Arado 196

Sus și jos: fotografii color Kriegsmarine din 1943. Sus: hidroavion gata de a fi coborât la apă, în Marea Baltică, 1943. Jos: Bază de hidroavioane în Insula Creta, 1942.

Florin Mihailescu

Deși nu a fost unul dintre cele mai cunoscute avioane, Arado Ar-196A a jucat, totuși, un rol destul de important în cel de-al doilea război mondial. Dotat cu un armament impresionant, format din două tunuri și trei mitraliere, a acționat de-a lungul tuturor coastelor țărilor ocupate de Germania, fiind folosit și ca hidroavion ambarcat pe toate marile nave ale Kriegsmarine, „Bismarck" și „Tirpitz" având câte patru.

În perioada interbelică, primul tip de aparat îmbarcat pe navele marinei germane în plină renaștere a fost Heinkel He-60, un biplan clasic. Pe atunci, toate hidroavioanele aflate în serviciu pe navele de linie erau prevăzute cu o structură întărită, care permiteau catapultarea, chiar și pe vreme rea, fiind apoi ridicate la bord cu ajutorul unei macarale. Aceste aparate executau misiuni de recunoaștere costieră, de căutare și recuperare a echipajelor căzute în mare și chiar de sprijin cu foc al trupelor de infanterie, mai ales în operațiuni de tip antigerilă.

În 1936, He-60 fiind complet depășit, firma Heinkel a propus modelul He-114. Acest aparat avea însă deficiențe majore, atât la nivelul hidrodinamicii, cât și flotabilității. În luna octombrie a aceluiași an, după ce He-114 fusese testat și modificat de mai multe ori, dar fără rezultate notabile, Kriegsmarine și Reichsluftfahrtministerium au hotărât să emită o nouă specificație pentru un hidroavion ambarcat, cerând firmelor Arado Flugzeugwerke și Focke-Wulf să prezinte proiecte. Aceasta din urmă a realizat un biplan convențional, FW-62, în timp ce Arado a prezentat un monoplan cu aspect modern, dotat cu aripă joasă.

PROTOTIPURILE LUI Ar-196

Specificația preciza că aparatul trebuie să fie propulsat de motorul BMW 132K de 960 CP cu 9 cilindri în stea acelaşi de pe He-114 iar prototipurile să fie prezentate sub două forme: cu două flotoare, sau cu un flotor mare, central, şi două mai mici, laterale, de stabilizare.

După evaluare, câştig de cauză a avut proiectul firmei Arado.

Au fost totuşi realizate şi două prototipuri ale firmei Focke-Wulf, pentru a fi testate, în timp ce Arado a produs patru prototipuri, din care primele două Ar-196V1 (2589) şi Ar-196V2 (2591) - erau aparate din seria A, dotate cu două mari flotoare laterale, pe când celelalte două - Ar-196V3 şi Ar-196V4 - erau aparate din seria B, cu un flotor mare, central, şi alte două mai mici, laterale, de stabilizare. Cele patru prototipuri au primit următoarele înmatriculări civile: D-IEHK, D-IHQI, D-ILRE şi D-OVMB.

Contrar specificației, ele au fost dotate cu un motor BMW 132Dc de 880 CP prevăzut, inițial, cu două țevi de eșapament, montate în stânga părții anterioare a fuzelajului, ce antrena o elice bipală Schwarz. Ulterior, dispunerea țevilor a fost modificată, ele fiind instalate sub motor, de o parte și de alta. Capota acestuia era echipată cu carenaje de cap de cilindru şi cu voleți de răcire.

De fapt, primele două prototipuri erau foarte asemănătoare, cel de-al doilea având o derivă mai mare şi fiind lipsit de masa de echilibrare din vârful direcției.

Ulterior, Ar-196V1 a fost dotat cu o elice tripală VDM cu viteză constantă, ce a fost adoptată ca dotare standard.

Flotoarele au suferit foarte puține modificări, doar cârmele acestora, amplasate în partea posterioară, fiind reproiectate.

Cu excepția celor două sisteme de plutire pe apă, Ar-196V2 şi Ar-196V3 erau identice. Cât despre Ar-196V4, acesta a fost echipat cu flotoare de stabilizare mai bine profilate, fiind, în acelaşi timp, primul Ar-196 dotat cu armament. Acesta se compunea dintr-o mitralieră MG 17 de 7,92 mm, instalată pe dreapta părții anterioare a fuzelajului - orificiul ei deschizându-se în capota motorului şi două tunuri MG FF de 20 mm, cu câte 60 de lovituri fiecare, amplasate în aripi. În plus, Ar-196V4 a fost prevăzut şi cu două grinzi de acrošare pentru bombe SC 50 de 50 kg, plasate sub panourile exterioare ale aripii.

Cele patru prototipuri ale lui Ar-196 au fost evaluate la Travemünde în 1937-1938, dar inginerii de la Arado au stat mult în cumpănă până să decidă care era cel mai bun sistem de flotoare. Dacă flotorul central prezenta mari avantaje în cursul operațiunilor pe vreme rea, cele de stabilizare aveau periculoasa tendință de a se scufunda şi de a genera astfel o puternică tracțiune asimetrică, ce făcea aparatul foarte dificil de controlat şi de manevrat. În final, a fost adoptat sistemul cu două flotoare, care a devenit standard şi a fost instalat pe cele două Ar-196A-0 de preserie fabricate la Warnemünde, în noiembrie 1938.

ARADO Ar-196 DE SERIE

Structura lui Ar-196 era clasică. Aripa era construită în jurul celor două lonjeroane de metal, acoperite cu înveliş activ, în timp ce fuzelajul era format din tuburi de oțel foarte rezistente, cu un înveliş din aliaj ușor de la panoul para-foc până în spatele postului de pilotaj, şi din pânză pentru toată partea posterioară a fuzelajului. Ampenajul era acoperit cu înveliş activ, dar suprafețele de control erau îmbrăcate în pânză.

Flotoarele, din aliaj ușor Alclad, adăposteau câte un rezervor de combustibil de 300 l, țevile de alimentare trecând prin grinzile anterioare ale flotoarelor grinzi echipate şi cu fustei metalici, pentru accesul la bord al echipajelor şi al echipelor de întreținere.

Aripile aveau voleți cu fantă şi eleroane cu fletnere, putând fi pliate spre spate cu extradosul spre fuzelaj, datorită unor şarniere fixate aproape de îmbinarea aripii cu fuzelajul, operațiune ce necesită demontarea prealabilă a grinzilor anterioare ale flotoarelor.

Echipajul lui Ar-196 era format dintr-un pilot şi un observator-mitralior așezați spate în spate, configurație posibilă deoarece hidroavionul nu dispunea de rezervor de carburant în fuzelaj. Cupola acoperea întregul habitaclu, pilotul şi observatorul dispunând fiecare de o secțiune culisantă. În timp ce versiunea de preserie avea cupola complet închisă în spate, cele de serie au fost echipate cu un habitaclu spate deschis, dotat cu apărătoare de vânt.

Prima versiune de serie, Ar-196A-1, era înarmată cu o mitralieră MG 15 de 7,92 mm, având șapte încărcătoare tip tambur cu câte 75 de focuri fiecare, și două bombe SC 50 de 50 kg.

Hidroavionul era propulsat de un motor BMW 132K, ce antrena o elice tripală Schwarz fără caserolă. De-a lungul dezvoltării, versiunea A-1 a beneficiat de perfecționări: a fost prevăzută cu puncte de fixare a cablurilor de catapultare, cu rații de supraviețuire, cu muniție suplimentară, dar şi cu rachete fumigene şi de iluminare pe timp de noapte, adăpostite în flotoare.

Încă de la apariția sa, Ar-196 s-a dovedit a fi un hidroavion foarte apreciat de echipaje, dispunând de bune performanțe: manevrabilitate excelentă, pe apă și în aer, fiabilitate, iar observatorul dispunea, în pofida aripii dispusă jos, de un larg câmp vizual.

Ar-196 ÎN SERVICIU ACTIV

Livrările primului lot de Ar-196, începute în iunie 1939, s-au făcut către Bordfliegerstaffeln 1.196 şi 5.196. Unul din primele Ar-196 care a operat în mare deschisă a fost cel îmbarcat la bordul cuirasatului de buzunar Admiral Graf Spee.

Pe la mijlocul lunii august a anului 1939, această navă s-a îndreptat spre sudul Atlanticului şi a scufundat nouă vase aliate înainte de a întâlni, pe 13 decembrie 1939, trei crucișătoare ale Royal Navy. Amiralul Langsdorff, comandantul lui Graf Spee, ar fi putut ordona lansarea lui Ar-196, ca să dirijeze tirul tunurilor de 280 mm ale navei sale şi să o ghideze în afara bătăii tunurilor de pe vasele britanice. În schimb, Langsdorff s-a apropiat de crucișătoare. Prima salvă a acestora i-a distrus vasului german catapulta şi avionul Ar-196, care ar fi putut schimba soarta confruntării...

Toate aparatele He-60 ale unităților terestre şi ale celor ambarcate la bordul navelor de linie din Kriegsmarine au fost înlocuite cu Ar-196.

Din cauza iernii aspre 1939-1940, programul de încercări al lui Ar-196 de la Warnemünde a fost întârziat dar, în noiembrie 1939, versiunea Ar-196A-2 a fost totuşi finalizată. Ea putea îndeplini o gamă de misiuni mai largă decât versiunea inițială: operând de la bazele de pe coastă, putea patrula deasupra Mării Nordului şi a Marii Baltice, pentru a repera şi chiar ataca navele Aliaților. În acest scop, a fost dotată cu un armament ofensiv trăgând spre înainte, compus dintr-o mitralieră MG 17 instalată pe partea dreapta a motorului ca şi în cazul prototipului Ar-196V4 - şi două tunuri MG FF de 20 mm în aripi. Pilotul avea posibilitatea de a folosi doar mitraliera MG 17, dacă dorea asta. Chiar dacă acest armament părea insuficient pentru atacarea navelor, faptul că dispunea de două tunuri îi dădea pilotului un sentiment de egalitate, dacă nu chiar de superioritate față de avioanele de vânătoare aliate întâlnite în timpul patrulării. Deși adăugarea mitralierei şi a celor două tunuri a dus la creşterea masei în gol, aparatul a rămas la fel de ușor de manevrat.

De-a lungul anului 1940, firma Arado a produs 98 de aparate Ar-196, dintre care 24 de tipul Ar-196A-4, care au înlocuit modelul A-1 ambarcat la bordul navelor de linie din Kriegsmarine. Spre deosebire de versiunea inițială, ele erau dotate cu armament ofensiv, cu un radio FuG 16Z şi cu o elice tripală Schwarz, prevăzută cu caserolă. Ar-196A-4 era mai robust, fiind utilizat şi pe navele de luptă: pe 26 mai 1941, un Ar-196A-4 a fost lansat de pe cuirasatul „Bismarck" ca să atace, sau măcar să pună pe fugă, un „Catalina" al Coastal Command, ce avea misiunea de a repera uriaşa nava ce se îndrepta spre nordul Atlanticului, după ce dăduse ocol Insulelor Britanice. Venite în ajutorul „Catalinei", bombardierele-torpiloare Fairey Swordfish" au avariat grav cârma lui „Bismarck". Vasul de care Hitler era atât de mândru avea să primească lovitura de grație pe 27 mai 1941, la sfârşitul unei lupte înverşunate cu navele din Royal Navy.

Dar aparatele Ar-196 au cunoscut şi ziua lor de glorie: pe 5 mai 1940, două Ar-196A-2 din 1.Küstenfliegergruppe 706, cu baza la Aalborg, în Danemarca, au reperat un submarin britanic „HMS Seal", care, fiind avariat de o mină în strâmtoarea Cattegat, nu mai putea intra în imersiune. El a fost atacat cu tunurile şi cu bombe de un Ar-196A-2, pilotat de locotenentul Günther Mehrens. Comandantul de pe „Seal" a hotărât să se predea în momentul când a intervenit în luptă şi al doilea Ar-196A-2. Mehrens a amerizat, l-a luat la bord pe comandant şi l-a adus la Aalborg.

ALTE VERSIUNI ALE LUI Ar-196

În 1941, au fost construite 97 de aparate Ar-196, în cea mai mare parte versiunea A-3 modificată şi dotată cu echipamente suplimentare.

În 1942, cifra de producție ne referim în continuare la versiunea A-3 a atins 94 de exemplare şi, între lunile iulie 1942 şi martie 1943, alte 23 de avioane au fost fabricate la uzina SNCA din Bougenais, aproape de Saint-Nazaire, în sud-vestul Franței. În 1943, aceeaşi uzină a mai produs încă 83, în cea mai mare parte A-5. Această versiune, ultima de serie, avea un armament posterior mai puternic, compus dintr-o mitralieră jumelată MG 81Z, cu o rezervă de 2.000 de cartuşe, fiecare țeavă având o cadență de 1.800 de focuri pe minut. În plus, aparatul mai dispunea de un radio FuG 25A - ulterior înlocuit şi acesta cu FuG 141 - şi de un post de pilotaj reproiectat.

În vara lui 1943, firma olandeză Fokker a trecut şi ea la construirea versiunii Ar-196A-5, finalizând până în august 1944 un număr de 69 de exemplare.

Producția lui Ar-196 la Warnemünde a luat sfârşit în martie 1944, după livrarea a 22 de aparate din versiunea A-5, ceea ce a dus numărul total la 541 de exemplare, inclusiv cele 10 Ar-196A-0 de preserie şi cele 5 prototipuri.

Cea mai mare parte a aparatelor Ar-196 au operat de pe bazele de coastă, în cadrul unităților Seeaufklärungsgruppen, care foloseau şi avioane de tip Blohm-und-Voss BV-138.

Principalele unități dotate cu Ar-196 au fost:

SAGr. 125, cu baza mai întâi pe coasta Mării Baltice şi apoi la Constanța, unde au executat misiuni de patrulare deasupra Mării Negre;

SAGr. 126, cu baza în Creta, apoi în estul Mediteranei şi, în sfârşit, în Balcani;

SAGr. 128, operând în partea de vest a Canalului Mânecii şi în Golful Gasconiei;

SAGr. 131 care, în toamna lui 1944, avea baza pe coasta norvegiană.

Alte hidroavioane de tip Ar-196 au fost folosite de Escadrilele 101 şi 102 de recunoaştere costieră ale Forţelor Aeriene Regale Române, precum şi de Eskadra 161 a Forţelor Aeriene Bulgare. Aceste unități au operat deasupra Mării Negre până la sfârşitul verii lui 1944.

În 1940 şi 1941, firma Arado a mai realizat şi câteva aparate de tip Ar-196B-0, cu un flotor central şi două flotoare de stabilizare, în rest identice cu aparatele Ar-196A-2, care au operat o vreme în cadrul Bordfliegerstaffel A/196, cu baza la Wilhelmshaven.

Arado intenţiona să construiască şi modelul Ar-196C, care ar fi fost dotat cu echipamente mai moderne şi al cărui fuzelaj şi aripi ar fi avut linii mai aerodinamice, dar acest proiect n-a mai ajuns să fie concretizat.