AUREL VLAICU - SIMBOL AL UNITĂŢII NAŢIONALE

Ambiția omului de a zbura ca pasărea nu a născut decât mituri. Abia visul de zbor propulsat de inteligența omenească a dus la imitarea concretă la depășirea păsărilor cerului. Omul trebuia să zboare, nu se putea să nu zboare, în ciuda naturii care nu l-a înzestrat în procesul lung al evoluției și cu aripi, dar secretul lui "homo volans", omul care zboară, stă în inteligența sa, capabilă să înlocuiască depășind de fiecare dată, tot ce n-a moștenit trupul său de la natură.

A vorbi despre români, despre ideile și realizările lor îndrăznețe, fie și mai târziu, este un act de cea mai înaltă etică și justiție față de poporul român care i-a produs, popor care are o reală înclinație spre creație.

Aurel Vlaicu s-a născut la 6 noiembrie 1882 în familia lui Dumitru și Ana Vlaicu, țărani români de la Binținți, sat în lunca hunedoreană a Mureșului. Crescut în disciplina muncii și a mărețelor idealuri întru unitate națională, Aurel Vlaicu a urmat drumul vocației sale pentru mecanică, alăturat, totodată, grupului de patrioți români care militau pentru împlinirea visului secular al Unirii.

La sfârșitul celui dintâi deceniu al veacului XX, urmează cursurile liceului la Orăștie, liceu care azi îi poartă numele, apoi studiile la Budapesta, continuată la înalte școli tehnice din Germania unde i-a avut tovarăși de viață studențească pe lingvistul-savant Sextil Pușcariu și pe pictorul Marius Bunescu de la care ne-a rămas tabloul: Vlaicu, la Blaj, la sărbările jubiliare ale Astrei.

Încă din perioada studenției, la politehnicile din Budapesta și Munchen, Vlaicu a fost atras de ideea zborului și a realizat câteva aeromodele dintre care unul se păstrează și astăzi la Universitatea din Munchen. Spiritul său inventiv îl ajută, încă din timpul în care își îndeplinea stagiul militar, să conceapă un zmeu, studiat atent din punct de vedere aerodinamic, astfel încât să poată susține (pluti) și menține stabil un aparat fotografic. Dispozitivul a servit în cadrul unei aplicații militare pentru a fotografia "navele" inamice. În același an, 1907, inginerul Vlaicu a construit, cu mijloace modeste și cu ajutorul fratelui său, Ion, un planor cu care și-a verificat concepția sa de construcție și a făcut o serie de încercări de zbor care i-au clarificat numeroase probleme de aerodinamică experimentală și de rezistență a structurii, absolut necesare în proiectarea viitorului său avion. Acesta a fost construit ulterior la Arsenalul Armatei, într-un timp record - mai puțin de un an și jumătate. Avionul "Vlaicu I" a permis constructorului său ca la 17 iunie 1910 să efectueze deasupra câmpului de la Cotroceni, atunci inaugurat ca aerodrom, zborul de încercare al primului avion conceput și construit integral pe pământul patriei noastre. La scurt timp va realiza un nou aparat, perfecționat, "Vlaicu II", un adevărat ansamblu de idei și soluții originale în premieră mondială, dintre care multe își păstrează și astăzi valabilitatea, intrând definitiv în patrimoniul de idei și realizări ale aeronauticii mondiale.

Valoarea națională și mondială a operei lui Aurel Vlaicu, recunoașterea sa ca precursor al aviației și demiurg în realizarea visului milenar al omenirii, zborul cu aparate mai grele decât aerul, patriotismul său sunt confirmate prin aprecieri elogioase, din care menționez pe cele mai semnificative:

Nicolae Iorga, marele istoric și om de cultură, referindu-se la realizarea lui Aurel Vlaicu, spunea: "Se uită bărbați politici, se uită scriitori de renume. Pe el însă nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinsă, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: ȘI NOI AM AVUT PE VLAICU!".

H. Coandă: "Realizările lui Aurel Vlaicu au arătat că în aviație noi n-am rămas datori nimănui".

Gl.ing. av. Gh. Negrescu arată că după accidentul lui Vlaicu, septembrie 1913, mitingul spontan făcut pentru familia lui Vlaicu a fost o apoteoză a cuceririi aerului de români cu avioane construite de români, pilotate de piloți români, în fața românilor.

Octavian Goga, cu ocazia aceluiași trist eveniment: "Movila (mormântul) lui Vlaicu e primul popas al unei idei în drumul ei de triumf".

Un martor ocular în zborul lui Aurel Vlaicu de la Blaj din august 1911, prilejuit de aniversarea a 50 ani de la crearea Asociației pentru literatura română și cultura poporului român, arăta: "Câmpul pe care odinioară patruzeci de mii de țărani au ascultat cuvântul de deșteptare al lui Barnuțiu a primit a doua consacrare istorică. De asta dată aproape 30 de mii de țărani și orășeni, veniți din toate unghiurile românimii, au privit, aci nedumeriți, aci extaziați, mișcarea eroică a îndrăznețului aviator care cu aripi create de geniul lui a izbutit să zboare deasupra pământului, care robește pe om. Dacă Barnuțiu a propovăduit în 1848 libertatea, azi Vlaicu a reușit să realizeze cel mai strălucit simbol al eliberării!".

Roland Garros, pilot de faimă mondială învins de Aurel Vlaicu la o probă și egalat la alte două, în neuitatul miting de la Aspern din Austria, la care au participat 43 de piloți din 8 țări privindu-i evoluțiile, a exclamat admirativ: "Este o muscă zănatică".

Ion Luca Caragiale, după ce l-a văzut zburând, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului asociației "ASTRA", la Blaj, în 1911, după ce îl îmbrățișează și-l sărută, îi spune: "Ești cel mai mare geniu al poporului nostru, băiete. Să trăiești! Avem și noi cu cine să ne mândrim".

Spiru Haret, cu ocazia premierii de către Academia Română cu Premiul Gh. Lazăr, pe anul 1912 a lucrării "Aeroplanul Vlaicu", a spus printre altele: "Într-o știință cu totul nouă care încă nu a ieșit din faza încercărilor, Vlaicu are meritul de a fi realizat un aparat care întrunește într-un grad înalt avantajele obținute de alți aviatori pe lângă cele care sunt speciale numai pentru aparatul d-sale...".

Ziarul vienez "Die Zeit" scria cu ocazia concursului de la Aspern din 1912: "Inginerul român A. Vlaicu a făcut senzație cu avionul său, care este un monoplan, o construcție plină de grație", iar alt ziar, "Neue Freie Presse", după aterizarea la punct fix, scria: "Tânărul și extraordinar de talentatul român Vlaicu nu e un simplu pilot, ci și un constructor genial...".

E. Carafoli, în cartea sa intitulată "Aurel Vlaicu", aprecia că zborurile lui "simbolizează triumful geniului poporului român, care știe să străbată toate obstacolele, învinge toate greutățile, biruie toate nedreptățile, înălțindu-se mereu peste toate frământările istoriei sale".

Ministrul de război, participant la funeraliile care au avut loc la Bellu la 17 septembrie 1913, a spus: "Vin să-i depun pe piept «Virtutea Militară». Acesta este ordinul care se dă numai bărbaților înzestrați cu cele mai înalte calități. În numele armatei, care te plânge, îți aduc ultimul nostru salut, iar părinții să nu piardă curajul, să fie fericiți și mândri că au avut un fiu ca tine."

În încheierea acestei foarte scurte evocări putem aprecia că Aurel Vlaicu a fost unul dintre primii mari creatori ai neamului nostru. Principiul declarat, după ce a lucrat, a fost formulat astfel: "Creativitatea tehnică iese la iveală prin cercetare și se dezvoltă ad-hoc prin încercări!".

El a trecut prin viața-i scurtă, numai 31 de ani, ca un suveran al științei aplicate și al curajului acceptat de contemporani. În ediția din 1911 a lucrării "Aeroplanul Vlaicu" în introducere, Vlaicu începe cu expresia "Sic itur ad astra" (Așa vom ajunge la stele), după care arată că "A imita vulturul care se pierde în albastrul cerului a fost din cele mai vechi timpuri o vie dorință a omului, legat prin legea gravitației universale de pământul pe care s-a născut. Problema zborului artificial cu aparate mai grele decât aerul, abia rezolvată, merge cu pași uriași pe calea progresului. Iar noi, umili soldați ai acestei idei, nu dorim altă răsplată decât conștiința de a fi ajutat la desăvârșirea ei. Cunoașterea legilor aerului e complementul indispensabil al tuturor celor ce voiesc a construi aparate de zburat și rezultatele ce din parte-mi am obținut, de la început, cu aeroplanul meu, se datoresc în întregime experiențelor și încercărilor anterioare, precum și studiului aerodinamicii ce am făcut cu câțiva ani în urmă". Am reținut acest citat pentru a încerca definirea principalelor sale trăsături de caracter și de voință, pentru a demonstra că Aurel Vlaicu n-a fost un exaltat așa cum au crezut unii, ci un om de știință, că n-a fost numai un "meșter", cum l-au "măgulit" alții, ci un constructor veritabil care și-a realizat avioanele prin studii teoretice și experimentale proprii, cu atâta competență încât cu ele a obținut numeroase rezultate ce au constituit, în marea lor majoritate, premiere mondiale, că el a fost un mare patriot, care și-a iubit țara, a visat, a proiectat, a construit și a zburat. El și-a închiat întreaga sa viață aviației și progresului omenirii, așa cum singur o mărturisește: "M-aș socoti răsplătit cu prisosiță pentru cei paisprezece ani de muncă, de teamă și de speranțe, dacă aș ști că am făcut ceva, cât de puțin, pentru progresul științei și pentru fericirea oamenilor."

La orice evocare se cuvine să ne oprim asupra unor elemente de fond născocite de mintea lui Vlaicu și încorporate, cu prioritate, în patrimoniul de idei al aviației naționale și mondiale. Deși a studiat toată literatura de specialitate și construcțiile contemporane lui, Vlaicu nu a copiat, ci a imaginat și materializat soluții constructive originale, unele din ele fiind preluate imediat, altele mai târziu și devenite apoi idei de bază în dezvoltarea patrimoniului aviației mondiale. Astfel:

- definește avionul ca un plan care progresează în aer cu un unghi de incidență și o viteză suficientă spre a fura rezistenței acestui fluid forța necesară susținerii, dând astfel definiția științifică a forței portante pe care un aviator contemporan, căpitanul Ferber, o definea metaforic "portanța e o floare ce naște din viteză".

- a observat printre primii necesitatea cunoașterii și tratării științifice a celor trei centre: de greutate, de presiune, de tracțiune, a găsit o formulă constructivă care să permită optimizarea poziției acestora astfel ca la aterizare și decolare rezultanta lor să permită viteze mici și stabilitate mare, iar în zbor normal o viteză maximă;

- definind viteza drept "condiție sine qua non de stabilitate", a prevăzut realizarea unei viteze variabile prin mărirea sau micșorarea suprafețelor de plutire - fenomen care, în multe privințe, este folosit astăzi sub forma aripii cu geometrie variabilă a avioanelor celor mai moderne;

- a definit, pe bază de studii, observații și experimentări, prioritatea modificării centrului de presiune, prin suprafețe mobile.

Universitatea lui a fost atelierul, iar doctrina lui era slujirea științei și tehnicii românești. La el a existat un echilibru perfect între imaginație și experiență și prin concepția sa înaintată el a înțeles scopul final al științei, iar prin realizările sale practice a făcut onoare spiritului omenesc și geniului poporului român.

În condițiile dezvoltării fără precedent a țării noastre, cu ajutorul științei când purtatoarele de progres tehnic autentic sunt ramurile de vârf, printre care și domeniul aerospațial inginerii, piloții, tehnicienii și muncitorii din aviație acționează cu multă pricepere, abnegație și pasiune, având drept stindard aprecierea tovarășului Nicolae Ceaușescu, care spunea: "Am reluat și va trebui să impulsionăm cercetarea în domeniul aeronauticii, domeniu în care am avut și în trecut realizări și cercetări de valoare internațională. Va trebui să ne angajăm cu mai multă hotărâre în abordarea unor probleme largi, de perspectivă în domeniul cosmosului, care au un viitor important".

Prof. dr. ing. aviație ȘTEFAN ISPAS, membru în Comisia de astronautică Academiei R.S. România președintele Federației Române de Modelism