din Asia de Sud-Est, grupul fiind dislocat la Saigon operind pe King Cobra și Hellcat. În iunie 1951 revine în Africa de Nord, pe vechea bază aeriană La Senia de lângă Oran (Algeria), având acum în dotare puternicele Thunderbolt-uri americane. În iunie 1962 acestea sunt înlocuite cu reactoare Vampir (fabricate în licență). În ianuarie 1963, grupul se divide în două escadroane 1/6 „Oranie și 2/6 „Normandie-Niemen". Ultimul este retras din Algeria în urma războiului de la începutul anilor șaizeci, staționând un timp pe teritoriul sudic al Franței la baza aeriană Caritat de lângă Orange, devenind escadronul EC 2/30 „Normandie-Niémen", dotat cu bimotoare Vautour. În iunie 1966 „Neu-Neu" vine definitiv la baza aeriană de lângă Reims. La 20 decembrie 1973 escadronului 2/30 „Neu-Neu" i se face deosebita onoare de a deveni prima unitate de aviație dotată cu noul avion de luptă supersonic Mirage F1. Avion care se află și astăzi în dotare și, ținând cont de politica bugetară actuală și de imediată perspectivă a guvernului francez, va rămâne în exploatare până dincolo de anul 2000, când se speră introducerea în serviciu a tipului Rafale.

Trăind intens prezentul, „Neu-Neu", nu-și uită istoria și mai ales anii de infern ai Marelui Circ... Mai multe vizite reciproce, fie ale veteranilor francezi din cel de al doilea război mondial, fie ale unor formații de avioane sovietice sau franceze au punctat, peste decenii, existența escadronului.

Inițiate în 1970, aceste vizite au ocazionat zboruri ale avioanelor Mirage F1 la Moscova (1971, 1977, 1978) și MIG 21 (1971) și MiG 23 (1978). După o întrerupere de un deceniu, provocată de războiul din Afganistan și răcirea legăturilor bilaterale, vizitele au fost reluate în 1990 de către o formație de șase avioane Mirage ale EC 2/30 „Normandie-Niemen", oaspete a Regimentului 234 de Gardă din VVS, staționat pe Kubinka, lângă Moscova.

O vizită de la care n-au lipsit veteranii: generalul Joseph Risso, în vârstă de 70 de ani, deținător a 11 victorii aeriene, comandorul Pierre Lorillon, de 72 de ani, cu 7 victorii aeriene și, alături de el, Pierre Galley, de 67 ani, mecanic format atunci, în anii războiului, pe aerodromurile de campanie care se întorcea să vadă Rusia după mai bine de patru decenii.

Anul trecut, vin la Reims șase bireactoare alb-albastre MIG-29 Fulcrum (formație prezentată accidental, și într-un cu totul alt context, de TVR, cu puțin timp în urmă). În semn de prețuire pentru tradiția comună, patru Mirage F1 își abandonează configurația low-visibility, prezentându-se cu deriva vopsită în roșu și cu cei doi lei pictați la o dimensiune neobișnuită și, pe toată lungimea fuzelajului central, săgeată albă, frântă, semnul de recunoaștere al Iak-urilor din fosta Divizie 303, căreia în anii războiului aparținuse Regimentul „Normandie-Niemen"...

Julian Robănescu