40 de ani de la victoria asupra fascismului

Din toamna anului 1944, după ce activasem în Comandamentul Apărării Teritoriului Dobrogea, mă găseam la Brăila, repartizat prin ordinea de Bătaie ca ajutor al comandantului militar de port. Locuiam acasă la părinți, dar munca mea de serviciu avea un caracter care nu se potrivea nici cu visurile mele din copilărie, nici cu firea mea și nici cu ceea ce consideram că trebuie să facă un tânăr în acele clipe prin care trecea patria. Aflasem de moartea colegului meu de promoție Lupu Dinescu, care sărise în aer în decembrie 1944 cu două salupe la dragajul magnetic de pe Dunăre, și m-am gândit că locul meu, ca tânăr aspirant de marină, era la o unitate operativă și nu la o căpitănie de port. Am cerut prin raport scris să fiu mutat la Flotila de dragaj fluvial ce își avea sediul la Giurgiu, iar bazele sale operative la Turnu Severin și Calafat.

Nu s-a opus nimeni. Cum însă pe Dunăre curgeau încă sloiuri și acțiunile de deminare erau întrerupte, am primit la începutul lunii martie 1945 ordinul de numire în cadrul Flotilei de dragaj în calitate de comandant de remorcher dragor și misiunea de a mă deplasa la flotilă cu remorcherele și slepurile pe care Comandamentul Marinei Militare urma să le rechizitioneze din zona Brăila pentru operațiunea de dragaj.

Ca urmare, în după-amiaza de 30 martie, am plecat de la Brăila spre Giurgiu cu două convoaie de nave: remorcherul Maria, pe care eram ambarcat, remorcând slepuri, și remorcherul Cantacuzino (comandant submaestrul cl. I Althammer) având la remorcă două slepuri și salupa remorcher Iordan. Ne urma barcazul Rândunică.

În acele zile de după echinocțiul de primăvară, vremea era încă destul de rea. Căutând să nu pierd timp, am prelungit marșul, până la miezul nopții, când am acostat la gura Gârlei (km 227). Dimineața am reluat marșul, dar către orele 16 la 1 km aval de podul Cernavodă, salupa remorcher Iordan s-a desprins din proprie inițiativă de convoi, tăind parâma de remorcă și căutând să ajungă în port la Cernavodă. Vântul a împins-o însă pe uscat, pe malul stâng. Am ancorat convoalele la cca 2 km amonte de pod și m-am întors cu remorcherul Cantacuzino la salupa remorcher Iordan.

Am scos-o pe uscat, am încheiat în port la Cernavodă un proces verbal asupra celor întâmplate și am pus în vedere subofițerului comandant pe Iordan că, fiind vreme de război, îl puteam trimite la Curtea Marțială. Nu aveam desigur intenția să fac așa ceva, dar trebuia să-i fac să înțeleagă că, fiind încadrat într-o unitate a marinei militare, nu-i puteam îngădui să nu-mi respecte dispozițiile de marș. Am continuat apoi drumul în amonte, luptându-ne cu vântul și ploaia, până la orele 21,00, când am ancorat la Râșova (km 312). Aici am controlat remorcile, serviciul pe nave, mi-am pus ordine în serviciul de cart pentru marșul de noapte și la orele 22.30 am ordonat continuarea marșului în amonte.

La Giurgiu (km 493) am ajuns în noaptea de 2 aprilie. Aici mă aștepta un ordin al comandantului Forțelor Fluviale, contraamiralul Alexandru Stoianovici, care mă numea comandant al Grupării mijloacelor românești de dragaj și urma să iau de îndată legătura cu Comandamentul Naval sovietic aflat la Ruse în vederea cooperării la dragaj. La deminarea fluviului se acționa de câteva luni, dar, pe lângă minăriile din perioada anterioară de război, avioane germane parașutaseră mine magnetice în luna decembrie 1944.

A doua zi dimineața am trecut fluviul la Ruse cu remorcherul Maria și m-am prezentat la Comandamentul Flotilei Sovietice de Dunăre. Am fost introdus la șeful de Stat Major al viceamiralului S.I. Gorskov, cu care, prin mijlocirea tălmaciului, m-am înțeles că vom draga începând de la Zimnicea în sus până la Turnu Severin pentru a asigura contra minelor marșul convoaielor, în drum spre sau dinspre zona frontului. Eram numai aspirant și poate că gradul meu să fi surprins pe comandantul sovietic, care îmi mai preciza că pe canalul cuprinzând firul apei, erau delimitate trei benzi de 50 m, urmând a se executa pe fiecare câte 24 de pase. M-am întors la Giurgiu, m-am debarcat de pe remorcherul Maria, care avea nevoie de reparații urgente, și m-am îmbarcat pe Cantacuzino, unde aveam ajutor pe submaestrul Althammer W., mecanic șef pe submaestrul Gh. Ovezea, comandant fluvial civil pe Vasile Ion și 3 marinari militari care întregeau personalul civil al bordului.

Inginer C. Cantacuzino era un remorcher vechi, construit în 1900 în Germania, dar avea să se dovedească o navă rezistentă la toate solicitările, ca un prieten credincios care nu te lasă niciodată la necaz și nevoie. Misiunea era urgentă, mi-am organizat marșul grupării și, în după-amiaza aceleiași zile, am ajuns la Zimnicea (km 554) cu Cantacuzino, Iordan și patru slepuri. La Zimnicea au intrat în compunerea grupării românești și alte patru salupe de dragaj cu două slepuri care tocmai veniseră din amonte, de la Turnu Severin și Calafat.

Erau conduse de colegii mei de școală navală, Ion Popescu, Bob Zavalide, Angelo Stroescu și un aspirant mai tânăr, Ionescu Irinel. La conferința comandanților din aceeași zi le-am comunicat că prin ordinul comandantului Forțelor Fluviale am fost numit comandantul grupării mijloacelor românești de dragaj, că prin acest ordin trec toți în grupa ce o comandam, iar pentru executarea misiunii primite fiecare remorcher dragor și fiecare salupă dragoare urma să remorce câte un slep magnetizat. Formația de dragaj am ordonat-o în linie de șir. Procedeul de dragaj folosit atunci pe Dunăre consta în remorcarea unui slep magnetizat, la distanța de siguranță (180 m), de către un remorcher sau salupă demagnetizată. Fiecare trecere de slep magnetizat peste o mină magnetică aflată pe fundul albiei producea închiderea unuia din contactele circuitului de aprindere a minei, numărul contactelor fiind considerat de 24 sau chiar 36. Numărul contactelor era reglabil, mina putând să explodeze după n treceri pe deasupra ei.

Am fixat viteza de dragaj, ora începerii și ora terminării dragajului.

Plecasem repede din Giurgiu, socotind că îmi voi reface plinul de combustibil la Zimnicea. Negăsind însă acolo nici un tanc, m-am grăbit să mă întorc seara la Giurgiu și să revin noaptea cu plinul făcut.

Dimineața, având la bord pentru legătură un locotenent de marină sovietic și doi subofițeri transmisioniști cu care m-am împrietenit repede și am colaborat foarte bine, am plecat în dragaj: șase nave dragoare, cu Cantacuzino în capul formației urmat de Iordan și cele patru salupe dragoare. Am dragat în amonte până în aproape de Corabia (km 630), apoi în aval și în amonte, înnoptând în aval de Corabia. Zilele următoare 5, 6 și 7 aprilie am continuat dragajul între Corabia și Zimnicea, de cinci ori în aval și de patru ori în amonte, și iată-ne terminați cu toate cele 24 de pase (total 72) pe fiecare fisie din canalul navigabil (canal balizat). Dar cum nu explodasem nici o mină, am pornit încă o dată din Zimnicea, în amonte, la 8 aprilie. Și în sfârșit, ceva mai sus de Samovit, la km 615-616, slepul magnetizat Despina, remorcat de Cantacuzino, a produs o explozie de mină, urmată de îndată de alta, fără avarierea navelor, dar cu multă satisfacție pentru toți. Știam că minele magnetice, datorită condițiilor hidrologice, explodau și la 32-48 treceri; informația era deci confirmată.

De la 8 aprilie am dragat între Corabia (km 630) și Nedeia (km 700), unde am făcut o aprovizionare ad-hoc cu alimente. Ne-a venit din urmă și un tanc cu combustibil.

Colegii mei, care auziseră că s-ar fi dat prime pentru fiecare mină explodată, mi-au spus că mi-am făcut porția și m-au rugat să cedez locul în capul formației. Am trecut în coada formației, până la 12 aprilie executându-se tot câte 12 pase pe fiecare fisie și încă 6 pase pe centrul canalului navigabil. Probabil însă că slepul pe care-l remorcam era mai bine magnetizat decât celelalte sau poate că împrejurările erau de partea mea. Căci același slep Despina a provocat explozia altor două mine în ziua următoare, cam în dreptul Vidinului (km 653), acolo unde fluviul mai fusese dragat anterior de salupele dragoare românești și sovietice.

La 13 și 14 aprilie dragajul se mută în amonte între Nedeia (km 700) și Lompalanca (km 742). De acolo în sus, spre Calafat și Gruia, participă și salupe de dragaj sovietice. Înaintea de Calafat, pe coada (partea dinspre aval) a ostrovului Bogdan (km 783), cum revenisem în capul formației, zărim de departe un obiect apărut pe uscat, o dată cu scăderea apelor. Când ne apropiem identificăm repede: o mină, de care însă nu aveam să mă ocup decât în ziua următoare (15 aprilie), făcând-o să explodeze genetic cu trotil. A fost a cincea, deci. După două zile aveau să urmeze însă și a șasea și a șaptea. Ajunsesem cu dragajul în după-amiaza zilei de 17 aprilie, venind de la Gruia (km 851) spre ostrovul Corbului - Bătoți (km 910). Era o porțiune de fluviu pe care nu se semnalaseră parașutări de mine: slepul Despina a făcut totuși să explodeze două mine. De data aceasta însă, slepul s-a resimțit de puterea exploziei, cabina i-a fost aruncată în aer și a ajuns pe mal, iar corpul i-a fost spart. Am tras la mal și m-am ocupat până să reparăm spărtura, cu oamenii bordului, dar când am ajuns la cabină am constatat că nu mai avea nimic înăuntru... Și doar în cabina slepului îmi pusesem geamantanul meu cu lucruri și cu costumul de oraș! Ce era să mai zic, la război ca la război...

Și mai fusesem "sinistrat" o dată, când torpilorul Năluca, pe care fusesem îmbarcat la mare, se scufundase în port la Constanța, după puternicul bombardament aerian de la 20 august 1944.

De la Bătoți în sus fluviul era sigur până la Turnu Severin. Salupele românești și cele sovietice și-au continuat a 2-a zi marșul spre Turnu Severin (km 930), eu fiind chemat înapoi la Calafat pentru altă misiune.

Am plecat dimineața în aval cu Despina, dar la Gruia a trebuit să-l las, căci începuse să facă apă. Și abia acum am întâlnit convoiul pentru care mă străduisem eu și colegii mei timp de două săptămâni să-i asigurăm calea: două monitoare - Azov și Kiev -, însoțite de șase vedete, care urcau cu viteză Dunărea spre a ajunge în zona frontului. Ca și în împrejurările din 1916, tunurile lor de 120 mm trebuiau să își facă simțit aportul în sprijinul trupelor de uscat.

Grupul de nave militare sub pavilionul U.R.S.S. avea însă nevoie de un dragaj de siguranță și în amonte de Baziaș, dincolo de apele românești. Cum slepurile magnetizate erau mai toate folosite în aval, eram trimis acum să aduc grabnic de la Calafat la Turnu Severin 11 mici drage magnetice care constau din 11 mici bacuri de lemn în interiorul cărora se aflau montați câte doi solenoizi.

Dar aceasta a fost altă misiune, cu o altă poveste...

Ajuns la Turnu Severin la 22 aprilie cu bacurile de dragaj, aveam să raportez că Gruparea mijloacelor românești de dragaj degajase de mine zona firului navigabil al Dunării, începând de la Zimnicea în amonte.

Așadar, monitoarele au trecut.

Au trecut fără riscuri în urma unei cooperări judicioase româno-sovietice în cadrul căreia marinarii români, și cei militari și cei civili, s-au arătat ca și în războaiele precedente pe Dunăre - 1877, 1916-1917 - la înălțimea misiunii lor.

Bibliografie: Registrul operativ al Flotilei de dragaj fluvial

Viceamiral (r) GHEORGHE SANDU

ION TĂRĂLUNGA