MONITOARELE TIP „KOGĂLNICEANU"

CRISTIAN CRACIUNOIU

În 1906, Ministerul de Război, în urma demersurilor comandorului Petre Demetriade, directorul marinei militare, a comandat la Trieste șantierului naval Stabilimento Tecnico Triestino patru monitoare cuirasate de fluviu. Comanda se încadra în programul de modernizare a diviziei de Dunăre, urmând a se construi tot atunci în Anglia opt vedete fluviale. Triestul făcea parte din teritoriile imperiului austro-ungar, dar guvernul din Viena nu a ridicat nicio obiecție. Legat de România prin tratatul secret de alianță din 1883, a considerat că aceste nave aveau să fie folosite în caz de război împotriva Rusiei țariste. Prețul comenzii a fost de 12 500 000 lei aur.

Tipul de navă denumit monitor de către creatorul său, suedezul Ericson, data din vremea războiului civil american (1861). Era vorba de nave cu artilerie puternică, pusă la adăpostul unor blindaje de oțel, în fapt finalizarea încercărilor din diferite războaie anterioare (1782, 1855) de a se realiza mijloace de distrugere a zidurilor de cetate direct de pe apă, rezistând totodată loviturilor tunurilor adverse. Utilizarea monitoarelor se dovedise viabilă pe fluvii, pretinzând însă pentru nava respectivă o dublă obligație de construcție: suprastructuri blindate cât mai puțin înalte și punte puternic blindată împotriva traiectoriilor balistice ale tunurilor ghintuite.

Cele patru monitoare au fost aduse în piese demontate până la Galați unde au fost apoi montate și lansate la apă de arsenalul marinei. Li s-au dat numele unor oameni politici cunoscuți din veacul dinainte: Ion C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Alexandru Lahovari, Mihail Kogălniceanu.

Primul monitor lansat (15 august 1907) a fost Lascăr Catargiu, dar ceremonia oficială de botezare a tuturor navelor, monitoare și vedete, a avut loc la 17 septembrie 1907, când a fost lansat al doilea monitor, Ion Brătianu, în prezența șefului statului, ministrului de război, comandantului marinei, contraamiralul E. Koslinski, și oficialităților civile. Au fost prezente aproape toate unitățile celor două divizii de mare și de Dunăre, iar Lascăr Catargiu a făcut îndată o călătorie până la Tulcea cu familia regală și miniștrii ce însoțeau pe Carol I.

Noile monitoare românești aveau fiecare: - un deplasament de 680 t - o viteză de 13 noduri - mașini alternative cu cazane cu păcură - un armament de trei tunuri de 120 mm, în turele blindate - 2 obuziere de 120 mm - 4 tunuri de 47 mm - 2 mitraliere de 6,5 mm - blindaje de oțel groase de 50-75 mm pentru turele, comanda de tir și centura laterală și de 30 mm pentru punte

Au constituit împreună cu vedetele, Escadra de Dunăre, a cărei putere de foc și capacitate de acțiune corespundeau nevoilor militare ale țării în perioada de intensă înarmare din Europa dinaintea primului război mondial.

Cele dintâi acțiuni operative ale monitoarelor au avut loc în 1913 cu prilejul conflictului balcanic. În 1914-1915 flota de Dunăre austro-ungară și-a construit de asemenea monitoare cu o putere de foc apropiată celor românești. Dar posibilitatea unei lupte navale pe Dunăre, așa cum o învedeau ofițerii celor două escadre, nu avea să se îndeplinească niciodată. Monitoarelor de pe Dunăre li se vor cere în tot timpul primului război mondial acțiuni de sprijinire a flancului trupelor, bombardamente și trageri indirecte, navele urmând a juca rolul de baterii plutitoare mobile, care trebuiau să se ferească nu atât de artileria de uscat, cât de minele de curent.

La pornirea războiului pentru înfăptuirea unității naționale 15/28 august 1916, escadra de Dunăre, făcând parte din flota de operații de sub comanda contraamiralului N. Negrescu, se găsea într-un dispozitiv defensiv la capul de pod Turtucaia. Era acoperită de o estacadă și de trei baraje de mine în sus de ostrovul Calimoc. Patru din tunurile obuzier de 120 mm de la bord fuseseră cedate bateriilor de artilerie ale frontului terestru, dar alte opt tunuri de marină de 120 mm și de 75 mm străjuiau de pe malul stâng dispozitivul naval defensiv. Comanda directă a escadrei de monitoare o avea comandorul Nicolae Negru.

Cum însă în urma atacului unor salupe românești la Giurgiu escadra austro-ungară se întorsese în amonte pe canalul Belina și nu avea să intervină în bătălia Turturcaiei, prezența flotei române de Dunăre a făcut ca atacul principal să fie dat dinspre sud și nu dinspre vest, în lungul fluviului. Aici, în sectorul Staroselo, monitoarele au acționat pe diviziuni în zilele de 3-5 septembrie, executând trageri împotriva pozițiilor de artilerie și trupelor detașamentului I al maiorului german Hammerstein, a căror înaintare a fost blocată.

La 6 septembrie, ziua căderii capului de pod, toate cele patru monitoare au acționat în aval de Turtucaia, în dreptul văii Cusui, pe unde trupele dezorganizate ale apărării încercau să răzbească spre Silistra. Dimineața, pe timpul tragerilor, o schijă de la un obuz de obuzier propriu a rănit mortal pe locotenent-comandorul Eugen Stihi, secund pe Kogălniceanu, pe când conducea tirul de pe spardecul monitorului. După-amiază, monitoarele Lahovari (comandor V. Toescu) și Brătianu (comandor D. Lupașcu) au trimis pe rând câte o vedetă în canalul dintre ostrovul Cusui și malul bulgăresc ușurând vremelnic situația soldaților care se îngrămădeau în lungul Dunării sub focul mitralierelor adverse. La 15.30, întârziind mult după ultimul ordin de retragere, escadra a plecat în aval spre Silistra, unde a ajuns după trei ore.

La Silistra, în aceeași seară, au venit și cele trei canoniere rusești de mare ale comandorului Alexis Zwignin: Donet, Kuban și Kubance, înarmate cu tunuri de 150 mm, dar fără blindaje și cu un pescaj mare de 3,5 m. Conform Convenției de alianță militară din 4/17 august 1916 au intrat în componența flotei de operații pe Dunăre, sub comanda amiralului Negrescu. A urmat o colaborare neîntreruptă de aproape două luni în care stocul apreciabil de muniție al navelor rusești a îngăduit monitoarelor să-și economisească muniția de 120 mm, eficientă împotriva uscatului din care nu dispuneau decât de 2550 de lovituri.

Frontul din Dobrogea deplasându-se treptat spre nord, navele au făcut incursiuni la 11 și 12 septembrie înapoia liniei în amonte și s-au stabilit apoi în dreptul Rasovei (km-312), la flancul drept al liniei româno-ruse care se întindea până la mare. Rasova a rămas un nume de onoare în trecutul marinei române. După ce au susținut cu foc brigada a 32-a română, după ce au debarcat un puternic detașament cu piese de artilerie pe ostrovul Lungu, de unde acestea au bătut trupele germane ale brigăzii Bode, la 19 septembrie monitoarele Brătianu, Catargiu și Lahovari, însoțite de vedete, execută o incursiune pe fluviu până aproape de Oltina, la peste 20 km în spatele liniei frontului. Se obțin astfel date asupra pozițiilor de artilerie și situației în adâncime a trupelor adverse. Șapte baterii germane instalate pe înălțimea Musaitului trag asupra escadrei, cu totul al vreo 120 de lovituri. Lahovari, încetinind spre a pune la punct ținta, primește un proiectil de 150 mm care îi pătrunde prova la 60 cm de etravă. 5 oameni sunt răniți dar nava se aprovizionează să fie reparată grabnic de șantierul naval mobil deplasat la Hârșova.

Un hidroavion german zboară deasupra monitoarelor după întoarcerea lor la Rasova și le poate număra din nou. Dar abia după încetarea ostilităților pe Dunăre, în mai 1918, marinarii români aveau să afle de la ofițeri austro-ungari veniți la Chilia că, după raportul dat de pilotul german, mareșalul Mackensen destituise comandanții bateriilor de la Musaitu.

Bătălia de pe linia Rasova-Cobadin-Tuzla a oprit aproape o lună înaintarea bulgaro-germană. Lahovari, Catargiu și Brătianu au fost trecute un timp pe brațul Borcea, dar Brătianu a revenit pe Dunăre atunci când noua ofensivă generală a adversarului (19 octombrie) a adus ruperea frontului și pierderea Constanței. Capul de pod din zona Cernavodă, unde brigada 32 română era sprijinită de focul monitoarelor Brătianu și Kogălniceanu și al canonierelor rusești, a rezistat până la 25 octombrie.

Retragerea începută din nou la 25 octombrie aduce flota până în amonte de Hârșova. Între timp însă, Lahovari a făcut siguranța echipei de mineri de sub conducerea locotenent-comandorului Rădulescu care, la 26 octombrie, a explodat podul de pe Borcea. Trupele ruso-române din Dobrogea se evacuează în mare parte pe mare și pe la Vadul Oii, comandamentele navale pe Dunăre sunt separate, sectorul Hârșova-Galați trecând în seama flotei ruse a cărei conducere o ia comandorul Zarin. Dar amiralul Negrescu nu înțelege să rămână departe de front pe un braț secundar al Dunării ca Borcea, și trece pe canalul Macin.

Comandorul Toescu (Lahovari) este deci în măsură să constate, într-o recunoaștere făcută la 8 noiembrie în amonte, că Hârșova era părăsită de adversari, care-și stabilizaseră frontul. A inițiat deci reocuparea orașului, urmată de revenirea de trupe rusești până în aval de Topalu (km 430), în dreptul căruia au venit și monitoarele Brătianu, Lahovari, Kogălniceanu și canonierele rusești.

Lupta de la Topalu, la care au participat monitoarele Brătianu, Lahovari, Kogălniceanu și canonierele rusești, s-a desfășurat în 30 noiembrie, 1 și 2 decembrie 1916. Ofensiva armatei a 6-a ruse a generalului Sirelius avea drept scop slăbirea efortului pe care armatele germane îl făceau în Câmpia Munteniei pentru ocuparea Bucureștiului.

Pentru întâia dată monitoarele execută trageri indirecte folosindu-se de lunetele panoramice pe care locotenent-comandorul de Breda, din misiunea franceză, le-a obținut de la flota rusă. Breda însuși conduce tirul în care, în prima zi, monitoarele își economisesc muniția în eventualitatea unei lupte cu monitoarele austro-ungare. Canonierele rusești își trag toată muniția și aveau să fie trimise la Reni pentru reaprovizionare, dar prezența lor continuă pe linia frontului fluvial au descurajat de la început ipotezele de lucrări de artilerie adverse. A treia zi seară escadra română primește, în sfârșit, o cantitate de 700 de obuze francezești, dar operațiunea ofensivă nu mai putea fi continuată de generalul rus datorită numărului redus de trupe pe care le avea la dispoziție.

Ultima acțiune de sprijin naval a armatei ruse din Dobrogea are loc la Turcoaia (Muntele Iacob), pe canalul Macinului. Monitoarele plecate de la Topalu au ajuns la Galați la 14 decembrie, au fost subordonate armatei a 6-a rusă și la 16 decembrie au plecat la Turcoaia, unde Lahovari și Kogălniceanu sprijină flancul brigăzii Dolgoruki. Dobrogea urmând a fi părăsită, escadra coboară apoi în aval până la Ismail, unde ancorează la 24 decembrie. Două monitoare sprijină evacuarea trupelor ruse pe la Isaccea unde Catargiu este lovit de un proiectil și are 3 morți și 3 răniți.

Între timp, marina română își evacuează la Chilia Veche comandamentele de la Galați. În toată campania din 1916 escadra de monitoare, pe măsura înzestrării ei tehnice, a acoperit flancul dinspre Dunăre al armatei ruso-române care trebuia să apere Dobrogea, dar care, deși luptând cu abnegație, a trebuit să se retragă în fața unui adversar mai numeros și mai bine înzestrat. Flota de Dunăre a avut drept notă distinctivă în 1916 prezența sa neîntreruptă pe linia frontului, sub focul adversarului, în sprijinul trupelor de uscat.

În 1917 flota de Dunăre a avut drept misiune apărarea brațului Chilia dinspre mare și dinspre Tulcea. La Tulcea și la Isaccea se instalaseră baterii de artilerie germană și bulgară, care amenințau drumul convoaielor între Galați și Ismail. Perioada de refacere a fost folosită pentru adaptarea munițiilor franceze la tunurile monitoarelor și pentru punerea la punct a tirului indirect. Odată cu reluarea operațiunilor pe frontul din Moldova, flota de Dunăre, aflată sub comanda comandorului Vasile Scodrea, a angajat dueluri de artilerie cu bateriile germane începând de la 11 iulie. După douăzeci și patru de ore de luptă continuă în ziua de 11 iulie, un obuz a lovit puntea lui Kogălniceanu, aflat pe canalul Patlageanca. Monitorul a avut câțiva răniți, dar bateria respectivă a fost redusă la tăcere de tirul de seară, deplasată la Hârșova.

Escadra austro-ungară, deplasată la Brăila după înlăturarea barajelor de mine lăsate de cea română în retragere, nu a încercat operațiuni ofensive. Tirul mult mai precis al monitoarelor românești, ca și prezența lor continuă pe linia frontului fluvial au descurajat de la început ipotezele ofensive. În august, pe timpul luptelor de la Mărășești, tragerile, la care au concurat și canoniere ruse și baterii de obuziere instalate pe bacuri, s-au intensificat în scop de diversiune; comandantul flotei ruse de Dunăre, viceamiralul Neniukov a felicitat flota română pentru tragerile de 9 august.

În toamnă, armistițiul încheiat pe frontul din față de URSS a dat ordine pentru încetarea ostilităților. Kogălniceanu a fost înlocuit de Kogălniceanu, care în ziua dinainte se deplasase împreună cu Brătianu de la Tulcea la Ismail. Toate monitoarele erau subordonate direct Comandamentului Forței Fluviale, aflat la Tulcea, și care în noaptea de 23-24 august a transmis unităților dislocate încetarea ostilităților față de URSS.

Monitoarele își schimbă locurile de acostare pe malul drept, dar, în dimineața de 24 august, nave germane urcând brațul de fluviu, au loc bombardamente ale aviației de asalt care scufundă la Periprava monitorul Catargiu și la Chilia monitorul Kogălniceanu. Resturile echipajelor aveau să ajungă a doua zi la Tulcea. Monitorul Brătianu, pe care s-au înregistrat numai lovituri de schije, s-a întors la Tulcea în după-amiaza de 24 august. Tot monitorul Brătianu (locotenent Mihai Chiriță), având la bord pe căpitanul de rangul I Blinov, sosit la Tulcea cu vedete sovietice, avea să conducă, în ziua de 27 august, convoiul de nave militare românești - monitor, vedetă, remorchere, P.T.A. de la Tulcea la Ismail conform cererii comandantului flotei sovietice de Dunăre, contraamiralul S.I. Gorskov.

Comandantul Forței Fluviale, contraamiralul Al. Stoianovici, organizează urmărirea și capturarea unităților germane ce urcau fluviul. De la Hârșova pleacă la 28 august cele două divizii de monitoare restante, Lahovari făcând parte, împreună cu Ardeal și torpilorul Sborul, din gruparea care va acționa pe Borcea, în timp ce celelalte 2 monitoare aveau să acționeze pe brațul principal al Dunării. Cele două grupuri se raliază a doua zi la gura Borcei și își continuă misiunea în amonte, sub comanda căpitanului comandor V. Voinescu, până la Giurgiu, unde Lahovari și Ardeal rămân în așteptare. La 31 august, conform ordinului Comandamentului sovietic de Dunăre, transmis prin Forța Fluvială, cele două monitoare pornesc spre Ismail, unde în ziua de 2 septembrie vor trece în posesia URSS, ca și monitorul Brătianu (1 sept.).

Utilizarea celor două monitoare tip Kogălniceanu de către marina sovietică în războiul antihitlerist a fost însă întârziată de prezența minelor magnetice în Dunăre, unele existente din timpul bombardamentelor anglo-americane asupra țării (vara 1944), altele parașutate spre sfârșitul anului 1944 de avioane germane. După ce un prim grup de două unități a urcat fluviul și a trecut spre front la începutul lui decembrie 1944, în primăvara 1945, după scurgerea sloiurilor, cele două monitoare - redenumite Azov și Kevin însoțite de șase vedete fluviale. Siguranța lor împotriva minelor magnetice a fost făcută cu câteva zile înainte de grouparea mijloacelor române de dragaj (locotenent Gh. Sandu). Acestea au dragat canalul navigabil, după indicațiile Comandamentului sovietic de la Ruse și au ajuns la 18 aprilie la Turnu Severin (km 554) și Lom (km 742), apoi împreună cu salupe dragoare sovietice până la Viena (km 930).

Cele două nave au acționat după aceea în afara apelor românești în sprijinul frontului din Slovenia și Austria până la sfârșitul războiului. În 1951, Marina URSS a restituit monitoarele Marinei Republicii Populare Române, odată cu alte nave de mare. Doi ani mai târziu, Comandamentul Marinei a procedat la scoaterea din Dunăre a celor două unități scufundate în 1944, amândouă fiind reparate la șantierele din Brăila și Oltenița. Forța fluvială românească s-a reconstituit astfel cu cele șapte monitoare, care au căpătat indicativele M1-M7 și care au fost folosite apoi timp de patru ani în campanii de instrucție și aplicații.

În 1957 au fost trecute în rezervă la conservare iar în 1959-1960 clasate și date la tăiat.

Cele patru monitoare tip Kogălniceanu au rămas însă nave caracteristice din trecutul marinei române. Acțiunile lor din războiul pentru unitatea națională nu numai că au conferit Marinei, în ochii militarilor români, importanța reală care nu i se recunoscuse, dar au și încadrat-o în istoria patriei ca o armă tehnică deservită cu devotament de un personal restrâns dar valoros.

NICULAE KOSLINSKI

Vezi Modelism nr. 1/1984

Comandanții armatelor Puterilor Centrale în Dobrogea erau mareșalul german Mackensen și generalul bulgar Tosev.

Comanda armatei ruso-române din Dobrogea a avut-o inițial generalul Zajoncikovski și apoi generalul Saharov.

Comandate de comandorul Luchici.