AUREL VLAICU SIMBOL AL UNITĂȚII NAȚIONALE

După terminarea liceului, în 1902, Aurel Vlaicu se înscrie la cursurile Școlii politehnice din Budapesta. Nu rămâne aici decât un an pentru că, din toamna lui 1903, urmează cursurile Școlii politehnice din München. Totuși din pleacă cu ceva, cu prietenia a doi oameni, care, mai apoi, au fost alături de el în tot ce a întreprins: Octavian Goga și Constantin Demetriad. De la München, după absolvirea facultății, în 1907, este trimis la Pola pentru stagiul militar.

După terminarea stagiului militar, Aurel Vlaicu nu avea posibilitatea să câștige ceva. Nu rămâne totuși mult în această situație, fiind încurajat să continue.

În cursul uneia din aceste încercări, în după-amiaza zilei de 17 iunie, aparatul se ridică de pe pământ și zboară 50 m la înălțimea de 4 metri de sol. "Nu m-am ridicat atunci mai sus de 4 m. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca inițiala înălțime la care mă ridicasem eu... Publicul de față, mă aplauda cu entuziasm la fel ca la Operă în aplauzele spectatorilor. Era să mă dau peste cap de fericire" - remarcă, realizând totodată că de acum încolo, Aurel Vlaicu va urca mereu spre înălțimi tot mai mari. Printre zborurile cu acest prim aparat, cu care a mai făcut câteva încercări, se întoarce din nou printre ai săi, își începe primele demonstrații cu modelele sale zburătoare, pe care le perfecționează permanent. În cele din urmă, realizează modelul căruia îi spune "Gândacul", model ce avea ca încărcătură ceasul de buzunar al inventatorului.

Apoi, în primăvara anului 1909, construiește un planor, a cărui decolare era asigurată inițial de opt flăcăi din sat, și după aceea de către trei cai. Într-o zi are ca pasageră pe sora sa cea mai mică Valeria, care devine în acest fel prima femeie din lume care a executat un zbor planat. În urma acestor succese, Aurel Vlaicu nu se mai gândește decât la posibilitatea de a realiza un avion adevărat, înzestrat cu motor. Cum nu avea mijloace materiale și nu dorea să fie sprijinit financiar de guvernul Austro-Ungariei, ascultă de sfatul prietenilor săi Romulus Boca și Octavian Goga și, în octombrie 1909, împreună cu acesta din urmă, pleacă la București.

Ajuns aici, își începe demonstrațiile cu modelele zburătoare. Câștigă, rând pe rând, încrederea și simpatia unor oameni de stat, iar Spiru Haret ia asupra sa sarcina de a obține mijloacele materiale necesare construirii avionului.

După o demonstrație în parcul Cișmigiu, se hotărăște ca noul avion să fie construit de Vlaicu și collaboratorii săi la Arsenalul Armatei pe o comandă deschisă pentru experiențe, astfel să i se asigure un salariu lunar. Altfel spus, Aurel Vlaicu primește de la Arsenalul Armatei, în calitate de inginer tehnic, o leafă lunară.

Statul român a înțeles astfel să sprijine, moral și material, pe un inventator român de peste munți, dându-i în felul acesta posibilitatea să arate lumii întregi de ce este în stare geniul românesc, trecând peste oprelișurile impuse românilor din provinciile aflate sub dominație străină.

Aflând că bunul lui prieten Octavian Goga a fost condamnat pentru activitatea sa patriotică, pleacă imediat acolo, în dorința de a lua acestuia apărarea.

După mitingul de la Cernăuți, Vlaicu se înscrie la concursul de la Aspern, lângă Viena. Aici, în lupta cu ceilalți 42 de concurenți, printre care se numără celebrul Roland Garros, se distinge la toate cele trei probele (din șapte) la care a participat, reușind să câștige trei premii: la proba de aruncare a proiectilului, la proba de viraj strâns și la proba de plecare de la punct fix. Apoi participă la probele de la Lanul, în fața a 200 000 de spectatori, la 30 iunie, unde din nou obține două premii, dar și un premiu la proba de aruncare a proiectilului. De aici pleacă spre Transilvania, unde face un mare turneu demonstrativ, etapele acestui turneu fiind Arad, Lugoj, Hațeg, Orăștie și Dumbrăveni.

Zboară la înălțimi mari deasupra meleagurilor românești, ca să poată fi văzut de prietenii săi care îl urmăreau cu automobilul. Începe să coboare și când ajunse la câțiva zeci de metri de pământ taie contactul motorului și imediat după aceea se produce drama.

Comisia de anchetă a stabilit, după cercetarea rămășițelor avionului și după consultarea medicului care-l îngrijise pe Aurel Vlaicu, că acesta a avut o puternică criză renală (astfel de crize avusese în mai multe rânduri). Din nenorocire, la aceasta s-a adăugat prezența unui puternic curent de aer descendent, care a antrenat avionul cu motorul oprit către sol. Aflat în imposibilitatea fizică să intervină pentru a redresa avionul, Aurel Vlaicu se stinge odată cu aparatul său, marcând sfârșitul unui dintre cei mai mari inventatori și aviatori ai lumii.

La înmormântarea de la 17 septembrie 1913 de la București au participat zeci de mii de oameni, dintre care mulți veniți odată cu familia sa din Binținți. Vlaicu a fost decorat post-mortem cu Virtutea militară și două grupuri de țărani din Transilvania, în frunte cu tatăl aviatorului, au primit botezul aerului.

Povestea avioanelor lui Aurel Vlaicu nu se termină odată cu primul zbor de la Slatina la Piatra-Olt pe cerul Capitalei, România devenind astfel a cincea țară din lume care zbura în 1910. Întors în București, devine o prezență obișnuită pentru lumea militară, zbor care i-a adus și un premiu substanțial. A folosit avionul I Vlaicu pentru un premiu al zborului spre înălțimi, care a devenit visul tuturor românilor, oriunde în jurul Carpaților s-ar fi aflat. Sufletul său nobil și curat, precum cerul sub care zbura, indiferent că era în România sau în Transilvania, a dus faclia dorinței de unitate națională, dus spre visul de secole al neamului românesc. Cel mai spectaculos zbor este cel de la 30 octombrie 1910, ultimul zbor al aparatului Vlaicu I, executat deasupra hipodromului Băneasa în prezența tuturor oficialităților vremii.

Imediat după scoaterea de la zbor a aeroplanului Vlaicu I încep lucrările la cel de-al doilea aparat, construit de data aceasta la Școala superioară de arte și meserii din București. Acesta, echipat tot cu motor Gnome de 50 CP, a fost gata în prima parte a anului 1911. Este aparatul marilor victorii ale lui Aurel Vlaicu, dar și aparatul căderii sale în neființă. A zburat prima oară la mijlocul lunii aprilie.

După o serie de zboruri la București și după o scurtă odihnă la Călimanești, Aurel Vlaicu își demontează aparatul și îl trimite la Blaj, unde, în august, aveau loc sărbările semicentenarului înființării Astrei. Aici, la 29 august, în prezența a 30 000 de spectatori, face un zbor demonstrativ, fiind aclamat cu entuziasm de toți cei prezenți.

Așadar, plecat din Transilvania la București, unde își construiește avionul cu sprijin românesc, Aurel Vlaicu se întoarce pe meleagurile natale pentru demonstrația de la Blaj, demonstrând în felul acesta că acuzațiile de trădare au fost simple calomnii create de cei ce voiau să-i dezbine și să-i asuprească.

Întors de la Blaj la București, Aurel Vlaicu își continuă amețitoarea sa serie de zboruri, uneori provocând la întrecere alți amatori și depășindu-i pe toți. Printre cele mai importante zboruri sunt București-Olteniața și retur, zborul de la Iași, iar, la începutul anului 1912, București-Ploiești.

În toată această perioadă găsește timp să scrie o carte intitulată "Aeroplanul Vlaicu", lucrare premiată de Academia Română cu Premiul Gheorghe Lazăr. Unul din exemplarele cărții îi este dat cu dedicație, iar după încasarea premiului începe o nouă muncă, și anume de proiectare a aparatului Vlaicu III. Tot acum face o serie de demonstrații în dovada capacităților sale.

Odată cu începutul anului 1913, în paralel cu activitatea de zburător, își continuă activitatea de constructor, lucrând la terminarea avionului Vlaicu III. De acest avion fusese finanțat de români printr-o colectă publică.

Aurel Vlaicu participă la manevrele de aviatori militari, executând o serie de zboruri de recunoaștere. Întors în Capitală, începe să execute zboruri zilnice către Ploiești și Câmpina, de fiecare dată căutând să atingă înălțimi cât mai mari. Deși dintr-o scrisoare, trimisă părinților la 25 august, reiese că se hotărâse să nu meargă la sărbările de la Orăștie, totuși zborurile sale în apropierea Carpaților dovedeau intenția sa fermă de a trece primul cu avionul munții.

La 11 septembrie, Mircea Zorileanu scoate avionul din hangar și pornește să depășească această situație. Zorileanu se întoarce la București, lucru pe care-l face imediat după aceea și Aurel Vlaicu. Două zile mai târziu, la orele 15.20, Aurel Vlaicu decolează din nou și depășește Ploieștiul la orele 16, având cu el bagajul care adusese prietenii și magazines, dându-le întâlnire acestora la Brașov la hotelul Continental. Trece de Câmpina dar, neavând altitudine suficientă, se întoarce și alege un loc de aterizare drept, aflat aproape de șosea, lângă satul Băneasa.

Avionul Vlaicu III a fost terminat de montat și s-au executat câteva zboruri cu el, dar, rămânând fără pilot, a stat în Capitală. În 1916 a fost luat și dus de trupele germane de ocupație și astfel s-a terminat cariera aviatorilor români Petre Antonescu și Aurel Vlaicu.

După moartea sa, Aurel Vlaicu a fost cinstit în permanență de toate generațiile de români. În 1938 a fost ridicat monumentul pe locul unde a murit, în 1948 a fost ales membru de onoare postmortem al Academiei și astăzi satul său natal poartă numele său. Mai mult, până la modernizarea aeroportului din Aspern, o placă de bronz fixată pe frontispiciul aeroportului amintea tuturor pasagerilor și vizitatorilor de numele și performanțele celui care a fost proiectantul, constructorul, aviator și omul Aurel Vlaicu.

1. Vlaicu Aurel - "Aeroplanul Vlaicu", Atelierele grafice SOCEC, București 1911

2. Baltag Paul - Câteva aspecte ale relațiilor dintre Aurel Vlaicu și Ministerul de Război în anii 1909-1910 și 1912-1913, în "Muzeul Național", vol. I, Muzeul de istorie al R.S.R., București 1976, p. 441-448

3. Gheorghiu C. Constantin - "Zborurile celebre", Ed. științifică, București, 1964, p. 50-77

4. Gheorghiu C. Constantin - "Aurel Vlaicu - viața și opera", Ed. militară, București 1973

5. Marghitan Liviu - "Inginerul aviator Aurel Vlaicu", Editura științifică și enciclopedică, București, 1980

6. Milorian Sergiu - "Aurel Vlaicu", Ed. tineretului, București, 1962

7. Negrescu Gheorghe - "Aurel Vlaicu văzut de un zburător contemporan", Ed. militară, București, 1973

8. "Albumul Vlaicu", Tipografia Libertatea, Orăștie, 1920

RADU COROAMA

Pictură de ION TARALUNGĂ