Pionierii CSS MANASSAS

Înainte ca Statele Unite ale Americii să împlinească un secol de existență națională independentă, structura sa socială și politică a fost ruptă de un îngrozitor război civil care a divizat ireconciliabil națiunea producând un dezastru inimaginabil și ducând la pierderea a peste 620.000 vieți omenești.

La începerea ostilităților în aprilie 1861 Guvernul Unionist a ordonat forțelor sale navale să se poziționeze în fața porturilor mari ale Sudului și să preia controlul total asupra infrastructurii apelor interioare din Sud. Prin această blocadă navală, președintele Lincoln spera să reducă capacitatea Sudului de a importa materiale pentru susținerea războiului în schimbul exportului de bumbac. Fără aprovizionare din afară Sudul ar fi fost forțat să capituleze când rezervele sale s-ar fi terminat, iar războiul n-ar mai fi fost necesar.

Pentru aceasta Președintele a ordonat micii marine naționale blocada celor 5600 km a coastei sudice și să ia sub control fluviul Mississippi împreună cu toți afluenții săi principali.

Marina Confederată în încercarea sa de a sparge această blocadă, a construit nave blindate cu plăci de fier forjat, șine de cale ferată sau bare de fier prinse în straturi orizontale sau verticale de o structură groasă de lemn. Blindajul metalic era suplimentat cu baloți de bumbac, bușteni, scânduri groase și lanțuri iar suprafețele înclinate ale bordajelor se ungeau cu grăsime pentru ricoșarea proiectilelor. Una din aceste nave blindate a fost și CSS MANASSAS.

Canoniera blindată cu fier și având pinten pentru izbire CSS MANASSAS (CSS = navă a Statelor Confederate) și-a început activitatea ca spărgătorul de gheață ENOCH TRAIN construit în Șantierul naval al lui James O. Curtis din Medford, Massachusetts în 1855, mașinile fiind construite de Harrison Loring din Boston. Dimensiunile sale erau de 39,04 x 7,93 x 3,80 iar tonajul de 384 tone, fiind primul spărgător de gheață și remorcher din zona Bostonului cu elicea.

Nava a fost achiziționată de John A. Steverson care a transferat-o la New Orleans unde s-a folosit ca remorcher. Aici a adunat prin subscripție publică 100.000 de dolari pentru a-l transforma într-o navă de luptă blindată cu plăci de fier pentru a fi folosită ca navă-corsar. Transformarea sa a fost făcută în șantierul naval a lui J. Hughes din Algiers, Louisiana. Aici nava a fost decopertată pe toată lungimea de o cantitate de 85 tone de materiale, repede și într-un relativ secret. Pe deasupra cadrelor structurii a fost construită o punte convexă din lemn de stejar de 30 cm acoperită cu plăci de fier de 3,8 cm, etrava fiind umplută cu un monolit din cherestea care forma un pinten masiv de 6,1 m.

Nava era dotată cu un singur tun care trăgea printr-un tambuchi în prova, dar care nu permitea manevrarea lui în lateral, doar înainte. Acest tambuchi se închidea automat cu o trapă când tunul era tras înăuntru pentru încărcare.

Între timp experimentele pentru realizarea unei viteze mai mari și în general pentru prestații mai elevate continuau să se succeadă, în 1916 au fost efectuate la firma SVAN și Orlando pentru mașini clasice și la firma americană ELCO pentru un tip mai mare pretabil antisubmarin de 40 de tone. În Italia se dezvoltau în continuare mașinile torpiloare de care Marina continua să constate necesitatea lor și pentru a obține viteza potrivită s-au studiat noi forme ale carenelor. Rezultate îmbunătățite au fost obținute mai ales la unitățile construite de Orlando, dar viteza se menținea în continuare mult inferioară celei de 30 de noduri cerute de Marină. Aceasta insista pentru a avea mașini torpiloare rapide. În timpul războiului au fost comandate cu totul 422 de unități, unitatea experimentală a avut două ambarcațiuni nefiind incluse în numărul total. Tipurile construite se împart în patru grupuri:

1 SVAN 12 tone și derivatele sale (Orlando și Baglietto); 2 SVAN 19 tone de patrulare (cu funcțiune antisubmarină); 3 ELCO (construite în Statele Unite și în Italia sub licență cu funcțiune antisubmarină); 4 Rapide și foarte rapide cuprinzând unitățile tip Baglietto de 30 tone și SVAN de 18 și 19 tone.

După primul proiect Bisio de 4,8 tone cu motoare cu explozie de 150 CP și corpul din lemn, Marina a reținut mult prea modestul deplasament și dotarea cu un tun de 57 mm. Viteza cerută în prima specificație trebuia să fie de cel puțin 25 noduri. În 1915 în momentul noii comenzi Marina a cerut în continuare: corp robust și acoperit cu punte, cu prova înaltă și cu o lungime de minim 15 m, motoare cu explozie robuste și sigure, cu viteza de cel puțin 25 noduri, autonomia la viteza maximă de 200 mile, au un armament format dintr-o piesă de 57/43 având un sector de tragere de 360° și cu cel puțin 6 bombe de adâncime. Cu aceste caracteristici proiectul a fost comandat pentru seria 3÷22 din tipul SVAN 12 tone din care făcea pare și MAS 15.

Aspectul exterior era tipic ambarcațiunilor cu motor pentru turism din acea perioadă: prova ascuțită, forma zveltă și alungită, cu pupa pătrată, cu o punte rotunjită în formă de carapace de broască țestoasă. O teugă proeminentă până în zona centrală, acoperea spațiul destinat personalului. Structura era acoperită

distrugerea navei sale, Handy imediat a ordonat oamenilor săi să intre în bărci și a plasat în magazia de pulbere un fitil cu ardere lentă. Când Handy a sosit la bordul lui RICHMOND și a raportat căpitanului Pope, el avea pavilionul național al lui VINCENNES înfășurat în jurul taliei ca o eșarfă. După o scurtă chestionare a lui, un apoplectic căpitan Pope i-a ordonat lui Handy să se întoarcă pe VINCENNES unde odată ajuns a descoperit că marinarul care trebuia să aprindă fitilul nu l-a aprins și astfel nu mai exista nici un pericol de explozie. În ziua următoare RICHMOND și VINCENNES au fost trase din bancul de nisip reluându-și apoi locul în formația de supraveghere a fluviului.

Două luni mai târziu MANASSAS a fost cumpărat de Guvernul Confederat, iar la 24 aprilie 1862 a pornit la atacarea forțelor navale Unioniste ale amiralului Farragut care forța trecerea pe fluviul Mississippi printre forturile St. Philip și Jackson pentru a cuceri orașul New Orleans. În timpul acestei confruntări MANASSAS a atacat cu pintenul canoniera Unionistă USS BENTON și deși asupra sa a deschis focul întregul șir de nave inamice, a urmărit flota Unionistă reușind să pinteneze două nave provocându-le acestora avarii grave, dar nu fatale.

Ripostând nava USS MISSISSIPPI s-a întors spre MANASSAS forțându-l să eșueze pe mal unde în flăcări a fost abandonată de echipajul său. Nava USS MISSISSIPPI a încercat să stingă focul intens turnând apă peste nava împotmolită la mal și care în flăcări a fost luată de curent în aval degajând o lumină stranie înainte de e exploda.

DATE TEHNICE Deplasament: 387 tone Dimensiuni: lungime 40,84m, lățime 10,05m, pescajul 5,18m Mașini: 2 motoare cu 2 cilindri Armament: un tun de 229 mm tip Dahlgren cu încărcarea pe la gura tevii având proiectile de 29 kg, mai târziu a fost înlocuit cu un tun având proiectile de 14,5 kg. Echipaj: 36 persoane