Ideea bombardamentului în picaj își are originile în primul război mondial, când s-a încercat această metodă. Un aparat special pentru acest fel de atac nu a fost însă construit până în anii 20, când firma Junkers creează modelul Ju-47. Încercările au demonstrat că unghiul optim de atac este cel de 90°. Pentru a pune în practică ideea, era nevoie de un aparat solid, un pilot hotărât și un indicator de picaj, al cărui unghi a fost stabilit la 60°.

Foarte mulți dintre viitorii comandanți ai armei aeriene germane, adepți ai aviației de suport, au fost cuceriți de noua metodă de atac și au sprijinit-o. Precursorul Stukas-ului în aviația germană a fost Henschel-ul 123, un biplan solid care a participat la campaniile poloneză și sovietică. Porecla lui era "caprița". Prototipul Stukas-ului a zburat însă în primăvara lui 1935 și a fost pierdut într-un accident. El avea deja aripile frânte și "labele" caracteristice, dar era prevăzut cu un ampenaj bi-derivă.

Ju-87 carte de vizită

Ju-87 Stuka era un monoplan metalic, monomotor, cu aripa joasă frântă. Trenul era fix, cu roțile carenate. Cei doi oameni ai echipajului stăteau spate în spate, într-o cabină vitrată. Ampenajul vertical avea o formă rectangulară; cel orizontal la fel. Pe toată lungimea bordului de fugă al aripilor se aflau flapsurile și (către capete) eleroanele. Privit în timpul picajului aparatul semăna foarte mult cu un vultur, labele carenate ale trenului accentuând impresia. Misiunea sa era atacul în picaj al obiectivelor cu suprafață redusă.

Producția de serie

În 1937 a intrat în producția de serie, Ju 87 A-1. El era echipat cu un motor în linie Jumo 210 care antrena o elice tripală cu pas variabil, cu un ampenaj monoderivă și carenajele trenului masive. S-au construit în jur de 200 de aparate din seriile A-0, A-1 și A-2. Trei dintre ele au fost încercate de Legiunea Condor în Spania unde s-au dovedit foarte eficace.

În 1939, aparatele seriei A au fost transferate unităților de antrenament iar unitățile de bombardament în picaj (Stukageschwader) au fost echipate cu noile Ju-87 B. Ju-87 B-1 incorpora unele îmbunătățiri. În afară de trenul mai curat carenat care se va menține cu mici modificări până la ultimele modele, el era echipat cu un motor Jumo 211 Da de 1200 CP cu injecție directă, sistem care împiedica oprirea motorului în cazul înghețului, a zborului pe spate sau în cazul manevrelor în G negativ (Ju-87 putea executa întreaga gamă de acrobații).

B-ul era echipat și cu un dispozitiv automat de scoatere din picaj programat de pilot la o înălțime aleasă. După ce executa o serie de 10 manipulări ale diverselor comenzi, pilotul deschidea frânele de picaj care comandau automat picajul. Urma ajustarea manuală a unghiului prin suprapunerea uneia din liniile roșii de pe lateralul cabinei cu orizontul vizibil. Se executa apoi alinierea țintei pe direcție cu eleroanele. Adesea unghiul de atac era de 90°, aparatul intrând în picaj exact la verticala obiectivului. Stukas-ul se "simțea" mai în largul său în picajul abrupt decât în zbor orizontal unde viteza sa relativ redusă și marea cupolă de sticlă care pornea aproape de la nivelul coatelor, îl făcea vulnerabil.

În momentul când becul de semnalizare al altimetrului de contact se aprindea, pilotul apăsa un buton de pe capătul manșei și avionul executa o redresare la o suprasarcină de 6 G, în mod obișnuit la o înălțime de 450 m. Aparatul putea fi scos din picaj și manual. B-ul putea acroșa o bombă SC500 (500 kg) sub fuselaj care, înainte de largare era coborâtă de către un sistem de articulații în așa fel încât să nu treacă prin discul elicei. Aparatul mai putea acroșa 4 bombe SC50, câte două sub fiecare aripă. Două mitraliere de aripă MG-17 completau armamentul ofensiv. Pentru apărare, radistul-mitralior dispunea de o armă automată orientabilă MG-15.

B-ul și-a clădit o faimă teribilă în campania poloneză unde atacurile se efectuau adesea la 100 m înaintea infanteriei germane aflată în înaintare. Precizia atacului asupra obiectivelor punctuale era extraordinară, iar efectul "trâmbițelor Ierihonului" (sirenele montate pe bordul de atac al jambelor trenului) era devastator pentru moralul celor atacați.

În afară de "B" au mai fost construite variantele C, cu aripi pliabile, pentru port-avion și R, cu raza de acțiune mai mare. Deși era un proiect oarecum depășit chiar la începutul războiului, succesul său fantastic și lipsa unui aparat mai modern care să-l înlocuiască a făcut ca producția sa să continue pe aproape toată durata conflictului.

Cele mai multe

Modelul standard pentru perioada 1941-1944, a fost D-ul, proiectat în 1940; a zburat prima oară în 1941. Apare pe fronturile african și de est la sfârșitul lui 1941. El avea un motor Jumo 211 J de 1400 CP și o elice cu pas automat și palele foarte late VS11. Putea lua la bord o încărcătură variată de luptă: o bombă de 1400 CP perforantă sub fuselaj, bombe de 500 kg sub aripi, containere cu tunuri de 20 mm sub aripi sau șase mitraliere MG81. Arma defensivă era acum mitraliera jumelată MG81Z, alimentată cu bandă. Silueta aparatului era mai aerodinamică (forma cupolei cabinei rotunjită și radiatorul redus).

Cea mai numeroasă variantă a fost D-3 care avea părțile vitale mai bine protejate cu blindaj. D-3 a fost folosit ca bombardier în picaj, ca aparat de suport apropiat (Schlachtflugzeug) și ca remorcher de planoare. Au urmat variantele D-4 (unele dintre ele torpiloare), D-5 (cu aripile alungite), D-7 și D-8 (cu tunuri de 20 mm în locul mitralierelor din aripi). Numărul total de Ju-87 construite până în septembrie 1944 s-a ridicat la 5709 exemplare.

S-au încercat diverse scheme pentru un succesor, inclusiv Ju-87 F și Ju-187 dar seria cea mai importantă care a urmat (și cea mai modernă), derivată tot din Ju-87 D, a fost Ju-87 G. Numai varianta G-1 a devenit operațională. Era un vânător de tancuri armat cu 2 tunuri BK 3.7 plasate sub aripi, în gondole. Aparatul s-a dovedit mai eficace decât Henschel-129 și Ju-88 P. Asul cel mai mare al bombardierelor în picaj a fost Hans Ulrich Rudel, care a executat 530 misiuni și a distrus 519 tancuri rusești cu acest model.

În 1944 aproape toate D-urile au fost modificate ca aparate-școală (Ju-87 H) cu comenzi duble și cu partea din spate a cupolei "umflată" pentru a permite instructorului să vadă înainte. Toate tipurile de Ju-87 puteau fi tropicalizate prin echiparea cu filtre de nisip și praf. Multe Ju-87 au operat în Rusia pe schiuri.

O ultimă variantă, tot o modificare a D-3-ului a fost cea de transport-lansare de agenți în spatele frontului. Aparatul purta pe aripi două containere cu ferestre mari în care puteau sta câte doi pasageri în tandem. Containerul trebuia să fie lansat în picaj și ajungea la sol purtat de o parașută mare. Nu se știe dacă sistemul a fost folosit vreodată deși există fotografii cu această variantă.

Culori

Schema de camuflaj standard a lui Ju-87 era cea din trei culori: verde foarte închis-verde închis pe suprafețele superioare și o bleu-gri foarte deschis pe suprafețele inferioare. Desenul petelor de culoare (delimitările de culoare) era format din linii drepte. Au existat și alte feluri de camuflaje cum ar fi cel "african" cu pete verzi pe fond galben-nisip sau cel de iarnă, în Rusia, unde aparatele erau vopsite peste culorile originale cu vopsea albă, lavabilă.

Aparatele D-3 care au echipat Grupul 3 Picaj românesc au fost vopsite potrivit schemei clasice (trei culori). Ele aveau un inel alb vopsit pe carenajul elicei și foarte probabil zona din față a acestui inel (botul) vopsit în roșu. Stukas-urile Grupului 6 Picaj aveau o spirală largă, albă pe carenajul elicei. Atât aparatele Grupului 3 cât și cele ale Grupului 6 au purtat diverse inscripții personale pe ambele flancuri ale motorului, în partea de sus. Culoarea acestor inscripții era albă.

Însemnele naționale au fost, în campania din Est, "crucea lui Mihai" amplasată în aceleași locuri unde erau vopsite și crucile germane și banda galbenă plasată între cruce și ampenaj. O zonă de 1,80 m de la capătul aripilor, pe intrados, era vopsită în galben. Numărul aparatelor era scris cu galben pe direcție. În fotografiile cu Stukas-urile românești din Grupul 3 nu se observă tricolorul pe direcție.

Pe frontul de vest s-au vopsit cocardele tricolore (cu albastru în centru) peste cruci, iar banda galbenă și zona galbenă de pe intradosul aripilor au fost vopsite în alb.

De notat că primele aparate cu care a fost dotat Grupul 3 au fost Ju-87 D3. Ele au fost predate germanilor în aprilie 1944. În mai 1944, Grupul a fost reechipat cu Stukas-uri noi, aduse din Germania. Din fotografii se observă că aceste aparate erau modelul Ju-87 D-8, cu anvergura mai mare și cu tunuri de 20 mm în locul celor două mitraliere MG17 din aripi. Aceste aparate au echipat Grupul 3/6 Picaj care a luptat pe frontul de vest, avioanele Grupului 6 fiind confiscate de germani imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944.

O caracteristică a variantei D-3 era că nu mai avea montate elicele sirenelor pe jambele trenului. Aparatele cu care a fost dotat Grupul 6 au fost Ju-87 D-8, ca și cele noi ale Grupului 3. Era varianta cea mai modernă a D-ului.

O existență agitată

Stukas-ul a fost de la început prezent peste tot unde armata germană a acționat. Perioada lui de glorie a fost cea cuprinsă între anii 1939-1941: în Polonia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Luxembourg, Franța, Iugoslavia, Africa de Nord, Grecia, Creta, U.R.S.S.

Începând cu așa-zisa "bătălia Angliei" unde Stukas-urile nu au mai beneficiat de acoperirea totală a vânătoarei germane, au ieșit în evidență și defectele lor: viteza mică și blindajul insuficient. Aparatul era foarte expus atunci când executa manevra de ieșire din picaj, moment în care viteza sa era aproape nulă și înălțimea foarte mică. În cursul producției s-au făcut diverse îmbunătățiri, vizând creșterea protecției organelor vitale, a puterii armamentului și a puterii motorului. În 1944 unitățile de asalt în picaj germane au început înlocuirea sa cu mai rapidul și mai modernul FW-190. S-au încercat versiuni foarte specializate ca D-7 (pentru atacul nocturn) sau G-1 (vânător de tancuri). Totuși chiar și asul-așilor Stukas-ului, comodorul Hans Ulrich Rudel a terminat războiul zburând pe un FW-190.

NOTE * Sturzkampfflugzeug avion de bombardament în picaj. În publicațiile românești din timpul războiului termenul folosit era de Stukas, probabil pentru a ușura formarea pluralului: Stukas-uri. ** Aparatele care au echipat cele două grupuri românești nu au fost proprietatea statului român; ele au fost doar împrumutate de germani

CARACTERISTICI TEHNICO-TACTICE: Ju-87 D-1 Ju-87 D-7 Anvergură (m) 13,80 15,00 Lungime (m) 11,13 11,13 Înălțime (m) 4,24 4,24 Suprafață portantă (m²) 31,95 33,68 Greutate gol (kg) 3900 3938 Greutate totală (kg) 5720 6607 Viteza - maximă (km/ora) 410 400 - la aterizare (km/ora) 110 110 Plafon practic (m) 7320 7500 Autonomia (km) 1000 1585 Motor Jumo 211 J Jumo 211 J de 1400 CP de 1400 CP

Nota: Variantele Ju-87D3 și Ju-87D8, care au echipat Grupurile 3 și 6 Stukas românești, aveau aceleași dimensiuni cu variantele D1 și respectiv D7 prezentate mai sus.