Cotul Donului (V) - în infernul alb din Stepa Calmucă (continuare din nr. 5-6/2009)

În noaptea a paisprezecea, caii se strânseseră de frig ca nişte armonici, abia păşeau, abia sufiau. Nu vedeau nimic înaintea ochilor. Chiar dacă ninsoarea înceta, chiar dacă nu mai viscolea, promoroaca li se bătăcise în toţi perii boturilor, le îngheţase genele; ochii lor încremeniţi vărsau arare nişte şiroaie asemenea lacrimilor; cum se scurgeau din ochi, şiroaiele acelea înghețau făcându-se una cu ţurțurii care-i acopereau din vârful boturilor, cuprinzând căpestre, şei şi hamuri; cozile le erau ca nişte măturoaie înghețate.

Viscolul mâna dinspre Urali potopuri de omăt, le fugăra din câmpie'n câmpie, le trecea peste dealuri, le încremenea deodată în nemărginirea unor şesuri; şi atunci parcă încremeneau eternitățile. Cerul se făcea albastru ca lacrima, soarele suia; viermăriile omeneşti se zăreau scurgându-se, târîndu-se pe zarea vineție, cât cuprindeau ochii.

Şiraguri de tunuri, lungi cât zilele, mergeau de atâta vreme şi totuşi parcă stăteau pe loc încremenite cu ţevile'n sus, unele, cu ţevile'n pământ, altele; şiraguri de căruțe cu coviltire s'arătau ca nişte ciudate sate aduse de zăpoarele văzduhului; asemeni unor exoduri ale furnicarelor, păreau infanteriile mărşăluind, mărșăluind şi totuşi parcă stăteau locului, cu cât depărtările se lărgeau.

În răstimpuri se deosebea un geamăt jur împrejurul zărilor; cei ce ascultau îşi dădeau seama că erau motorizatele, înconjurându-i din toate părțile.

Deşirându-se în toată lungimea unei zile, regimentele se'ntorceau să dibuiască alte ieşiri; după zile şi nopţi de mers, se întâlneau faţă'n față cu tancurile sovietice, se deşirau iar, întorcându-se spre Miazănoapte, de acolo spre Miazăzi, spre Răsărit, spre Apus; ori încotro se'ntorceau, zarea horcăia de puzderia namilelor. Cum prindea iar să ningă, vântul aducea nişte tropote, nişte strigăte de război, pârâiau automatele şi nimeni nu-şi dădea seama dacă tropotele, strigătele şi pocăniturile le dau nişte escadroane în atac sau viforul.

Divizia a cincia de cavalerie se răsuci scurt în loc, caii se strânseseră mai tare, îngheboşându-şi şi mai mult spinările, când omătul de pe-un deal larg prinse să se despice, mii de scrâşnete de oțel s'auziră deodată şi cireada de tancuri porni la vale, coborându-şi ţevile din văzduh; coborau ca o cireadă de bivoli suri strânşi unii în alții, trup lângă trup; în fruntea lor veneau trei tancuri uriaşe despicând omăturile, sfărâmând cu boturile boturi de dâmburi, culcând la pământ arbori, strivind cadavre de cai, de oameni, strivind căruțe, chesoane, tunuri. Câte alți trei monştri suri veneau la fiecare flanc al cârdului, alţii veneau din urmă şi cu cât s'apropiau, cele din mijloc, sen'desau mai tare unele'n altele, încât arătau ca o masă scurgându-se în forfot de pe linia dealului; şi dealul nu se mai golea; alți bivoli se săltau cu pieptul în sus, pe zare, se scurgeau la vale, s'arătau alte cirezi săltându-şi piepturile în sus. Porni viscolul şi nu se mai auzi nimic, nu se mai văzu nimic; divizia descălecă, soldații se ghemuiră în omăt la adăpostul trupurilor cailor; stăteau cu genunchii la gură, cu şepcile şi cuşmele adânc pe ochi, aşteptând un sfârşit care nu mai venea.

Viscolul zidea lângă ei, pe-o întindere de zeci de kilometri, dealuri. Mantalele se făceau ca o cergă înghețată, ei scrâşneau de frig, se ridicau lipindu-se de pântecele cailor, se lipeau cu tot trupul de cai, iar când zăporul i repezea şi-i smucea, ei se'nşfăcau desnădăjduiți de gâtul cailor. Porneau în comenzi suduite şi, ca să nu se rătăcească unii de alţii, se ţineau de cozile cailor dinainte, se'nşirară aşa, om şi cal unul câte unul, cu obrajii ghiață, cu răsufletul înghețat, îngheţaţi până'n lumina ochilor şi pân'n adâncul sufletelor.

-Mitralierele'n bătaie... răcni careva şi întreaga divizie se aruncă la pământ, văzând un şirag nesfârşit de tancuri care se oprise odată cu dânşii, se întoarseră spre dânşii potrivindu-şi ţevile tunurilor.

Stătură aşa, faţă'n faţă, pândindu-se. Numai undeva, la flancul stâng, s'auzi un hohot de mitralieră. Tot la flancul stâng bubui un tun. Un glas înfiorat strigă printr'un megafon:

- Divizia a cincia.... divizia a cincia cavalerie..... predă-te... Predă-te... divizia a cincia cavalerie...

Se căscă o turelă, coborî un rus, făcu câțiva paşi spre căpitan:

- Divizia cincia cavalerie... predă-te... Comandanţi, nu vă ucideți soldații în zadar... totu-i pierdut... Predă-te, divizia a cincia... Soldaţi, nu vă pierdeți vieţile de pomanǎ!

- Nu, răspunse căpitanul, vin divizii germane... au să ne scoată din încercuire...

Îşi smuci pistolul, trase, rusul se cumpăni, tuşi repede, se prăbuşi. Tunurile se traseră înapoi, se repeziră în bubuituri, schijele sfârtecau caii dela jumătate, focul se întinse lung cât amurgul.

-Înapoi spre Nord... răcni căpitanul, sărind pe cal.

- Înapoi spre Nord... ii răspunseră alte glasuri şi divizia pori într'un galop fantastic, în linie de bătaie, urmărită de obuzele din ce în ce mai dese.

În urmă, printre explozii glasurile muribunzilor strigau:

-Înapoi... înapoi spre Nord...

Şi muribunzii se răsuceau pe pântece, se uitau prin păienjenişul sângelui cum divizia se şterge din ce în ce în umbra albă a depărtării.

Puşcaş siberian echipat corespunzător, cu automat PPS, lângă un autoblindat BA-10 camuflat de iarnă.

Un T-34 cu blindaj suplimentar este prezentat comandanţilor de tancuri sovietici înainte de operaţiunea Uranus.

Unii îşi încurcau picioarele în mațele scurse ale camarazilor, caii, zbătându-se de moarte, îi izbeau cu copitele în cap, ii ucideau...".

Eusebiu Camilar-Negura, roman apărut în 1948.

Literatura română a ocolit, în general, subiectul controversat şi nebulos al angajării militare a României pe Frontul de Est. De aceea am considerat că prezentarea acestui fragment din unul din rarele romane ce au abordat tema, scris foarte aproape de evenimente, plin de dramatism, şi care reflectă mult mai direct ceea ce s-a întâmplat la Cotul Donului şi în Stepa Calmucă cu ostaşii români, nu poate să deranjeze prea mult pe cititorii noştrii.

Şi acum înapoi la datele seci ale istoriei. Divizia 5 cavalerie făcea parte din Corpul de cavalerie al armatei române ce lupta dincolo de Nistru alături de trupele germane în ofensiva spre Caucaz. Odată cu intensificarea rezistenţei sovietice o parte din diviziile române au fost direcţionate spre Stalingrad, la începutul toamnei anului 1942, printre acestea numărându-se şi diviziile 5 şi 8 cavalerie care au intrat în compunerea Armatei 4 române, alături de Corpul 6 armată (comandant general de corp de armată Corneliu Dragalina) constituind Corpul 7 armată, sub comanda generalului de corp de armată Florea Mitrănescu.

Situația Armatei 4 române era foarte dificilă. O singură divizie, ce venea din ţară şi care a intrat în compunerea Corpului 6, Divizia 18 infanterie, avea efectivele complete. Celelalte divizii ale Corpului 6 armată, 1, 2, 4 şi 15 infanterie ce participaseră la ofensiva pe căile de acces spre Stalingrad împreună cu Armata 4 germană, căreia i se subordonaseră, erau la limita rezistenţei.

Organizarea în grabă, din ordin german, a Armatei 4, pentru a asigura flancul drept al dispozitivului german care presa Stalingradul, a avut grave consecințe pe câmpul de luptă. Astfel, generalul de corp de armată Constantin Constantinescu - Claps a luat comanda operativă a Armatei 4 pe 21 noiembrie 1942, la o zi după declanşarea ofensivei. Sovieticii au atacat în Sud la 20 noiembrie după ce atacaseră Armata 3 română la Cotul Donului la 19 noiembrie, sporind şi mai mult confuzia la nivelul comandamentelor germane şi române. Frontul român din Stepa Calmucă era considerat în mod eronat, de către germani, ca fiind de importanță secundară, cu consecințe catastrofale. Diviziile Armatei 4 apărau în Stepa Calmucă un front de peste 300 km.

Generalul Ilie Steflea, şeful Marelui Cartier General român, îi arăta generalului Hoth, comandantul Armatei 4 tancuri germană că situaţia operativă a Corpului 6 armată este alarmantă, „trupele sunt extrem de obosite, majoritatea stau în prima linie, în gropi individuale, de peste 60 de zile fără posibilitatea de a se spăla măcar parţial şi de a se odihni, fiind toate în linia I, în contact cu inamicul, înşirate ca nişte mărgele pe ață.

Conform planului inițial de întrebuinţare a forţelor române pe Frontul de Est, Corpul 6 armată trebuia retras la Harkov pentru refacerea şi completarea efectivelor, operațiune care a fost amânată însă până după cucerirea Stalingradului şi evident, n-a mai avut loc.

În afară de marile unități menționate, pe frontul din Stepa Calmucă se mai afla şi Divizia 20 Infanterie care era direct subordonată Corpului 4 armată german, poziționată la extremitatea stângă a Corpului 6, fiind legătura cu trupele germane.

Atât Armata 4 română, cât şi Armata 4 tancuri germană nu dispuneau de rezerve însemnate. Ale românilor erau de valoarea unui batalion la fiecare divizie, iar germanii aveau în rezervă o divizie motorizată situată însă mult în spatele frontului.

Spre deosebire de comandamentul Armatei 3 care a aproximat aproape de realitate forţele inamicului, în urma datelor obținute de cercetarea proprie şi de ofiţerii de informații, la nivelul Armatei 4 nu s-a reuşit o evaluarea cât de cât corectă a potențialului şi intenţiilor sovieticilor.

Până la 19 noiembrie 1942, cu o zi înainte de declanşarea atacului, fuseseră identificate la inamic 15 mari unități: 11 divizii de infanterie, 2 brigăzi motomecanizate, 1 divizie de cavalerie şi 1 brigadă antitanc. La 25 noiembrie Marele Cartier General aprecia că pe frontul românesc din Stepa Calmucă acționau 32 mari unități sovietice: 11 divizii de infanterie (estimate corect la 19 noiembrie), 12 brigăzi de tancuri şi moto, 3 divizii de cavalerie, 1 brigadă antitanc şi alte 5 mari unități din armatele 64 şi 28. Când au descoperit asta românii frontul fusese rupt, iar majoritatea diviziilor luptau în încercuire sau se retrăgeau cu pierderi grele. În sectorul de rupere, situat în partea stângă a dispozitivului Corpului 6 şi în faţa Diviziei 20 Infanterie, inamicul a realizat un raport de 4-4,5/1 la toate categoriile de forţe şi armament.

Inexistența rezervelor, lipsa artileriei antitanc adecvate, greutăţi imense în realizarea aprovizionării şi nu în ultimul rând, oboseala şi moralul trupelor, au contribuit decisiv la imposibilitatea Armatei 4 de a-şi îndeplini misiunea de a ține frontul.

Prima parte a bătăliei din Stepa Calmucă s-a derulat între 20 şi 24 noiembrie 1942 când apărarea Armatei 4 române a fost ruptă, iar majoritatea diviziilor au fost nevoite să se retragă fără a putea împiedica realizarea, de către forțele sovietice, a încercuirii de la Stalingrad.

Ofensiva a debutat la 20 noiembrie ora 5,30, printr-o puternică pregătire de artilerie, după care trupele Frontului „Stalingrad" comandate de generalul-colonel Eremenko au pornit la atac.

Lovitura principală a vizat joncţiunea dintre Diviziile 1 şi 18 infanterie în regiunea a două lacuri, Taţa şi Barmanţak, înghețate bocnă la - 25 C, peste care tancurile sovietice T 60 şi T 70 uşoare, și cavaleria, ce ataca călare, au trecut fără probleme şi au învăluit trupele române angajate deja frontal de tancurile T 34.

În cursul zilei atacul s-a generalizat pe tot frontul Corpului 6 armată în timp ce, spre Sud, cele două divizii de cavalerie, 5 și 8, au fost supuse unor atacuri de fixare, respinse.

Situaţia apărării antitanc la Corpul 6 armată erau dezastruoasă, dispunându-se numai de 14 piese de artilerie de 75 mm, singurele eficace împotriva tancurilor T 34. Mai mult, aprovizionarea cu proiectile perforante era deficitară atât la români, cât şi la cele câteva bateri germane ce acţionau în sprijin. Dar aşa cum soldatul sovietic trecea pe sub gheață, cu ţigarea aprinsă în gură, soldatul român era instruit să distrugă tancul inamic cu pătura şi sticla de gaz (dacă avea lampa gaz). Nu este o glumă, asta se prevedea în regulamentul de luptă al infanteriei ca principal mod de contracarare a carului blindat inamic.

Armata 3 dispunea de 537 tunuri antitanc de 37 şi 47 mm (inclusiv cele de pe tancurile „Skoda" R2) ale căror proiectile nu puteau penetra blindajul tancurilor sovietice T 34 şi K.V. Cele 48 de tunuri de 75 mm erau împărţite pe frontul de 160 km al Armatei 3 şi au trebuit să facă faţă atacului a peste 700 de blindate.

Armata 4 avea 255 tunuri antitanc de 37 şi 47 mm şi numai 24 tunuri antitanc de 75 mm. În sectorul de rupere, la 20 noiembrie 1942, Diviziile 1, 2 şi 18 din Corpul 6 armată nu au putut opune decât 14 tunuri de 75 mm, pe un front de 80 km.

Mai mult, un ofiţer de tancuri sovietic, făcut prizonier, a arătat că înainte de declanşarea ofensivei tanchiştii au participat la trageri experimentale cu tunuri antitanc de 37 şi 47 mm din dotarea românilor pentru a li se demonstra că acestea sunt total ineficiente asupra tancurilor ruseşti şi că pot ataca fără teamă liniile de apărare. Aşa se explică faptul că majoritatea bateriilor antitanc româneşti au fost strivite cu şenilele de către sovietici. Comandanţii români raportau cu disperare că tunurile Bofors de 37 mm şi Schneider - Concordia de 47 mm nu au nici un efect, iar cele germane, de 75 mm, reuşesc să scoată din luptă numai 4-5 din cele 30-40 tancuri care atacă, celelalte blindate pătrunzând în dispozitivul de apărare, sfărâmând tunurile prin călcare cu şenilele şi ucigând servanții cu focul mitralierelor de bord.

La sfârşitul zilei de 20 noiembrie diviziile Corpului 6 din sectorul de rupere erau împrăştiate şi, în mare parte, distruse şi nu se mai putea vorbi de un front constituit. Nu existau rezerve ce ar fi putut interveni pentru restabilirea frontului.

Tancurile lui Eremenko aveau calea deschisă către podul de la Kalaci care se va dovedi a nu fi un pod prea îndepărtat, dar despre povestea podului, ce a jucat un rol crucial în, credem noi, soarta războiului, data viitoare.

Cavalerist român din Divizia V Cavalerie, în timpul campaniei din Caucaz.

Autoblindat BA-10 din dotarea diviziilor de cavalerie sovietice. Caracteristici tehnice: - greutate: 5,3 tone - echipaj: 4 oameni - blindaj maxim: 10 mm - armament: 1 tun 45 mm, 2 mitraliere 7,62 mm

Valeriu VIŞAN

va urma