VEDETE TORPILOARE ROMÂNEŞTI VISCOLUL 3 UNITĂŢI TIP „VOSPER"

Lungime: 23,3 m Lăţime: 6,4 m Pescaj: 0,9 m Deplasament: 47 t Motoare: Isotta Fraschini 3 600 CP Viteza: 40 noduri Combustibil: 12,4 t benzină de 100 octani Echipaj: 2 ofiţeri, 12 marinari

CRISTIAN CRĂCIUNOIU

VEDETE TORPILOARE ROMÂNEŞTI

TIPUL de navă militară denumit vedetă torpiloare derivă direct din salupele torpiloare apărute în primul război mondial (1916). Fusese atunci vorba de salupe de 12 t cu motoare electrice silențioase armate cu câte două torpile de 450 mm autopropulsate care se lăsau la apă prin manevra de pe punte a unor cleşti macarale. Denumirea generică inițială a acestor salupe fusese cea italiană de MAS motoscafi antisommergibili dat fiind că primele tipuri întrebuințate în marina italiană fuseseră destinate descoperirii și grenadării de submarine. Cum însă astfel de misiuni pretindeau marşuri îndelungate pe mare, MAS-urile au fost adaptate pentru atacuri în special de noapte împotriva navelor de suprafață.

Fie că acționau autonom în preajma coastelor amice, fie că erau remorcate de torpiloare în apele litoralului advers, salupele torpiloare italiene au obținut succese importante în Marea Adriatică în 1917-1918 și tipul lor a fost repede adoptat și în celelalte marine aliate: engleză, franceză și americană.

Îndată după război, în 1922, în cadrul lichidării comenzilor navale făcute în Italia încă din 1914, marina română a achiziționat la rândul ei 6 unități de tip MAS, ceva mai mari însă, de 40 t, cu motoare cu explozie de 480 CP și putând realiza o viteză de 18 noduri. Armamentul lor consta în două tuburi lansatoare montate pe punte și un tun de 76 mm.

Prototipul vedetei torpiloare moderne a fost realizat însă tot în marina italiană în anii '30. MAS-ul STEFANO TUR, construit în mod experimental la Pisa între anii 1935-1938, avea 59 t și patru motoare diesel Fiat de 3 000 CP, dând o viteză de 34 noduri. Tipuri ulterioare mai mici de 13-16 t aveau să realizeze 45 noduri pentru ca în cele din urmă constructorii să se fixeze la un tip de 20 t cu 47 noduri. A fost deci vorba de nave mici, mai rapide decât oricare altele și care, întrebuințate în masă, puteau avea un rol mai eficient decât al torpiloarelor, fie în atacarea convoaielor în largul coastei, fie în acțiuni de respingere a tentativelor de debarcare. Și ca urmare, până la începerea celui de-al doilea război mondial (1939), aproape toate flotele militare ale timpului s-au înzestrat cu vedete torpiloare.

Marina română a învederat încă din 1938 achiziționarea câtorva unități în cadrul unui program naval corespunzător doctrinei sale de strictă apărare a litoralului. Alături de punătoare și culegătoare de mine, de baterii de coastă, de monitoare pentru Dunăre și de hidroavioane de supraveghere costieră, vedetele torpiloare trebuiau să întregească dispozitivul defensiv al coastei și Deltei împotriva debarcărilor sau bombardamentelor din larg.

Ținând seama de relațiile politice existente în acei ani, trei unități au fost comandate șantierului englez Vosper din Southampton. A fost vorba de vedete de cca 28 t, armate cu două tuburi de lansare fixe de 533 mm, două mitraliere AA quadruple, șase grenade a/s și propulsate de trei motoare Isotta Fraschini de 3600 CP, putând dezvolta o viteză de 43 noduri.

Corpurile erau din lemn de mahon, vopsite în negru, suprastructura cuprindea o comandă cu un catarg mic pentru semnalizare și antenă T.F.F. Personalul bordului număra 14 oameni: un comandant, un secund și 12 maiştri și marinari.

La 16 februarie 1940, în cadrul unei ceremonii la care au participat ministrul României la Londra, V.V. Tilea, membri ai misiunii militare române din Anglia și delegatul Amiralității britanice, cele trei unități au arborat pavilionul românesc, primind numele de VIFORUL, VIJELIA și VISCOLUL¹.

Perioada de război ciudat, ca și neutralitatea Italiei au permis apoi călătoria vedetelor spre țară fără riscuri majore. Plecate din Southampton cu restrânse echipaje românești (câte un ofiţer și patru marinari de fiecare) și cu delegați ai șantierului, au traversat Canalul Mânecii și au suit pe Sena până la Paris, unde au fost vizitate de ambasadorul român în Franța. Continuându-şi drumul pe canale interioare și trecând prin 79 de ecluze, vedetele au ajuns în aprilie pe fluviul Ron, echipajele lor - dat fiind desfăşurarea operațiilor militare - străduindu-se să le aducă cât mai repede la Marsilia. Acolo, în port, au fost suite la bordul vasului S. M.R. Peleş (tonaj brut 11 500 t), a cărui lungime de aproape 130 m a îngăduit cu oarecare pregătiri speciale prealabile amararea celor trei carene lungi fiecare de 22 m. Peleş a navigat prin apele Mediteranei încă neînvolburate de război și, la sfârșitul lunii mai 1940, a ajuns cu bine la Galați, unde vedetele au fost repuse la apă și reechipate cu tot materialul aferent.

Împreună cu nava-bază CONSTANȚA și cu submarinul DELFINUL, VIFORUL, VIJELIA și VISCOLUL au constituit o unitate operativă distinctă în cadrul Diviziei de Mare: grupul submarin și vedete torpiloare, în cadrul căruia şi-au desfăşurat apoi antrenamentul tactic.

Pentru marinarii români, vedetele erau ceva cu totul nou. Impresionau prin valurile mari de spumă atunci când executau evoluții în viteză, dar păreau mici și fragile față de unitățile solide de fier ale flotei. Și totuşi aceste mici nave de lemn aveau să-şi dovedească nu peste mult timp importanța lor operativă.

NICULAE KOSLINSKI

¹ Purtaseră până atunci indicativele englezeşti MTB 20, 21, 23

Vedeta VISCOLUL lângă nava bază "Constanța". Pentru o scurtă perioadă de timp vedeta a fost vopsită în alb.