RENAULT FT-17

CORNEL SCAFES, cercetător ION SCAFES, muzeograf

15 septembrie 1916. Trecuseseră aproape trei luni de când începuse ofensiva anglo-franceză de pe Somme. În această zi, în primele ore ale dimineții, trupele germane însărcinate să reziste în preajma localității franceze Flers trăiau imagini de coșmar. O apariție înspăimântătoare, din care moartea secera, înaintă zdrobind rețelele de sârmă, surpând tranșeele, nepăsătoare parcă la impactul proiectilelor ce încercau să-i curme calea. Astfel și-a făcut zguduitoarea intrare în vâltoarea câmpului de luptă tancul, vehicul blindat ce avea să schimbe imaginea despre război a tacticienilor militari.

Era un tanc de fabricație engleză, tip denumit "MARK I". În acea zi, alte care de asalt de acest tip au contribuit decisiv la cucerirea localității Flers, iar spre sfârșitul lunii a localității Thiepval.

Contrar euforiei trăite de comandamentul britanic s-a manifestat însă primul lord al amiralității britanice Winston Churchill (1874-1965), unul dintre cei care se zbătuseră pentru fabricarea acestei noi mașini de luptă. Punând pe atacul de la Flers el comenta plin de amărăciune această inițiativă: "Mijlocul care, folosit judicios, ar fi permis în 1917 o victorie de importanța mondială - scria el - a fost dezvăluit imprudent inamicului, pentru ca să se obțină un mic succes local".

Părintele tancului englez, colonelul Ernest Swinton, analizând rezultatele acestei prime acțiuni, a sugerat cu insistență ca pe viitor un astfel de atac să fie pregătit prin alegerea terenului, a drumurilor de acces, organizarea unei cooperări cu infanteria și formarea unei rezerve de mașini blindate. De asemenea, propunea să fie create care de asalt cu stații t.f.f. pentru realizarea legăturilor de comandament.

Cu toate acestea, fără să se țină seama de sugestiile făcute, tancurile au fost angajate din nou în lupte, atât de englezi cât și de francezi, la Nivelle, Malmaison și Paschendaele (1917). Abia în noiembrie 1917 s-a produs o cotitură decisivă în folosirea tactică a noii arme. Acum, fără o pregătire de artilerie care ar fi dezvăluit intențiile de atac, tancurile au fost aruncate împotriva germanilor în mase compacte, prin surprindere. Frontul a fost rupt, obținându-se victorii tactice de răsunet.

Tancul, acest tip de armă complexă, care îmbogățea panoplia zeului Marte cu încă o unealtă distrugătoare, cumula în realizarea lui o cantitate impresionantă de realizări tehnice de ultimă oră. Acum, ca și în alte situații, descoperirile care erau gândite pentru a ușura viața oamenilor și-au găsit, din păcate, largi utilizări în industria armamentului: unele din acestea au fost noi aliaje dure, explozivi puternici (nitroglicerina și nitroceluloza), motorul cu explozie perfecționat de Gotlieb Daimler, telegrafia fără fir transpusă cu succes în practică de Guglielmo Marconi etc. Ultimele două au dat războiului posibilități incomparabil superioare celor pe care le-a adus praful de pușcă sau aburul, după cum avea să scrie generalul englez J.F.C. Fuller, la rândul lui unul dintre pionierii armatei blindatelor. Ele au contribuit în mod deosebit la apariția aviației, la dezvoltarea transporturilor rutiere și navale, la înlesnirea telecomunicațiilor și dirijarea trupelor pe câmpul de luptă.

Perfecționarea armamentului a demonstrat, mai ales în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905), că trupele își pierdeau tot mai mult mobilitatea fiind frânate de ucigătoare bombardamente de artilerie și de un susținut tir de mitraliere, oprându-se, de regulă, neputincioase în fața rețelelor de sârmă ghimpată instalate înaintea tranșeelor apărătorilor.

Faptele au devenit dureros de clare încă din primele luni ale războiului mondial izbucnit în 1914. Orice încercare de a mișca frontul se plătea cu sângeroase sacrificii umane și împovărătoare eforturi materiale. Terenul bătăliilor se transforma, din ce în ce mai mult, în peisaje halucinante, ieșite parcă de sub penelul unui pictor dement.

În ambele tabere, comandamentele militare se frământau să găsească o modalitate de ieșire din această situație. Care era soluția optimă pentru a reda mobilitatea unităților pe câmpul de luptă? se întrebau ofițerii aflați de o parte și de alta a liniei frontului. Au început să fie experimentate diverse metode: germanii au adoptat propunerea colonelului Bruchmüller, bazată pe utilizarea tunurilor de mare calibru pentru măcinarea trupelor, terenului, fortificațiilor în punctul vizat spre străpungere și năvălire în spatele liniilor inamice. Aplicată, a dat rezultate satisfăcătoare. Inclusiv militarii din tabăra Antantei, convinși pe propria piele, au adoptat-o. Totuși nu era ceea ce se dorea.

Atunci s-au experimentat gazele toxice. Lansate de germani la Ypres (22 aprilie), au făcut prăpăd în rândul... propriilor trupe, datorită vântului potrivnic. Accidentul a fost trecut cu vederea de comandamentul german deoarece demonstra eficiența gazului de luptă. El a fost introdus cu rapiditate între armele ambelor tabere ce se confruntau. Dar, fără nici o îndoială, pentru specialiști nici aceasta nu era metoda cea mai potrivită! Pregătirea bombardamentului de artilerie presupunea deplasarea unei enorme cantități de armament pe care serviciile de informații și cercetare le semnalau din timp, iar efectele gazelor toxice puteau fi anihilate prin purtarea măștii împotriva gazelor.

Ideea nu era nouă: dacă în 1897 Kaiser propunea un proiect de fortăreață automobil, în timpul războiului anglo-bur (1899-1901), John Fowler de Leede reușea să realizeze locomotive și tractoare blindate fără a le proba însă în luptă. Din anul următor, 1902, rămân mărturii despre un anume Pennington, autorul unui proiect de car blindat, sursă de inspirație a lui H.G. Wells în realizarea nuvelei de science-fiction intitulată "Cuirasatele terestre". Cum arăta un tanc în viziunea autorului britanic? "Erau alcătuite mai ales din scheletele lungi de oțel, înguste și foarte puternice, care susțineau motoarele, și erau purtate de opt perechi de roți mari cu senile (...). Acest dispozitiv le dădea maximum de adaptabilitate la condițiile terenului (...). Mecanicii conduceau motoarele sub comanda unui căpitan, care avea la dispoziție niște mici orificii pe unde să privească în jurul părții superioare a platosei ajustabile, formate din plăci groase de fier care protejau întregul dispozitiv, și care, în același timp, puteau să ridice sau să coboare o turelă rotativă care avea jur-împrejur găuri de tragere, în centrul acoperișului de fier." Cu o viziune tehnică mai clară, inginerul rus V.D. Mendeleev propunea în 1911 o mașină blindată pe șenile, grea de 70 t, înarmată cu un tun de calibru 122 mm și o mitralieră de calibru 7,62 mm, iar L.E. de la Molle prezenta în 1912 ministerului de război britanic un mecanism superior chiar primelor tipuri de tancuri realizate în 1916!

Studii sistematice pentru realizarea unui car blindat de asalt au fost semnalate în rândul aliaților franco-britanici încă de la sfârșitul anului 1914. Prioritatea în această direcție aparține, în mod cert, armatei britanice. Cel care va lansa ideea unui astfel de vehicul care să rupă obstacolele de sârmă ghimpată și să neutralizeze cuiburile de mitraliere a fost colonelul Ernest Swinton. El a găsit un adept entuziast în persoana lui Winston Churchill, prim lord al amiralității. Foarte energic, capabil să întrevadă viitorul noii mașini de luptă, a pus la dispoziția lui E. Swinton pe Eustache d'Eynecourt, un remarcabil inginer naval. Cei doi au prezentat la 4 iunie 1915 lui John French (1852-1925), comandantul corpului expediționar britanic în Franța, proiectul primului tanc. În februarie 1916 prototipul mașinii de luptă Mark I a fost experimentat cu succes. Tancul, construit pe șasiul unui tractor american, poreclat "Baby Holt", proiectat de inginerul Benjamin Holt, a fost comandat în 100 de exemplare. La scurt timp el a fost perfecționat sub numele de Mark IV.

Preocupări asemănătoare s-au semnalat, cam în aceeași vreme, și în armata franceză. Studiind posibilitățile de deplasare și manevrare pe teren desfundat ale tractorului american "Baby Holt", colonelul Jean-Baptiste Estienne - avansat în septembrie 1916, pentru meritele sale, la gradul de general de brigadă, de formațiune artilerist - a propus în decembrie 1915 generalului Joseph Jacques Cesaire Joffre (1852-1931) realizarea unui cuirasat terestru blindat cu plăci de oțel de 1 cm grosime, care avea și rolul de transportor de trupe. El estima că 20.000 de soldați astfel purtați puteau rupe frontul pe o distanță de 40 km. Proiectul, definitivat la jumătatea lui ianuarie 1916, a fost înmânat, luna următoare, uzinelor "Creusot", cărora li s-au comandat de către generalul Joffre 400 de bucăți din acest vehicul blindat, botezat "Schneider". Însă decizia a stârnit patimi neașteptate în rândul direcțiilor superioare ale armatei franceze. "Direction du Service Automobile" (Direcția Serviciului Automobil), organul de coordonare a activității vehiculelor cu motor cu explozie din armata franceză, care își vedea autoritatea încălcată, a cerut colonelului Rimailho să proiecteze o mașină de luptă blindată asemănătoare celei deja realizate. El a creat un model cu un gabarit mai mare, viteză sporită și armament mai numeros. Tipul prezentat incorpora idei foarte avansate pentru acea vreme: comenzi cu transmisie electrică.

Din aprilie 1916 au fost comandate la uzinele "Acièries de la Marine" 400 astfel de vehicule blindate, intitulate "Saint-Chamond".

Primele tipuri de tancuri însă prezentau o serie de neajunsuri: masivitate, viteză redusă, suspensie deficitară, pierderi de gaze de esapament în interiorul lor, ceea ce demonstra necesitatea construirii unui model mai ușor și mai manevrabil.

J.B. Estienne, nemulțumit de ceea ce realizase până atunci, a luat legătură cu industriașul Louis Renault (1877-1944), fondatorul în 1899 al firmei de construcții auto "Renault Frères" din Billancourt, împreună trecând la elaborarea planurilor unui tanc perfecționat. Rezultatul colaborării s-a materializat în proiectul carului ușor de asalt Renault FT-17. În greutate de 6,5 t, cu un blindaj care varia în diferite puncte ale sale între 8 și 16 mm, cu o viteză de 7,7 km/h. El era de două tipuri, după armament: cu un tun de 37 mm purta numele de "mascul", cu o mitralieră Hotchkiss de calibru 8 mm, purta numele de "femelă". Avea un echipaj de doi oameni, din care comandantul mânuia și armamentul dispus pentru prima oară într-o turelă ce se putea roti 360°. Tancul a intrat în fabricație în martie 1917 și a rămas, până la sfârșitul războiului, cea mai perfecționată mașină de luptă de acest tip. Spre deosebire de tancurile "Schneider" și "Saint-Chamond" din care se produseseră doar câte 400 de bucăți în tot cursul războiului (de altfel, ele aveau și un cost de producție extrem de ridicat: 62.000 $, respectiv 100.000 de franci), în intervalul 1917-1918 au fost construite 3.177 "Renault F.T.-17" care costau și mai ieftin: 50.000 franci bucata.

Datorită insucceselor înregistrate pe câmpul de luptă de către tancuri, cât și imperfecțiunilor tehnice inerente începutului, cum erau conducerea complicată, defectele mecanice dese, căldura și gazele de esapament degajate în interiorul lor (spre exemplu, "Mark I" nu avea un sistem de conducte pentru evacuarea gazelor de esapament în exterior), trepidațiile, uzura rapidă a șenilelor, în rândul ofițerilor francezi și britanici au luat naștere două tabere. Prima se pronunța hotărât împotriva noii mașini de luptă. Ea a izbutit chiar să oprească executarea unei părți din comenzile de tancuri înaintate industriei. Punctul cheie în această dispută l-a constituit bătălia de la Cambrai, din septembrie 1917, când rezultatele obținute au contribuit la impunerea decisivă a tancului ca armă de luptă. După această dată, industriile britanică și franceză primesc comenzi masive, pentru modele noi, necunoscute încă germanilor. În Anglia se perfecționează tancul Mark IV, noul tip purtând denumirea de Mark V, și se pun la punct planurile unui car blindat de tonaj mijlociu, înarmat cu mitraliere, numit "Whippets" ("Ogarul"). În Franța, comanda de tancuri Renault FT-17 ajunge la 3.500. Depășind capacitățile de producție ale firmei "Renault", o parte din vehicule au fost realizate de firme ca "Berliet", "Société d'Outillage de Mécanique et d'Usinage d'Artillerie" (SOM.UA), "Delaunay-Belleville", iar blindajul a fost furnizat și de firme britanice.

Începând cu primăvara anului 1918, carele blindate au fost angajate masiv pe câmpurile de luptă. În ofensiva aliată de la 8 august 1918, desfășurată în zona Amiens, tancurile engleze - 96 "Whippet", 324 "Mark V" și 26 "Mark IV", sprijinite de 400 de avioane și trupe de infanterie - au reușit să dea o lovitură zdrobitoare armatei germane. Enrich von Ludendorff (1865-1937) caracteriza, cu amărăciune, acea dată din luna august ca "ziua neagră a armatei germane în istoria războiului". Mai categoric, exagerând, un autor militar german spunea că "în primul război mondial nu geniul mareșalului Foch ne-a învins, ci generalul Tank".

Într-adevăr, deși germanii luaseră contact relativ timpuriu cu blindatele engleze și franceze, dificultățile de manevrare, relativa fragilitate tehnică, imposibilitatea, uneori, de străbate terenurile răscolite de proiectilele de artilerie au făcut să nu se acorde importanța cuvenită, socotindu-le ca o mare "cacealma" a aliaților. Abia în 1918, cu mare întârziere față de adversari, care dispuneau deja, în iulie 1918, de 3.000 de tancuri, și plănuiau ca în 1919 să le sporească până la 25.000, s-a hotărât fabricarea acestei mașini de luptă. Dar uzinele germane fuseseră devansate dramatic. Datorită indeciziei comandamentului german, abia în februarie 1918 se fabricau un număr restrâns de care blindate, 60 de bucăți, de concepție originală, numite "A 7 V". Insuficiența mijloacelor blindate a stat la baza deciziei ca 75 de tancuri britanice "Mark IV" capturate în lupta de la Cambrai, să fie reparate și folosite împotriva foștilor proprietari. Dar era prea târziu. Germania pierduse războiul.

Folosirea carelor de asalt în 1918 a fost decisivă în înfrângerea Germaniei; de aceea militarii români au cerut cu insistență introducerea noului mijloc de luptă și în dotarea armatei noastre.

Ca urmare a acestor demersuri, în aprilie 1919, Ministerul de Război a hotărât înființarea unei școli de care de asalt. Temporar, elevii școlii s-au pregătit în conducerea mașinilor de luptă pe 19 tancuri "Renault F.T.-17" împrumutate de la compania 303 blindate din Armata franceză de Dunăre. Comandant al acestei instituții de învățământ a fost numit colonelul Pandele Predescu.

La 1 august 1919, structura școlii s-a modificat, fiind transformată în unitate operativă sub numele de Batalionul de care de asalt. S-a hotărât ca dotarea batalionului să fie compusă din 76 blindate Renault FT-17; 2/3 din acest material a fost procurat de la Armata franceză de Dunăre, restul de 1/3 fiind comandat la firma "Renault" din Billancourt, lângă Paris. La jumătatea anului 1919, dotarea era completă și se compunea din 45 de tancuri "mascul" cu tunuri de 37 mm, și 31 tancuri "femelă", cu mitraliere "Hotchkiss" de calibru 8 mm.

Pregătirea echipajelor s-a desfășurat într-un ritm rapid și în condiții dintre cele mai bune. Acest fapt a ieșit în evidență în august 1920, când o echipă de tanchiști români, formată din colonelul Pandele Predescu, locotenentul Teodor Cistescu, Constantin Sâchelarie, Alexandru Popescu, plutonierul Rusu, sergentul Constantin Stanciulescu și Constantin Vasilescu, a participat în Belgia la "Rallye International de chars de combat" (Raliul internațional de care de luptă). Aici, concurând cu alte 10 echipe din armatele americană, britanică, franceză și belgiană, tanchiștii români au participat la mai multe probe de îndemânare. Constantin Vasilescu a reușit să obțină locul întâi la concursul din localitatea Spaa (Cupa orașului Spaa), iar Constantin Stanciulescu pe cel de la Blankemberge (trofeul Fanionului de aur). Pe națiuni, România a ocupat locul întâi. Peste ani, Constantin Vasilescu își amintea cu mândrie de performanța realizată atunci: "Nu era tocmai așa de ușor, căci noi aveam de abia de un an tancurile" spunea el, "pe când ei (celelalte echipe participante - n.a.) le aveau mai de mult. Motorul îl cunoșteam perfect. Lămurirea punctajului: carul meu a fost cel mai bun".

Din decembrie 1920 în componența batalionului de care de asalt a mai fost inclus și un grup de mitraliere, iar din ianuarie 1921 această unitate blindată s-a completat cu automobile blindate, schimbarea efectivelor conducând și la schimbarea structurii și denumirii unității: Regimentul carelor de luptă. Dotarea acestuia a rămas neschimbată până în 1936, când au fost achiziționate tancuri moderne, de producție cehoslovacă și franceză. În această perioadă, o parte din carele de asalt au fost recondiționată, în special vehiculele care fuseseră procurate direct de la unitățile operative franceze, în Atelierele "Leonida" și mai apoi în cadrul secțiilor specializate din Arsenalul armatei București. Blindatele reparate au rămas în dotare până în 1936 când Regimentul de care de luptă și-a schimbat, integral, dotarea cu tancuri moderne.

Caracteristicile tehnice ale vehiculului blindat "Renault F.T.-17" Lungime: 4,04 m Lățime: 1,73 m Înălțime: 2,13 m Greutate: 6,5 t Armament: 1 tun de calibru 37 mm sau 1 mitralieră Hotchkiss de calibru 8 mm Blindaj: între 6 și 22 mm Motor: Renault cu 4 cilindri, 35 CP, răcire cu lichid Carburant: benzină Viteză: 7,72 km/h Suspensie: arcuri foaie și arcuri elicoidale Echipaj: 2 oameni (conducătorul și comandantul tancului - acesta din urmă era și observator și mânuitor al armamentului)

Fotografiile de detaliu au fost executate după exponatul din parcul de blindate al Muzeului Militar Central. Schițele sunt extrase din manualul de utilizare și exploatare original.