Visul postum al lui YAMAMOTO: atacul ecluzei PANAMA

Aichi M6A Seiran

Toți cei care au ocazia să citească despre cele mai mari submarine ale lumii, clasa Golf, sau care vizionează materialele Discovery pe această temă, cred că tot ce văd este absolut original. Multe dintre soluțiile tehnice ale marilor submarine moderne au fost însă preluate din tehnica japoneză. Astfel, clasa I 400 a fost prima ce avea două corpuri cilindrice paralele în compunere. Cei care lansează astăzi rachete de croazieră din tuburi laterale, folosesc soluții tehnice mai vechi. Ar mai fi poate suficient să menționăm electreții, răcirea cu azot lichid a motoarelor electrice, pentru a avea imaginea corectă asupra nivelului tehnic atins de constructorii japonezi.

Principala armă de atac a acestor submarine uriașe au fost cele trei hidroavioane îmbarcate într-un hangar special. Au fost special concepute, testate și construite. Studiile realizate de firma Aichi, ce lucra special pentru Marina Imperială, au dus la realizarea unui caiet de sarcini pentru un hidroavion transportat și catapultat de pe submarin. Aceste studii au început în 1942.

Raza de acțiune uriașă a submarinelor clasei, de circa 33 000 de mile nautice, plus cea a hidroavioanelor, puteau face vulnerabile majoritatea punctelor de pe planetă.

După raidul de bombardament al Tokyo-ului condus de col. Doolittle, la 18 aprilie 1942, lucrările au fost accelerate. Proiectul era o perfecționare a tuturor tipurilor de hidroavioane existente. Planuri îmbunătățite, flapsuri, frâne de picaj, bombe sau torpile opțional, aparatura de radionavigație. Motorul era un Daimler Benz 605, construit sub licență la Asuta Co. Întârzierile s-au produs mai ales datorită construcției cu probleme ale submarinelor.

În februarie 1945 existau deja 20 de hidroavioane. Submarinele aflate în construcție, 4 exemplare au fost terminate complet, intrând în dotarea Marinei Imperiale. Unul a fost scufundat de americani, două s-au „descalificat" efectuând transporturi de alimentare a garnizonelor asediate în insule. Seiran nu a participat la nici o acțiune de luptă adevărată, deși a avut o viață operativă intensă. Exemplarele construite au fost reunite în Kokutai 631 (unitate echivalentă unei escadrile), ce făcea parte din Flotila 1 Submarine, cu baza la Kashima, sub comanda căpitanului Ryonosuke Ariizume.

Piloții, marinarii și mecanicii au fost supuși unor probe dure de antrenament. Au ajuns să iasă din imersiune și să lanseze primul hidroavion în numai 7 minute. În 30 de minute, toate 3 erau plecate în misiune. Mai mult, o simulare perfectă a atacului asupra ecluzelor canalului Panama s-a făcut în rada portului Toyama. Toate detaliile atacului au fost studiate și memorate în cele mai mici detalii. Dar, situația era din ce în ce mai dificilă.

Flotila 1 Submarine a fost detașată la baza din atolul Ulithi, pentru a contracara invazia iminentă a Japoniei. În aceste condiții s-a hotărât efectuarea raidului cu un singur submarin. Raidul a fost programat pe 25 august, dar era o dată prea avansată, întrucât împăratul Hirohito a semnat armistițiul pe 15 ale aceleiași luni.

În timpul atacului, hidroavioanele ar fi trebuit să poarte însemne americane. I 400 s-a predat forțelor US Navy pe 27 august 1945, când a întâlnit distrugătorul USS Blue și apoi escortorul USS Weaver. După foarte normalele scene de nervozitate din ambele părți, totul a decurs normal. Echipajul japonez dorea să ajungă acasă iar americanii erau și ei mânați de ideea terminării conflictului.

Iată de ce, mecanicul șef lt. Yoshibisa Aritsuka a fost șocat când a găsit trei mecanici înlocuind înmatricularea japoneză cu cea americană pe avioanele Seiran, de parcă ar fi vrut sau să le pregătească pentru atacul ecluzelor sau să facă pe placul americanilor, din pură slugărnicie. Întrebându-i ce fac, aceștia nu au putut da un răspuns inteligibil, așa că au revenit la înmatricularea japoneză.

Timp de aproape un an, I-400 și avioanele Seiran au servit de banc de teste pentru US Navy. Submarinul a fost scufundat prin torpilare la 4 iunie 1946 lângă baza de la Pearl Harbour, pentru testarea noilor torpile Mk 9, de către submarinul USS Trumpetfish. I-401 a avut aceeași soartă.

Seiran a avut o soartă mai bună. Dintre cele 20 de hidroavioane, unul este și astăzi la Smithsonian National Air & Space Museum, anexa Dulles de pe aeroportul Dulles, lângă Washington DC. Exemplarul a fost preluat de la Uzinele Aichi și adus la NAS Alameda, unde a fost expus în aer liber până în 1962. A fost restaurat în circa 3 ani, începând din 1989.

Inaugurarea noului exponat a fost făcută de foștii piloți Atsushi Asamura și Kazuo Takasaki, ce nu au putut decât să se mire de supraviețuirea pentru posteritate, a unui avion rar.