LA ÎNCEPUTUL deceniului patru din secolul al XIX-lea oștirile Moldovei și Munteniei au fost reorganizate pe baze moderne. Prevederile privind restructurarea organismului militar se refereau atât la trupele însărcinate cu ordinea internă, cât și la cele însărcinate cu paza hotarelor. Acestea din urmă aveau în compunere și câte un corp de poliție fluvială, încadrat, la început, cu ostași din unitățile de infanterie. Ei utilizau ambarcații cu vâsle, fără armamentul specific navelor: piesele de artilerie. În schimb, echipajele erau înarmate cu puști cu cremene, neghintuite, cu încărcare pe la gura țevii, prevăzute cu baionetă. Aceste arme de calibrul 17,78 mm, model 1826, cu o bătaie de 300 pași, erau fabricate în Rusia, în manufacturile de arme de la Tula și Sestroretk.

În principatul Munteniei personalul însărcinat cu paza frontierei dunărene a fost înzestrat cu 18 caice (...) cârmuite fiecare dintr-însele de un ofițer și opt vâslaši și având trebuinciosul număr de jandarmi". Ele erau organizate în două divizii, a câte nouă ambarcații, cu bazele la Brăila și Giurgiu.

Era evident că în această situație paza pe Dunăre, ce consta în patrulări în apele teritoriale și în efectuarea poliției portuare, nu se putea îndeplini în cele mai bune condiții. De aceea, în anii care au urmat, s-au semnalat numeroase acte de brigandaj ale otomanilor sau activități de contrabandă cărora cu greu li s-a putut face față. Era din ce în ce mai clar că organizarea acestor trupe, cât și materialul din înzestrarea lor nu erau de natură să asigure pe deplin îndeplinirea misiunilor încredințate. Se impunea, fără îndoială, o schimbare.

Însă situația financiară, cât și cea politică a principatului nu au permis ca această problemă să-și găsească rezolvarea imediat. Abia în 1844, într-un context internațional favorabil, guvernul de la București, în frunte cu domnul Gheorghe Bibescu (1843-1848), a decis să soluționeze problema dotării corpului de poliție fluvială, optând pentru înzestrarea cu nave de tonaj mic de tipul șalupelor canoniere, cu râme și vele, înarmate cu piese de artilerie.

Programul naval propus, aflat încă în proiect, a stârnit interesul cercurilor politice și militare din capitala muntenească, fiind prezent, ca subiect de discuție, în numeroase ocazii. Acest fapt a dat posibilitatea diplomaților străini acreditați la București să intre, prin intermediul unor informatori, în posesia unor date suplimentare privind intențiile conducătorilor munteni pe care le-au transmis neîntârziat cercurilor diplomatice din străinătate. Astfel, în luna mai 1844, dispunând de informații culese din surse oficioase, baronul C. de Sakellario, consulul Prusiei la București, consemna într-un raport că, nu cu mult timp înainte, ministrul de interne Barbu Știrbei, fratele principelui, însoțit de Ioan Balzano, inginerul statului", vizitase Brăila pentru a studia la fața locului posibilitatea ca atelierele navale din acel port să construiască materialul necesar organizării unei flotile formate din trei șalupe canoniere, cu opt tunuri". Constructorilor, scria în continuare consulul prusian, urma să li se pună la dispoziție pentru documentare modele (planuri n.a.) care vor fi trimise de la Viena". Un raport pe aceeași temă expedia la Paris, pe 4 iunie 1844, Adolphe de Billecoq, consulul Franței la București. După informațiile sale, guvernul muntean urma să construiască și să armeze șase șalupe canoniere stationând pe Dunăre, pentru a împiedica debarcările clandestine și frecvente, urmate de ciocniri, ale turcilor pe teritoriul principatului. Își explica această decizie din cauza sporirii tensiunii la frontieră. Aceste speculații au încetat la începutul anului 1845 când Gheorghe Bibescu a făcut cunoscut în mod oficial planul de înzestrare a trupelor din paza Dunării. Pentru început se prevedea achiziționarea a trei șalupe canoniere. Ulterior, unitățile navale muntene urmau să fie sporite cu încă nouă nave de același tip.

În urma acestei decizii, cârmuitorii de la București au luat contact cu autoritățile militare habsburgice, obținând ca navele să fie construite într-un arsenal austriac după modelul ceaicilor cezaro-crăiești austriece" aflate și în înzestrarea batalionului imperial de șalupe canoniere.

Comanda a fost încredințată specialiștilor din arsenalul de la Titel, localitate aflată la vărsarea Begăi în Tisa. Navele erau de două tipuri pe care le vom numi, în mod convențional, TIP A și TIP B, nave cunoscute în epocă sub denumirea de jumătate de șaică" și sfert de șaică". Primul tip, avea un gabarit mai mare, 2 arbori (cu două vele trapezoidale și un trinchet) și 18 vâsle, iar al doilea tip, de un tonaj mai redus, un arbore (cu o velă trapezoidală și un trinchet) și 16 vâsle. Termenul de livrare a comenzii era iunie 1845, la Vârciorova. Aici, șalupele urmau să fie recepționate de locotenentul Constantin Petrescu (ulterior comandant al flotilei muntene, iar sub Alexandru Ioan Cuza comandant al Flotilei Principatelor Unite Române).

Din cauza unor situații neprevăzute, livrarea a avut loc cu întârziere, abia la jumătatea lunii iulie. De aici, navele - una de TIP A și două de TIP B înarmate cu piese de artilerie model austriac, au fost îndreptate spre portul Giurgiu, unde au acostat în ultima parte a lunii. Cu prilejul ceremoniei oficiale de predare-primire desfășurată în portul muntean, principelе Gheorghe Bibescu a fost reprezentat de colonelul Alexandru Banov, șeful statului major general domnesc. La scurt timp după această festivitate, navele au pornit în marș spre Brăila, unde și-au stabilit baza. După sosirea lor, s-a procedat la înlocuirea râmelor cârmă cu cârmă cu safran, completându-se totodată și aranjamentele interioare și accesoriile pentru tunuri. Ulterior, șalupele canoniere, ale căror echipaje se ridicau la totalul de 113 oameni, au fost însărcinate cu paza portului Brăila (cea de TIP A comandată de locotenentul C. Petrescu) și cu paza porturilor Giurgiu și Calafat (cele de TIP B comandate de locotenențiì Grigore Sergiu și Constantin Brătescu). Pentru instruirea servanților artileriei unităților flotilei a fost desemnat căpitanul de artilerie Pavel Lenz. Pe șalupa canonieră de TIP A se aflau patru tunuri, două de calibrul 75 mm, fabricate în anii 1807 și 1808, în greutate de 207,6 kg și 204,78 kg, instalate în proră, și două de calibrul 60 mm, fabricate în anii 1783 și 1807, în greutate de 115,76 kg și 119 kg, dispuse în pupă. Tunurile erau din bronz, neghintuite, cu încărcare pe la gura țevii. Șalupele canoniere de TIP B erau înarmate cu câte un tun de calibrul 75 mm. Construcția celor trei nave a costat 46 098 de lei.

Șalupele au arborat tricolorul, culorile fiind dispuse orizontal, cu stema Munteniei la mijloc. Pe lângă pavilionul național, bastimentele purtau și un pavilion de război.

Aceste nave sunt cele mai vechi corăbii de război cunoscute în țara noastră nu numai din descrierile documentelor de epocă, ci și după planurile originale păstrate în depozitele de arhivă. Ele au ajuns până în zilele noastre deoarece, dorind să-și doteze poliția fluvială cu același tip de nave, în 1847, conducerea oștirii moldovene a procurat din Austria planurile navelor menționate pentru a studia posibilitatea înzestrării flotilei Moldovei cu șalupe canoniere, planuri ce se găsesc la Arhivele Statului din Iași.

Din punct de vedere arhitectural, șalupele canoniere menționate sunt inedite în literatura de specialitate, iar ca planuri originale sunt dintre cele mai complexe pe plan mondial, planurile de nave asemănătoare din celebrele Souvenirs de la Marine ale amiralului Paris fiind mult mai modeste.

Ca tip de nave, aceste șalupe au fost adoptate pentru prima oară în flotila de la Boulogne construită din ordinul lui Napoleon pentru a invada Anglia. Ele nu erau adaptate numai navigației fluviale, ci și navigației costiere, propulsia fiind asigurată atât de vele, cât și de râme.

Șalupele muntene, nefiind puntate, utilizau în mod sigur tende pentru adăpostirea echipajelor în caz de intemperii sau soare puternic. Punctul de comandă se afla la pupă. În ambele borduri se montau, în timpul misiunilor de luptă, niște draperii din tendă pentru ca vâslașii să nu fie influențați de evenimentele în curs de desfășurare.

Procesul de reorganizare a flotilelor moldoveană și munteană, ca de altfel întreaga evoluție a organismului militar românesc, a fost întrerupt în 1853, odată cu izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856). Principatele române, au fost transformate în teatru de război, cunoscând, între anii 1853-1857, un aspru regim de ocupație, cauză a secătuirii rapide a resurselor economiei românești. Navele militare din ambele principate au fost încorporate în rândul forțelor ruse și au primit misiuni de luptă în timpul asediului Isaccei din 1853. În timpul retragerii din zona Dunării, sub presiunea armată a alianței anglo-franco-otomano-sarde, comandamentul țarist a ordonat, din considerente militare, ca cea mai mare parte a armamentului românesc, cu o oarecare valoare militară, să fie rechizițională. Între navele militare afectate de această decizie s-a numărat și șalupa canonieră TIP A, cu tot armamentul ei, cât și piesele de artilerie aflate pe celelalte nave. Bastimentul a revenit în cadrul flotilei în anul 1856, însă fără armamentul de bord.

ȘALUPELE MUNTENE DE LA 1845 PRIMELE NAVE SUB TRICOLOR

CRISTIAN CRĂCIUNOIU CORNEL SCAFES

BIBLIOGRAFIE

Arhivele Statului București, fond Departamentul oștășesc, dosarele nr. 72/1845, 152/1845 Arhivele Statului București, fond Ministerul de Război Serviciul intendența, dosar nr. 235/1844 Arhivele Statului Iași, fond Milița pământească, tr. 1710, op. 1942, dosar nr. 224/1847 Analele parlamentare ale României, tom XV, partea I, Obișnuita obștească adunare a Țării Românești, legislatura IV, sesiunea II, 1848, București, 1908 Hurmuzaki, Eudoxiu de, Documente privitoare la istoria românilor, vol. X, București, 1897, și vol. XVII, București, 1913 Regulamentele organice ale Valahiei și Moldovei, vol. 1, București, 1944 Ciuchi, locotenent-comandor C., Istoria marinei române în curs de 18 secole, Constanța, 1906 Crăciunoiu, Cristian, Corăbii străbune, Editura Sport-Turism, București, 1983 Filitti, Ioan C., Domniile române sub Regulamentul organic 1834-1848, București, 1915 „Gazeta de Transilvania", nr. 63, 6 august 1845 Toderașcu, I., Informații noi privind șantierul din Galați (sfârșitul sec. al XVIII-lea - prima jumătate a sec. al XIX-lea), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Iași tom 9/1972