Donald McKay Vasile Belea - Calafat

Legendele ingineriei sec. XIX:

FLYING CLOUD Norul zburător

Este suficient să tastați pe orice motor de căutare de pe Internet cuvântul cheie „clipper" sau să căutați în Cartea Recordurilor pentru a găsi câteva nume faimoase ale unor nave comerciale cu vele de circa 900-1800 tdw, 100 de marinari echipaj, 3 catarge cu circa un teren de fotbal de suprafață velică și care atingeau 18-21 de noduri!

FLYING CLOUD a realizat un drum New York-San Francisco de adevărat record, parcursul zilnic cel mai bun fiind de 427,5 mile! Pe drumul inaugural din Boston la Londra a realizat parcursul cu o medie orară de 18,5 noduri, fiind cel mai rapid velier oceanic construit vreodată! A trebuit să treacă din 1851 un secol cu perfecționări pentru vapoare ca să se poată realiza uzual aceeași viteză!

Cursele oceanice de mare viteză au fost adevărate dueluri sportive și, concomitent, comerciale ale celei de a doua jumătăți a secolului XIX. Viteza a devenit un factor important în comerțul cu ceai, de exemplu. Cine reușea să aducă primul transport din noua recoltă chinezească la Londra, dădea o adevărată lovitură financiară. Faimosul duel dintre cliperele ARIEL, TAEPING și SERICA ce au plecat de la Foochow-China la 30 mai 1866, cu același flux și au sosit cu același flux în portul Londra după 3 luni, o săptămână și o jumătate de planetă distanță, rămâne o pagină de neegalat eroism și aventură în istoria marinei.

Dar, cum au apărut, și mai ales cum au dispărut, cliperele?

Imediat după începutul secolului al XIX-lea, fluxul de emigranți și mărfuri dinspre Europa spre America a crescut spectacular. Comandanții și echipajele americane și-au stabilit o adevărată supremație pe piață datorită vitezei navelor lor cu vele denumite și „packets ships" construite pe coasta de Est la New York sau Philadelphia. Două nave de acest fel, JAMES BAINES sau RED JACKET traversau oceanul în numai 12-13 zile.

Care era secretul acestor parcursuri de viteză ce permiteau americanilor să reducă costurile de exploatare cu 25%?

Europenii, mai ales britanicii, aveau regulamente de bord foarte stricte ce proveneau din Marina Militară. Acestea prevedeau că, după apusul soarelui, velele mici și cele secundare se strâng pe vergi indiferent de starea meteo, fie ea furtună sau calm plat. La americani era exact invers: bazându-se pe echipajele și comandanții ce proveneau dintre pescarii din Nova Scotia, unde foarte rar era timp frumos, mergeau la fel ziua și noaptea, pe vreme bună sau furtună. Velele sfâșiate, vergile rupte erau reparate sau rapid înlocuite cu mijloacele bordului. Echipajul și comandanții erau cointeresați material cu prime de viteză. Și așa s-a creat o supremație....

Amiralul francez De Toqueville scria prin 1850 „Caracterul americanilor poate fi apreciat după modul în care fac comerț. Navele lor sunt conduse de echipaje ce riscă uneori totul. Cursele lor sunt cele mai rapide, navele lor uneori eșuează dar sunt temerari prin însuși modul lor de a fi...".

În 1844 la Boston își începe activitatea faimosul șantier al lui Donald McKay, un nume sacru al construcțiilor navale. Majoritatea celor ce călătoresc pe mări sau iubesc marina știu despre Boston că aici a lucrat Donald McKay, dar primăria locală nu a pus nici măcar o plachetă de tablă pe locul unde a fost șantierul, loc de naștere a 60 de clipere faimoase și nu i-a ridicat nici măcar un modest bust. Mai mult, prin anii '20, în timpul unei greve a cărbunărilor, machetele neprețuitelor sale nave au fost puse pe foc, ca simple lemne!

Născut în 1870, McKay se pregătește din copilărie pentru a deveni constructor naval. La 30 de ani făcea trasajul coastelor și supraveghea fazele de construcție ale marilor veliere. La 34 de ani devine proprietarul propriului șantier nou construit în Boston, la solicitarea și prin sprijinul unor prieteni. Este o perioadă în care traficul transatlantic s-a dezvoltat formidabil, crescând de câteva sute de ori, atât datorită febrei aurului, cât și creșterii impresionante a numărului de emigranți. Mai mult, în America cresc importurile de mărfuri fine din Orient: ceai, mătăsuri și porțelanuri din China, tutun din Indiile Olandeze, etc.

Cererea de nave rapide a crescut brusc. Donald McKay a făcut adevărate studii de hidrodinamică pentru a alege o formă optimă a carenei pentru veliere de circa 900-1800 tdw, cu o lungime de circa 60-80 m. Velele, configurația și stabilirea suprafeței, manevrele fixe și mobile, au constituit adevărate obiecte de studiu și îmbunătățiri.

Tehnologia de lucru în șantier a fost drastic îmbunătățită. McKay a inventat un gater cu aburi ce debita coaste, file și gusee. Pentru prima dată într-un șantier naval s-a introdus o gruie mecanică pentru asamblarea pieselor grele. Criza de stejar și creșterea prețurilor la furnizori a fost soluționată prin adoptarea unor esesențe noi, s-au făcut standardizări pentru numeroase piese.

Aici au fost construite nave faimoase ca LIGHTNING, SOVEREIGN OF THE SEAS, REPUBLIC, FLYING CLOUD, STAG HOUND, WESTWARD HA, etc.

FLYING CLOUD a fost comandat de cel care l-a convins pe McKay să vină în Boston: Enoch Train. Singurul său mare regret în viață a fost că a vândut nava cu 90 000 USD când era încă în șantier, firmei Grinell, Minturn and Co. După primele două curse nava era amortizată iar celelalte au fost profit net pentru mai bine de 12 ani!!!

Primul voiaj comercial a fost efectuat la 31 august 1851 și a constituit un adevărat triumf comercial. În 1863, a fost vândut firmei James Baines din Liverpool, trecând sub pavilion englez. A fost utilizat pentru transportul de lână din Australia. În ultimii ani de activitate, a transportat lemn din St. John la Londra, eșuând în 1874 pe coastele insulei Beacon. A fost incendiat în anul următor de localnici. Era proprietatea firmei Maskey and Co. ce a încasat asigurarea.

Au rămas doar două machete din epocă, iar planurile pe care vi le prezentăm sunt reconstituiri realizate în 1923 de modelistul Alexander Magoun.

Sic transit gloria mundi!