CENTENARUL BRICULUI "MIRCEA"

"NAVA ACEASTA, o parcelă deslipită din trupul țării, a fost ani de-a rândul cel mai puternic factor de propagandă națională în străinătate. Mircea a purtat pentru întâia oară falnic, la vârful catargului, flamura românească, de unde ea a fluturat pe căile mării şi prin toate porturile Europei. El a făcut întâi cunoscut lumii, pe apă, țara şi marina ei. A fost un simbol. O afirmare a suveranității noastre pe apă Mircea era România." Jean Bart, autorul rândurilor de mai sus, a publicat, în 1929, pentru prima dată, o broşură de propagandă a Ligii Navale Române, ce se numea sugestiv "O corabie românească nava școală bricul MIRCEA", prin care punea nu numai problema unei noi nave școală, dar prin care elogia mai ales o navă ce dăduse în jumătate de secol de existență peste 40 de promoții de marinari.

Nava a fost comandată în 1882 în Anglia şi la sfârșitul aceluiași an este botezată de către Ion Ghica, bei de Samos, ambasadorul României la Londra, ce avea să spună imediat după aceea: "Facă cerul ca fericita călătorie a lui Mircea pe marea cea periculoasă să fie de bun augur şi să deschidă ROMÂNIEI o eră de acțiune asupra mărilor".

"Mircea" a fost embrionul de la care a pornit flota de astăzi şi este greu de crezut că beiul Ghica bănuia ce dezvoltare va căpăta după o sută de ani.

Despre "Mircea" s-a scris mai mult decât despre orice altă navă românească, au scris ziarele mai bine de o jumătate de secol despre vizitele sale în porturile Europei şi Asiei Mici, au scris iubitorii de mare şi marinarii, Jean Bart (lt. comandor Eugeniu Botez) sau cp. rg. II Valentin Donici, specialişti reputați pe plan mondial ca Harold Underhill, dar cel mai frumos omagiu ce s-a adus acestui colț de țară este textul din reputatul anuar al navelor de război "Jane's Fighting Ship" din anul 1929. Acolo, în dreptul lui "Mircea", la paginile cu flota militară română, în locul fotografiei se găsește un text explicativ: "Era una dintre cele mai rapide nave cu vele ale epocii sale, atingând 16-17 noduri. Marina rusă ar fi oferit pentru el o canonieră din clasa Kubanetz", într-un mod avantajos, dar românii au refuzat, spunând că această navă reprezintă spiritul şi tradiția marinei naționale".

Este recunoașterea unei stări de fapt, aniversate în cursul acestui an: 100 de ani de la întemeierea a ceea ce avea să se numească atât de sugestiv "spiritul Mircea", noțiune ce înglobează tot ceea ce este frumos şi demn de admirat în marina noastră. "Mircea" nu este un obiect supus legilor timpului, o navă ce se casează după zeci de ani de activitate, este un simbol de tradiție, continuitate şi frumos, un mijloc de a omagia, prin noi generații de marinari, miile de ani de navigație pe Dunăre şi Marea Neagră, dar în același timp de a perpetua ceea ce se numește de la el încoace "spiritul Mircea și din timpuri imemoriale cutezanță și spirit de sacrificiu, competenţă şi decizie, solidaritate şi dragoste de patrie.

Echipajul ce putea fi îmbarcat se compunea din 8 ofițeri, 6 maiştri, 2 piloți, 100 marinari şi elevi ai Şcolii de marină. Nava avea să devină celebră încă de la începutul existenței ei, unul dintre cele mai cunoscute episoade fiind furtuna din 1888, când "Mircea" nimereşte în coada unui ciclon şi pare iremediabil pierdut. Cu un catarg lipsă, cu pânzele sfişiate, fără bărci, intră ovaționat în Bosfor, în timp ce acasă domnea jalea.

În furtuna pe care "Mircea" a înfruntat-o, mai bine de 15 nave mari şi multe alte nave mici au eşuat, şi astfel putem aprecia importanţa faptului în sine. A apreciat-o şi sultanul Abdul-Hamid, care, sub influența entuziasmului provocat de sosirea lui "Mircea", a ordonat repararea bricului în şantierele imperiale pe cheltuiala marinei otomane. La 20 iulie nava era reparată şi a plecat mai departe într-un itinerar ce cuprindea Pireu, Navarin, Messina, Neapole, Civitta-Vechia (Roma), Livorno, Spezzia, Geneva, Toulon, Barcelona, Palma, Alger, La Goulette, Malta, Canea, Constantinopol, Constanța.

La Neapole se comandă unui pictor italian trei tablouri care să comemoreze această furtună, tablouri ce se găsesc astăzi la Muzeul marinei române unul fiind donat de fiica amiralului Nicolae Negrescu.

Ecoul acestei fapte dacă nu de arme, cel puțin de "spirit Mircea" s-a păstrat peste ani şi în 1928 s-au comemorat, printr-o festivitate la care au participat majoritatea celor ce au fost în furtună, 40 de ani de la "fericitul" eveniment. Au venit şi fostul comandant, deja amiral cu un stagiu de 20 de ani pensionare, şi secundul Popovăț și alți amirali foşti elevi şi împreună au executat ieşire în larg, de data aceasta fără peripeții.

În cei peste 50 de ani de existență, "Mircea" efectuează peste 24 de campanii în Marea Neagră, Mediterana şi Oceanul Atlantic.

În 1892, alături de reprezentanții forţelor navale din întreaga lume, ia parte la serbările legate de 400 de ani de la descoperirea Americii, ce au avut loc la Genova, împreună cu "Elisabeta".

În 1895 nava participă la serbările legate de inaugurarea canalului Kiel, unde aşezarea navelor pentru trecerea în revistă se face în ordinea drumului parcurs şi ocupă al doilea loc, împreună cu "Elisabeta", după marina japoneză.

Trebuie menționată contribuția navei, atât prin marşurile efectuate cât şi prin echipajele formate, pentru punerea bazei teoretice a marinei în sensul elaborării instrucțiunilor serviciilor de bord, manualelor de navigație și matelotaj, elaborarea primelor hărți hidrografice ale litoralului românesc, mai ales la formarea termenilor marinăreşti moderni folosiţi şi astăzi curent pe navele noastre maritime şi militare.

O parte din membrii echipajului lui "Mircea" au devenit personaje cu aureolă de legendă, despre care şi astăzi se povestesc diverse întâmplări sau glume în marină.

Barca lui "Mircea" era imbatabilă şi a câştigat toate regatele la care a participat, începând cu cele de la Constanța sau Galaţi şi terminând cu Genova sau Kiel.

Din păcate, de la bric nu s-au păstrat în țară planurile originale, dar există zeci de fotografii ce permit realizarea unei reconstituiri exacte.

Deoarece nava a ars în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, nu s-au păstrat nici piese (timone, telegraful de maşini, felinare etc.) care să permită evocarea să spunem "materială a acestei școli navigante. A rămas cu adevărat doar "spiritul «Mircea", element de continuitate a tradițiilor marinei noastre.

De-a lungul a peste o jumătate de veac de existență, "Mircea" a fost picturat în două moduri: de la început până în preajma Primului Război Mondial a fost picturat în negru, cu linie de plutire albă şi opera vie roşie, catargele, vergile şi coşul fiind galbene, iar cabinele albe. După aceea întreaga navă a fost picturată în alb, cu opera vie roşie, linia de plutire neagră, vergile, catargele şi coşul galbene.

Sperăm ca această reconstituire va contribui nu numai la păstrarea a ceea ce este "spiritul «Mircea", ci va duce şi la popularizarea lui, necesitate ce decurge din dezvoltarea impetuoasă a flotei române.

Cristian CRĂCIUNOIU

PÂNZARUL MOLDOVENESC

Dr. ing. Cristian CRĂCIUNOIU

De la început trebuie să subliniem controversele ce le generează această navă, începând cu cea mai importantă dintre ele: a existat ea în realitate sau este rodul închipuirii lui Gh. Asachi, cel ce o menționează primul?

Dacă e vorba de o contrafacere, este foarte bine făcută, chiar perfectă, atât din punct de vedere al încadrării în epocă cât şi al soluțiilor tehnice utilizate şi al elementelor de marinărie.

Discuțiile pleacă de la imaginea pânzarului reprodusă în mai multe variante (autorul cunoaşte trei), toate inspirate de aceeaşi sursă, publicată de Asachi în secolul trecut. Cea mai veridică este reluată şi comentată de comandorul C. Ciuchi în 1904, cu mențiunea că se reproduce o stampă procurată de Grigore M. Sturza în secolul trecut, copie pe care o reproducem şi noi. Iată şi descrierea pe care o face Ciuchi:

"...vasele moldoveneşti pe la anul 1500 aveau aproape forma corăbiilor de Dunăre ce se văd şi azi. Prova înaltă şi întoarsă ca la gondole, pupa tăiată drept şi terminată cu două coarne, care serveau probabil pentru legarea bastimentului.

Cârma e o ramă solidă, câte una în fiecare bord, întărită cu fier la pană, care se lăţeşte în extremitatea inferioară. Vasul are punte. Căpăstria e închisă numai în parte, probabil pentru a se putea servi de râme. Pe punte se văd două bastoane susținute de două strâmtori.

Acestea constituie, desigur, adăpostul oamenilor de serviciu. Un catarg simplu și o vergă țin o velă înfăşurată. Vela pătrată este cu mai multe serii de terțarole şi bastimentul este reprezentat după luarea terțarolei, în momentul manevrei. Marinarii au costumul naţional: căciulă, cămaşă cu mâneci largi. Pavilionul este roşu, având un cap de bour cu o stea cu 5 raze între coarne, cu o lună nouă în stânga sus şi o stea cu 5 raze în dreapta sus."

Aceste arme ar corespunde cu cele din timpul lui Ştefan cel Mare, după o piatră aflată la Muzeul arheologic din Odesa; există și o deosebire prin aceea că steaua şi luna sunt în aceeaşi ordine, însă în partea de jos. Argumente ale contrafacerii acestei ilustrații sunt destule:

- De ce este singura stampă ce s-a păstrat, cu o navă românească din evul mediu, atât de exactă şi specifică? - De ce se reprezintă tendențios de clar însemnele? - De ce marinarii au un port specific național? - A avut Ștefan o flotă importantă?

Fiecăreia i se pot aduce însă contraargumente bine fundamentate atât din punct de vedere istoric cât şi al arhitecturii navale. Să le luăm pe rând.

Aceasta este într-adevăr singura stampă, dar nu și singurul document cu o asemenea navă. La mănăstirea Sucevița, pictată în 1595, se păstrează o frescă şi o icoană cu două nave cu pavilion moldovenesc, dacă nu identice, cel puțin ciudat de asemănătoare cu pânzarul nostru. Prova este înaltă şi uşor curbată înapoi, asemeni navelor de comerț romane din sec. II e.n. (!!) în reprezentări de pe pietre funerare sau mozaicuri bizantine mai târzii destul de des întâlnite. Iată deci un element de continuitate romană în construcțiile navale, preluat mai apoi de navele otomane. Un astfel de tip de provă îl întâlnim în Marea Neagră, mult mai agitată decât Marea de Marmara, Egeea sau chiar Mediterana, și îl putem întâlni şi astăzi la navele costiere turcești de tipul cechirme sau la lotcile pescăreşti mari. Însemnele moldoveneşti, cel puțin în privința culorilor, sunt prezente la aproape toate reprezentările de nave din picturile bisericeşti din sec. XV XVI, cel puțin 30 fotografiate de autor, la Râșca, Humor, Moldovița, Voroneț, Neamț etc.

Portul ce îl numim astăzi național este de fapt portul de zi cu zi al locuitorilor fostei Dacii, până nu demult. Puteau fi îmbrăcați altfel marinarii unei nave comerciale? Probabil că nu. Fără a reaminti marile calități de comandant de oşti şi organizator ale lui Ştefan, să menționăm că documentele afirmă nu numai întărirea comerțului maritim, dar şi a flotei militare.

Mărturii în acest sens avem de la adversari, cronicarii turci Asik Paşa-zade, Kodja Husein, Sa'adeddin Mehmed etc.

Să amintim capturarea navelor turcești, ce se întorceau cu pradă după asediul Cafei, de către pânzarele din Chilia şi Cetatea Albă. O dovadă de necontestat a veleităților de putere maritimă a Moldovei o constituie de altfel şi inscripția găsită la mănăstirea Zografu:

"Io, Ştefan Voievod cu mila lui D-zeu, Domn Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am zidit acest turn pentru corăbii în anul 6982 (1475)".

În sfârșit, istoricul Constantin C. Giurescu menționează că moldovenii făceau transporturi în secolul al XV-lea pe Marea Neagră la Istanbul, treceau în Mediterana, prezența lor fiind evidențiată în insula Creta. Mai mult, firmanul din 9 iunie 1456 al sultanului Mahomed al II-lea autoriza comerțul moldovenilor cu corăbiile lor chiar la Istanbul. Putem astfel afirma cu siguranţă că moldovenii au avut, în veacul al XV-lea, o flotă deloc neglijabilă, alcătuită din nave de construcție proprie. Aceasta nu înseamnă că prezenta reconstituire epuizează problema, pânzarul fiind redat fidel izvoarelor existente. Pe baza măsurătorilor şi analogiilor antropometrice, nava a fost estimată ca având următoarele dimensiuni: