Un as a decolat spre eternitate

În ziua de 7 mai 1944, pe Frontul de la Iași-Chișinău, într-o formație de șase avioane de bombardament, locotenentul aviator TULEA SORIN pilota avionul Heinkel-111 H6 nr.48, cu misiunea de a bombarda o concentrare de tancuri rusești dintr-o pădure din nordul comunei Valea Seacă, aflată la cca. 100 kilometri în spatele frontului.

Cum a decurs bombardamentul iar apoi revenirea la aerodromul de unde decolase, după mai bine de 50 de ani, Tulea Sorin ne povestește:

„Pe avionul nr.48, componența echipajului era cea obișnuită-pilot locotenentul aviator Tulea Sorin, observator locotenentul aviator rezervă Oncioiu Mihai, radio-telegrafist de bord -maistrul Ionescu, trăgători de bord -sergentii Afronie și Ciobanu.

În sfârșit apare obiectivul. Pădurea cu pricina din nordul comunei Valea Seacă se distinge bine prin pâcla de jos. Suntem corect pe direcție, observatorii încep să manevreze vizorul Zeiss, iar ACA-ul sovietic ne ia în primire. Precizia tirului e magistrală! Nu e de mirare: toată antiaeriana sovietică din sector e cu țevile în sus și cu elementele de tragere gata calculate și puse la punct, în cinstea patrulei întâia și a însoțirii de vânătoare. Trecuseră doar acum opt minute pe aici, în aceeași direcție și la același plafon de zbor.

Prima salvă, de patru proiectile, cu explozii de un albastru deschis, apare drept în nasul meu. A doua, ceva mai sus, a treia ceva mai la dreapta și așa mai departe, în toate punctele cardinale, cât se poate de precis și strâns.

Prin tot focul de baraj care nu se mai termină, ținem perfect formația, trecem peste obiectiv, bombele cad... apoi virăm strâns spre stânga și... valea înapoi!

Până acum totul e bine!

Deodată un jet de foc mătură toată formația noastră și până să realizez ce se întâmplă, îl aud pe radio-telegrafistul Ionescu strigând prin intercomunicație: „vânătoare inamică în stânga!".

Imediat simt avionul cum vibrează din cauza mitralierelor de bord din spate, care trag, ca la nuntă, rafale lungi.

Nu văd pentru moment avioanele inamice, însă, după intensitatea și lungimea rafalelor de mitralieră trase de băieții din spate, simt că e... groasă. Intensitatea focului inamic crește! Ulterior am aflat că erau cinci avioane sovietice de vânătoare care, în mod exclusiv, aveau ce aveau cu nr.48!

Ce se întâmplă oare? Mitraliera lui Ionescu, radiotelegrafistul meu, tace! Aud în schimb, prin intercomunicația de bord, voci confuze din spate, care spun nu știu ce. Audiția e mizerabila. Desigur că o parte din instalația de bord este distrusă de gloanțe; în casca radio se aud numai hârâituri și pocnituri.

Urlu cât pot, apăsând laringofonul pe gât: „E cineva rănit la voi?" -„NU!", urlă Ionescu. „Atunci, de ce mama dracului, nu trageți?"

Cu greu disting răspunsul: „Domnule locotenent, s-a blocat mitraliera!"

Rusul a prins imediat mișcarea, nu mai este ținut la distanța de jetul defensiv de foc țâșnit din 48 spre spate, capătă curaj și trage de aproape.

Totul e roșu în jurul meu: suntem loviți în plin. Aud în blindajul din spatele meu (gros de 20 mm.) lovituri ca de baros și constat o mică ciupitură de glonț la arătătorul mâinii drepte.

O serie de aparate din tabloul de bord de sus, se fac țăndări de gloanțe, iar limbile arătătoare zboară prin aer.

Deodată, Oncioiu Mihai scoate un strigăt, un strigăt din acelea care nu se uită niciodată!

Era lovit în șoldul drept și în brațul drept, deasupra cotului. Gloanțele trecute prin el, erau urmate de un jet de sânge care împroșcase plexiglasul din botul avionului, transformat în strecurătoare, iar stofa costumului de zbor, în locul unde fusese sfârtecată de lovituri, se înroșise.

Lovirea motorului stâng a fost fatală pentru 48. Am auzit o explozie înfundată, o flacără lungă se prelingea peste extradosul aripii, urmată de o trepidare ce a provocat deformări elastice ale aripii așa de mari, încât am văzut tabla făcând cute la încastrarea cu fuselajul.

Faptul că rezervorul de benzină n-a făcut explozie imediat și că aripa din stânga avionului nu a zburat de la locul ei, se datorau vitezei cu care am acționat în manevre.

Reflex, mâna mea stângă a lucrat singură, fără mine; a tăiat contactul de bord de la motorul stâng, a închis benzina de la motorul stâng; a redus complet maneta de gaze a acestuia; a dat comanda de punere a elicei din stânga în pas drapel.

Focul s-a stins imediat deoarece, nemai având benzină, nu a avut ce arde. Iar începutul de incendiu a fost stins de curentul de aer; doar zburam cu 600 km/oră, în picaj, cu 25 m/s la variometru, adică mult peste posibilitățile Heinkel-ului.

Zburam acum cu un singur motor și, încet, încet, începusem să mă distanțez față de ceilalți coechipieri.

Mihai Oncioiu se agită îngrozitor și strigă de durere. Urlu cât pot la Mihai să stea liniștit. Dacă nimic nou nu se mai întâmplă, peste 5...10 minute suntem aterizați pe burtă, și deci mă pot ocupa de el. Se pare că în fine a înțeles!

Am trecut frontul; în față se vede orașul Roman. Încerc să redresez avionul din picaj, dar nu pot.

Manșă dură, iar profundorul nu răspunde. Rotesc volanul de comandă a fletner-ului de la profundor; nimic!

Comenzile de profunzime sunt blocate. Nu e de mirare, după cât a încasat acest bătrân avion, care în ciuda oricărei logici, încă e în stare de zbor. Trebuia să fi făcut de mult explozie! În asemenea condiții, aterizarea pe burtă, devine imposibilă, nu ne rămâne decât să sărim cu parașuta.

Și astăzi încă mă mai întreb de unde a avut Oncioiu atâta energie de acțiune?! S-a ridicat din scaun ca să sară, dar nu a sărit prin hublou; s-a urcat prin fuselajul avionului, care era înclinat în picaj, cu peste 30 de grade și s-a îndreptat către spate. Acolo, după cele spuse de restul echipajului, a avut puterea să ridice trapa blindată de sub burta avionului, care nu era deloc ușoară și ... apoi a sărit.

După el au sărit și ceilalți: Ionescu, Ciobanu, Afronie.

Sunt singur în avion. Viteza în picaj creștea și nu mai aveam timp de gândit. Mă uit să nu fie agățată parașuta pe undeva și mi-am băgat la piept aparatul Leica cu care am zburat întotdeauna, făcând fotografii în timp ce pilotam. Apoi mi-am scos masca de oxigen și casca radio.

Eram deja în afara avionului și, în gând, am numărat până la 10, după care mi-am deschis parașuta.

Deasupra capului aveam cupola albă a parașutei iar în față vedeam Romanul și picioarele mele care atârnau în gol.

Deodată simt ceva nedefinit, care urca de la genunchi, o amorțeală ciudată și... parcă cineva îmi spunea: „băiatule acum e cazul să leșini..." Și am leșinat!

Sunt undeva pe un câmp. Când deschid ochii, am văzut deasupra cerul albastru, și o mulțime de figuri omenești care se uitau în jos, spre mine. Figuri amenințătoare și priviri rele; ceva nu e în regulă! Până să mă dumiresc, simt o lovitură în cap... și adorm.

Deschid din nou ochii. Figurile de oameni sunt ceva mai îndepărtate; mă ridic puțin în coate ca să cercetez împrejurimile. Văd legăturile de parașută și mai jos piciorul meu stâng care, la vreo 50 cm sub genunchi, stătea cam la 45 de grade, într-o parte. Sub mine, în jur, o baltă de sânge, pe o suprafață de cam un metru pătrat (în momentul părăsirii avionului, Tulea Sorin s-a lovit de ampenajul acestuia, fracturându-și ambele picioare). În acel moment am simțit din nou ceva, ca o lovitură în cap...și am adormit din nou.

În timp ce cineva încerca să-mi desfacă hamurile de la parașută, clătinându-mă, m-am trezit din acel leșin.

Aud o voce strangulată de emoție și un tânăr de vreo 25 de ani, vădit speriat, strigând: „Feriți-vă, a pus mâna pe mitralieră! E spion rus!".

De unde mitralieră?! Momentul e tare!

Sunt luat drept spion sovietic!

Uitând de toate, de bunele maniere, de piciorul rupt, revoltat la adresa tâmpeniei colective care mă înconjura, am urlat în limita glasului, tot ce știam în materie de înjurături naționale.

A fost și mai rău!

Aud pe unul care strigă „Asta e spion rus care știe românește". Apoi n-am mai auzit nimic pentru că ceva m-a lovit din nou în cap... adormindu-mă.

De fapt era un moș care, într-un acces de patriotism, mă tot lovea în cap cu o scândură.

Îmi revin din acel somn și constat că atmosfera era din ce în ce mai încordată.

Mulți din cei prezenți trăiau din plin momentul, iar unii erau și colecționari de amintiri, de la acel spion rus prins de locuitorii din satul Trifești. Unul mi-a luat portmoneul cu bani, altul cheile, aparatul de fotografiat Leica... Eram percheziționat cu mare interes de nenumărate mâini curioase.

Când au găsit și revolverul meu Parabellum ținut la centură, în tocul reglementar de piele, entuziasmul a atins culmi de nedescris. Apoi cineva a făcut un laț dintr-o suspantă a parașutei (fire de mătase de 5 mm.), mi l-a trecut după gât și a început să tragă. Începusem deja să văd în toate culorile, când un altul strigă: „Lasă-l în pace. Dar dacă e român de-al nostru?"

Și deodată, în chip de îngeri salvatori, se desprind din mulțime doi soldați germani. Erau doi ostași de la o baterie ACA de prin vecini care, văzând tot bâlciul făcut de țărani, au alergat să afle ce se întâmplă.

Când au recunoscut culoarea albastru-deschis a combinezonului de zbor, cu gradele de locotenent de aviație și mai ales când le-am dat explicațiile de rigoare în limba germană, și-au pus mâinile în cap, și au început să strige la țărani. Între timp au apărut și jandarmii români, care se uitau la mine cu priviri de oameni reduși mintal; nu prea știau ce să facă.

În sfârșit, mulțimea s-a retras, fără ca eu să mai fiu în stare să-mi cer înapoi lucrurile furate.

Deodată se aplecă deasupra mea o figură cu barbă neagră, având pe față o expresie de uimire de nedescris și ca prin vis am auzit un glas strigând:

„Asta e Sorin Tulea, am făcut împreună ski, astă iarnă pe Postăvaru!".

Era Sandu Ghica, un student la medicină care își făcea stagiul de practică la Spitalul din Trifești.

Avionul meu s-a prăbușit nu departe de acest spital. Explozia rezervoarelor de benzină și ciuperca de flăcări și fum a scos lumea afară din spital, ca să afle ce se întâmplase.

Sandu văzuse o parașută căzând și fără să aștepte vreo invitație, a luat o trusă de prim ajutor, și a pornit în goană spre dealul în spatele căruia se petreceau cele descrise mai înainte".

TULEA SORIN s-a născut la 11.10.1915, în orașul Roman.

Descendent dintr-o veche familie de militari, însuși tatăl său fiind colonel de artilerie, Sorin parcă era predestinat carierei militare.

Totuși, după absolvirea Liceului „Gh. Lazăr din București, nu s-a înscris la nici una din școlile militare existente ci a preferat învățământul universitar, în 1939 promovând cursurile Secției aviație-armament din Institutul Politehnic din București.

Atras totuși de zbor, în 1936 a urmat cursurile școlii civile de pilotaj „Mircea Cantacuzino" de la Băneasa, fiind brevetat pilot de turism gradul II.

Satisfăcându-și stagiul militar în cadrul Școlii de Ofițeri de Aviație de la Otopeni, în 1939 a fost brevetat ca pilot militar pe avionul POTEZ XXV.

Ca sublocotenent aviator în rezervă, în 1940, Tulea Sorin a fost concentrat la Flotila 1 Bombardament de la Brașov unde a urmat cursurile școlilor de bimotoare și de zbor fără vizibilitate fiind brevetat pe bimotorul P.Z.L.„LOS".

În anul 1941, aflat sub arme, Tulea Sorin a fost repartizat la Escadrila 78 Heinkel-111 H 3 din Grupul 5 Bombardament în cadrul căreia, începând cu dimineața zilei de 22 iunie 1941, a participat la acțiunile de luptă pentru eliberarea Basarabiei și cucerirea Odessei, executând 34 misiuni de bombardament.

În anul 1942, Tulea Sorin a fost deconcentrat și detașat la Uzinele I.A.R. Brașov, ca pilot inginer la Serviciul de Pistă.

La mai puțin de un an, în 1943, locotenentul (r) aviator Tulea Sorin a fost concentrat din nou, revenind la Escadrila 78 ca pilot pe mai noul avion Heinkel-111 H 6.

Ca invalid de război (după cele întâmplate la 7 mai 1944), cu gradul de Căpitan aviator în 1946, Tulea Sorin a fost trecut în retragere.

Tulea Sorin a zburat 17 tipuri de avioane, civile și militare, cu un total de peste 2.000 ore de zbor, pe front executând un număr de 60 de misiuni de bombardament.

Pentru meritele sale, Tulea Sorin a fost distins cu mai multe ordine și medalii, între care: Ordinul „Virtutea Aeronautică" cu spade, clasa Crucea de Aur, cu două barete; Ordinul Coroana României, clasa Cavaler, cu panglică de Virtute Militară; Ordinul „Steaua României" cu panglică de Virtute Militară; Ordinul german„Crucea de Fier" clasa a II-a.

În anul 1947, deși invalid, Tulea Sorin a început să zboare din nou, ca pilot în Escadrila Aerosondaj și Meteorologie de pe aeroportul Băneasa.

Dar și lui Tulea Sorin, ca multor altor aviatori, noile autorități instituite în România nu-i puteau trece cu vederea meritele de pe Frontul de Est și, deși invalid de război, în anul 1948 l-au arestat și condamnat la închisoare.

În anul 1964, după ce executase 15 ani și 7 luni de detenție dintre care peste 13 ani numai la închisoarea de la Aiud, Tulea Sorin a fost eliberat.

După evenimentele din România, din decembrie 1989, Tulea Sorin a fost avansat în grad, până la inclusiv gradul de Comandor (r) inginer aviator.

După o lungă și grea suferință, la 07.09.2005, la București, cel ce a fost Comandorul inginer TULEA SORIN a trecut în neființă, decolând către camarazii din Flotila Cerului.

Comandor(r) aviator, Constantin Iordache Dr. ing. Cristian Crăciunoiu