ELISABETA

Crucișătorul "Elisabeta" a fost cea mai importantă navă a marinei militare române dinaintea celui de-al primul război mondial, rămânând timp de 25 de ani nucleul flotei de mare.

A fost comandat în 1887 în Anglia, la renumita casă constructoare Armstrong din Newcastle, care avea șantiere la gura râului Tyne. Tipul mic ales, de 1 320 t - care a fost clasificat mai târziu drept "crucișător-canonieră", corespundea nevoilor de atunci ale flotei și posibilităților financiare ale țării; noul crucișător urma să constituie atât o unitate de apărare a litoralului maritim, cât și o navă care să reprezinte pe mare și să facă cunoscut dincolo de strâmtori pavilionul tânărului stat românesc independent. La recepția navei au fost delegați noul comandant al flotilei, colonelul Ion Murgescu, președinte al comisiei de recepție, maiorul de marină Emanoil Koslinski, căpitanul Ion Coandă și inginerii specializați în tehnica navală Isvoranu, Alexandreanu și Cupșa. Carena de oțel a navei era acoperită cu o punte de fier gros de 25,4 mm spre extremități, de 44 mm în părțile orizontale și de 88 mm în părțile inclinate din borduri. Lungimea carenei atingea 73 m, lățimea 10,25 m, pescajul navei avea să fie de 3,68 m.

Două mașini cu simplă expansiune funcționând cu cărbuni puteau dezvolta puterea maximă de 4 700 CP, ceea ce a corespuns în probe la 19 noduri (în medie 18,1 noduri). Armamentul a cuprins inițial patru tunuri Krupp de 150 mm dispuse lateral, patru tunuri rapide Nordenfeldt de 57 mm, două tunuri revolver de 37 mm Hotchkiss, două mitraliere Nordenfeldt de 11,43 mm și patru tuburi lansatorul Whitehead dispuse câte unul în proră, în pupă și în borduri. Așadar, un armament modern furnizat de firme cu renume.

Suprastructura cuprindea un singur coș și trei catarge prevăzute cu vergi pentru vele în suprafață totală de 513 mp. La bord se mai găseau și două generatoare electrice de 80 V/100 A. Personalul bordului - ofițeri, elevi, funcționari civili, echipaj - urma să cuprindă până la 180 oameni.

După încheierea probelor la gura râului Tyne, nava a plecat din Anglia la 14/26 octombrie 1888, a făcut escale de aprovizionare la Lisabona și la Malta, la 4 noiembrie a intrat la Sulina și a ajuns a doua zi, 5 noiembrie, la Galați, ultima din navele de mare achiziționare de flotilă în acel an.

Prima campanie de instrucție a început la 15 mai 1889, cu o perioadă de amarinare de două luni în lungul litoralului nord-vestic al Mării Negre, cu escale la Sulina, la Constanța, la Odessa și la Varna. Era pentru prima oară când se făcea pe o navă militară românească instrucție la toate specialitățile: navigație, manevre, artilerie, torpile, mașini, fochști, mecanici, electricieni. Apoi, sub comanda colonelului Vasile Urseanu și având la bord elevii Școlii de marină, "Elisabeta" a făcut periplul coastelor Mării Negre, navigând și cu vele, și cu mașini. S-au vizitat pe rând porturile turcești Ineada, Sinope și Trebizonda, apoi porturile rusești Batumi, Suhumi, Novorosiisk, Feodosia, Ialta, Eupatoria, Odessa.

În anul 1890, alcătuindu-se pentru prima dată o "divizie de mare", noul crucișător a rămas vara la Constanța, împreună cu torpiloarele, în timp ce bricul "Mircea" vizita porturile Mării Negre. La 1 noiembrie însă, după încheierea unor manevre tactice, "Elisabeta" (comandant colonel V. Urseanu) a fost trimis într-o călătorie de instrucție mai lungă din care avea să se întoarcă abia la începutul verii următoare. La Constantinopol s-a suit pe doc pentru carenaj și câteva modificări în interior la porțile magaziilor de muniții, timp în care ofițerii bordului au fost primiți în audiență de sultanul Abdul Hamid. Apoi s-au vizitat porturile Smirna, Chios, Alexandria, La Valetta (Malta), Tunis, pentru ca în martie nava să ajungă în baza navală franceză Toulon. Șederea a prilejuit și o deplasare prin radele Hyeres și Ville Franche.

Călătoria a continuat în apele spaniole, la Tanger și la Cadiz, unde ministerul a telegrafiat însă ca nava să se întoarcă în Mediterana, fără a mai merge în Anglia, cum se prevăzuse. În Mediterana, după escale la Spezia, Livorno, Palermo, "Elisabeta" a ajuns la Pireu, unde a fost vizitată de regele Greciei. Grecia, ca țară îndeosebi maritimă, dispunea de trei mici nave cuirasate, și suveranul a întrebat pe colonelul Urseanu dacă România ar găsi echipaje pentru astfel de nave; la care ofițerul a răspuns, real, că în "flotila" română marinarii se luau de la munte. La 9 iunie 1891 "Elisabeta" s-a întors în țară după peste șapte luni de călătorie în care făcuse cunoscut pavilionul țării în principalele porturi ale Mediteranei.

Crucișătorul a rămas apoi în cadrul așa-numitei "diviziuni a echipajelor" până în vara următoare, când o nouă călătorie avea să-l ducă până la Genova, unde urmau să se aniverseze cei 400 de ani de la descoperirea Lumii Noi de către Cristofor Columb.

Într-o prima parte a campaniei de instrucție, atât "Elisabeta" (comandant maior Ilie Irimescu), cât și "Mircea" s-au pregătit la Constanța până la 12 iulie 1892, plecând apoi în Marea Mediterană. Dar, după o prima escală a crucișătorului la Constantinopol, guvernul român acceptând invitația participării la serbările columbiene, nava a schimbat itinerarul prevăzut, și, după vizite premergatoare la Napoli și la Livorno, a ajuns la Genova. Acolo a venit și "Mircea", care fusese în campanie în Marea Adriatică, navele românești trecând sub comanda superioară a comandantului flotilei, colonelul Murgescu, care își arbora pavilionul pe "Elisabeta".

La Genova s-au găsit 45 de nave militare din principalele marine ale timpului. Regele Umberto al Italiei a venit la bordul "Elisabetei", unde, în cadrul vizitei, a aprobat cererea ca ofițerii români absolvenți ai Academiei Navale din Livorno să urmeze școala de aplicație tot în Marina italiană. Navele românești au lăsat o bună impresie celor care nu le cunoșteau; după încheierea serbărilor, au folosit prilejul de a-și curăța carenele în bazinul uscat al portului. "Elisabeta", după ce a mai vizitat o dată porturile Spezia și Constantinopol, s-a întors direct la Sulina și de acolo la Galați, unde avea să vină și "Mircea".

Călătoriile de instrucție au continuat și în anul următor 1893, dar numai în Marea Neagră. Pe "Elisabeta" (comandant maior Ilie Irimescu) a fost îmbarcat și biologul Grigore Antipa, care avea să facă studii biomarine și de exploatare piscicolă la bordul mai multor nave militare.

Ca de obicei, călătoria a început la mijlocul lui iulie, după două luni de instrucție în apele românești. "Elisabeta" s-a oprit întâi la Constantinopol, unde sultanul, în semn de apreciere a relațiilor de prietenie cu România, a decorat, dintre ofițerii bordului, pe comandant, secundul căpitan Pavel Popovici, și pe căpitanul Paul Rădulescu, cu ordinele "Osmanie" și "Megidie". Crucișătorul a mers apoi la Sinope și de acolo la Sevastopol. Portul rus fiind dat contaminat de o epidemie, nava s-a îndreptat spre Odessa, semnalizând lui "Mircea", care venea direct de la Istanbul, schimbarea de drum.

La Odessa, personalul și echipajele ambelor nave s-au bucurat de o primire prietenească, atât din partea autorităților, cât și din partea coloniei cosmopolite din oraș. Întoarcerea la Constanța a avut loc la 31 august, continuându-se apoi instrucția cu trageri de artilerie și de infanterie până la 20 septembrie.

Reprezentarea pavilionului românesc în ape străine prin călătoriile navelor militare mărea prestigiul european al României.

În 1894, după armare, "Elisabeta" (comandant lt. col. Em. Koslinski) a participat la 16 aprilie, la Sulina, la serbările de deschidere a brațului regularizat al fluviului de către Comisia Europeană a Dunării. Apoi, sub comanda superioară a colonelului Urseanu, a executat prima parte a campaniei de instrucție în zona litoralului Mării Negre între Odessa și Varna, urmată de o revenire pe Dunăre la Galați. Călătoria propriu-zisă în ape străine a început la 16 iulie, nava trecând prin Bosfor, Dardanele, Marea Egee, Marea Ionică și ajungând la Taranto la 21 iulie, unde a găsit pe "Mircea" plecând spre Ancona. "Comandantul flotilei", în calitate de comandant superior al navelor, s-a îmbarcat pe crucișător, care a plecat la 26 iulie după "Mircea". Cele două nave au vizitat apoi portul italian Veneția și porturile pe atunci austro-ungare Triest și Pola. "Elisabeta" a mers în continuare singură la Fiume, de unde, după trei zile, a plecat la Corfu și de acolo, la 25 august, spre Bosfor. După o altă ședere, de șase zile, la Constantinopol, la 4 septembrie, nava s-a îndreptat spre Constanța.

Cea mai lungă și mai importantă călătorie a navelor marinei militare române dinaintea primului război mondial a avut însă loc în 1895 în Marea Baltică. Germania construise Canalul Kiel, ce urma să lege direct prin teritoriul său Marea Baltică cu Marea Nordului, realizare cu caracter atât economic, cât și militar. Au fost poftite la inaugurare toate marinele militare ale timpului. "Elisabeta" și "Mircea" au intrat în reparații la Arsenalul Marinei îndată după dezghețul Dunării și s-au găsit armate încă de la 1 martie. Crucișătorului i s-au scos vergile și a fost inspectat înaintea plecării de comandantul flotilei. La 6 aprilie nava a ieșit în larg sub comanda colonelului V. Urseanu, secund fiind maiorul C. Mănescu, care avea să publice o carte cu relatarea întregii călătorii.

Timpul rău din Marea Neagră a silit crucișătorul să se adăpostească o vreme pe coasta anatoliană, unde un pilot adus la bord, în dar comandantului, un pui de urs, care își va avea povestea lui. Escale de aprovizionare s-au făcut la Suda (Creta), Malta, Alger. "Mircea", plecat din Galați la 29 martie, a fost ajuns din urmă și au navigat împreună până aproape de Gibraltar. Cele două nave s-au reîntâlnit însă în portul spaniol Vigo, silite să se adăpostească de furtună. Au urmat alte escale la Forrol, Dartmouth, Wilhelmshaven și Copenhaga.

Deschiderea canalului a avut loc în prezența Kaiserului Wilhelm al II-lea, aflat pe iahtul său imperial "Hohenzollern"; înrudirea dinastiilor, ca și relațiile politice ale țării cu Tripla Alianță au făcut ca marinarii români să fie bine primiți de cei germani. Amiralul prefect maritim la Kiel a dat un ordin de zi aducând elogii ținutei marinarilor români. De la Kiel, "Elisabeta" a intrat în Marea Baltică până la Stockholm, unde colonelul Urseanu a înmânat regelui Oskar al Suediei și Norvegiei o scrisoare din partea regelui României. Regele Suediei a vizitat nava și, plăcându-i puiul de urs, care fusese învățat să se suie în sarturi după marinari, a primit în dar tânărul animal, care a fost debarcat "oficial" și dus la palat.

Crucișătorul a luat apoi drum de întoarcere în țară, făcând alte escale la Copenhaga, Portsmouth, Brest, Lisabona, Barcelona, Ajaccio (Corsica), Messina și Constantinopol. La 21 august, odată cu "Mircea", plecat direct de la Kiel, "Elisabeta" s-a întors la Constanța.

Noua organizare a flotilei din 1896 a ținut seama de rolul diferitelor categorii de nave militare și a înființat cele două mari unități care aveau să rămână specifice marinei române în următorii 47 de ani: Divizia de Mare și Divizia de Dunăre. "Elisabeta", "Mircea", canoniera "Grivița" și torpiloarele "Năluca", "Vijeliei", "Sborul" au intrat în componența Diviziei de Mare și instrucția pe aceste nave avea să se desfășoare numai la mare. În campania din 1896, "Elisabeta" (comandant lt. col. Em. Koslinski) a făcut întâi o călătorie de protocol la Odessa. Între 1 și 31 august, a vizitat porturile turcești din Marea Neagră: Trebizonda, Samsun (unde a venit și bricul "Mircea"), Sinope, în toate având loc ceremonii oficiale și recepții la guvernatori.

În sfârșit, în același an, la 16 octombrie, "Elisabeta" a salutat cu 21 de lovituri de tun începerea lucrărilor de mărire și modernizare a portului Constanța, lucrări ce aveau să se înfăptuiască în următorii patru ani. Abia în decembrie 1896, "Elisabeta" și "Mircea" s-au reîntors la Galați pentru dezarmare.

Campania următoare (1897), afectată de revărsările Dunării, s-a rezumat la sondaje pentru harta litoralului românesc, la sud de gura Sfântu Gheorghe, dezarmarea navelor făcându-se însă tot în decembrie, odată cu venirea iernii.

Și campania din 1898 a avut un caracter restrâns de navigație numai în Marea Neagră. Legea din 22 mai schimba denumirea devenită necorespunzătoare de "flotilă" în aceea de Marina Militară și introduceau denumiri marinărești gradelor ofițerilor (comandor, amiral).

În cei zece ani scurși de la venirea în țară a crucișătorului, acesta își îndeplinise în întregime misiunea de a face țara cunoscută în toate marile europene. Fluturase pavilionul român în porturile Mării Negre, rusești, turcești, spaniole, franceze, africane, dincolo de Gibraltar, în Anglia, Germania, Danemarca și Suedia. Criza economică din țară de la sfârșitul veacului a restrâns călătoriile în anii următori, navigându-se numai în largul coastei românești. În 1899 "Elisabeta" (comandant căpitan comandor S. Eustatiu) a executat sondaje pentru harta batimetrică litorală inițiată de lt. comandorul Catuneanu; harta cu coasta României avea să poată fi însă editată abia în 1902.

În martie 1900 "Elisabeta" a fost dus pentru reparații la Galați, unde a rămas până la 1 septembrie. Instrucția anuală în Marea Neagră s-a făcut apoi sub comanda căpitan comandorului N. Barbieri. Începând din 1901 comanda marinei militare a revenit comandorului Emanoil Koslinski, dar economiile impuse de minister au limitat ieșirile în mare ale crucișătorului la 26 ore pe săptămână. La 2 iulie a avut însă loc vizita la Constanța a cuirasatului rus "Rostislav" (10 000 t) sub comanda marelui duce Alexandru Mihailovici. Onorurile primirii s-au asigurat de autoritățile marinei militare la bordul noului vas de pasageri "Carol I" și al crucișătorului "Elisabeta". Cu acest prilej, vizitând cuirasatul, ofițerii români au făcut cunoștință cu instalația de T.S.F., care abia începea să fie instalată pe nave militare. "Rostislav" a plecat la 7 iulie, dar la 21 iulie a sosit în rada Constanța și întreaga escadră rusă din Sevastopol sub comanda viceamiralului Hildebrandt într-o altă vizită de patru zile.

Întoarcerea acestor vizite nu s-a putut face decât după doi ani. În 1902 "Elisabeta" (lt. comandor Ioan Spiropol) a fost andocat la Galați, iar în vara lui 1903 a rămas în apele litorale făcând scurte ieșiri în mare când s-au executat exerciții de debarcare. Abia în toamnă, la 18 septembrie, a plecat la Sevastopol, cu același comandant, dar având la bord și pe comandantul Diviziei de Mare, cpt. comandor S. Eustatiu și pe comandantul marinei - comandorul Em. Koslinski. Nava a fost primită cu deosebite onoruri, ofițerii au fost decorați în numele țarului, care a trimis în dar comandantului marinei o cupă de valoare. După întoarcere crucișătorul a stat timp de un an în arsenal la Galați pentru schimbarea căldarilor, revenind în octombrie 1904 la Constanța unde Divizia de Mare a executat manevre și evoluții sub conducerea directa a comandantului marinei.

În 1905, crucișătorul a fost implicat în ceea ce s-a numit de contemporani "epopeea cuirasatului Potemkin". Crucișătorul fusese la Galați pe doc și se pregătea de campanie sub comanda cpt. comandor C. Balescu când, la 19 iunie, a fost semnalată prin telegraf de la Sulina prezența cuirasatului revoluționar "Kneaz Potemkin Tavriceski" în apele românești. Echipajul lui "Potemkin" se răsculase împotriva țarismului, părăsise flota în manevre la Tendra, trecuse la Odessa unde bântuia mișcarea revoluționară, dar nefiind urmat și de celelalte nave ale flotei venea spre Constanța pentru a obține provizii și a duce mai departe lupta revoluționară.

Din gabia "Elisabetei", aflată la capătul digului mare (dana militară), plutonul Tonegaru a raportat apropierea cuirasatului care la 6 seara a ancorat în rada Constanța. Șeful echipajului răzvrătit, Afanasii Matusenko, a expus căpitanului de port venit pe cuirasat situația de la bord și nevoia de provizii; avea să ceară comandantului staționar rusului Priseaue să se alăture revoluției. Spre a evita vreun incident, cpt. comandorul Balescu a sfătuit canoniera rusă să treacă în fundul portului. Dimineața 20 iunie s-au făcut cunoscute șefului de echipaj Matusenko, care ajunsese la bordul "Elisabetei", dispozițiile Ministerului Român de Război de a se permite debarcarea marinarilor răsculați pe pământul românesc, însă fără arme și muniție, lăsând bun și nevătămat cuirasatul. Echipajul va fi liber să rămână pe pământul românesc sau să plece unde va voi". Șeful de echipaj nu a răspuns condițiilor puse și s-a întors la bord. Către ora 10, torpilorul 267 (FLAG), care însoțea cuirasatul, apropiindu-se de intrarea portului, unde era înălțat semnalul "F" din codul internațional de interzicere a intrării în port, a fost somat cu două lovituri de tun trase de pe "Elisabeta". Torpilorul s-a îndepărtat de îndată, Matusenko venind apoi din nou cu o salupă a cuirasatului la "Elisabeta" spre a explica intenția torpilorului de a intra în port ca motivată de starea mării, fără vreun gând ostil.

Teama răspândită printre cetățenii orașului în urma loviturilor de tun nu era împărțășită de marinarii români care își dădeau seama că revoluționarii nu s-ar fi putut dedica la acte de agresiune pentru a obține prin forță proviziile cerute.

Către ora 13,30 "Potemkin" s-a pus în marș și s-a îndepărtat peste orizont după 19 ore de ședere în fața portului.

Alarma a adus însă a doua zi la Constanța pe comandantul marinei și pe comandantul corpului local de armată, ulterior și pe primul ministru G. Gr. Cantacuzino. Și tot plutonul Tonegaru a fost cel care avea să raporteze primului ministru, către miezul nopții de 24 iunie, că "Potemkin" s-a întors în rada Constanța. În acel an s-a serbat pentru prima oară Ziua Marinei la 15 august.

Matusenko a reînnoit cererile sale, și pe chei în port, pe timpul nopții și în dimineața ce a urmat, la bordul crucișătorului "Elisabeta", unde a fost primit de comandantul marinei militare în prezența prefectului județului și a comandantului diviziei a IX-a. A acceptat acolo condițiile guvernului român și la ora 13,15 (25 iunie) căpitanul portului împreună cu un pilot au adus nava la cheiul digului mare unde echipajul a debarcat slobod, întâmpinat cu simpatie de populație. Pe cuirasat s-a suit un detașament de marină român de 150 de oameni și s-a arborat pavilionul românesc. Torpilorul rus nu și-a mai debarcat echipajul și a plecat la 18,15 spre Odessa.

A doua zi, 26 iunie, la 9 dimineața, o divizie a flotei ruse din Sevastopol (2 cuirasate, 4 torpiloare), sub comanda viceamiralului Pisarevski, a ancorat în radă pentru preluarea cuirasatului. Ceremonia predării oficiale a avut loc în după-amiaza aceleiași zile. Dintre marinarii revoluționari ruși, unii au rămas în țară, alții au plecat în străinătate. V.I. Lenin avea să scrie apoi că "un guvern care se respectă nu putea proceda altfel".

Mijloacele cu care ar fi putut reacționa marina militară română față de un eventual act agresiv a convins membrii guvernului și opinia publică de nevoia unei forțe navale efective. Dar idealul împlinirii unității naționale a impus ca fondurile să fie destinate întâi flotei de Dunăre, care avea să fie modernizată în 1907-1908.

În 1906 "Elisabeta" a plecat la 1 iunie într-o călătorie protocolară la Batumi, de unde a adus trei delegați români ce se întorceau dintr-o misiune la Teheran (Persia). La 30 iunie, cu prilejul unei deplasări la Sulina, s-a încercat la bord - fără rezultate mulțumitoare - stabilirea unor comunicații prin T.S.F. între navă și stația Constanța.

În aceeași vară, crucișătorul, însoțit de torpiloarele "Năluca" și "Sborul", a luat parte la inaugurarea noului port de la Varna. Apoi, la 24 august, la bord aflându-se și comandantul marinei și generalul Tătărescu, delegat al Ministerului de Război, s-a executat o importantă aplicație operativă de debarcare la Capul Midia cu navele Diviziei de Mare și cu noul vas de pasageri "România", care luase la bord batalionul 7 vânători și elevii Școlii de Război. Cu toate pregătirile făcute, valurile schimbătoare de pe stâncile de la Cap Midia au răsturnat însă o barcă, înecându-se un ofițer, nouă soldați și doi marinari. Un mic monument la Midia va aminti mai târziu nenorocirea petrecută în acea manevră.

În sfârșit, în decembrie, vechile tunuri Krupp de 150 mm au fost scoase de la bord, urmând a fi înlocuite cu tunuri mai moderne St. Chamond, de 120 mm. Ca urmare, crucișătorul (cpt. comandor D. Poenaru) a rămas în anul următor 1907 la Galați, unde a participat și la botezul noilor monitoare și vedete (19 septembrie). De altfel, după aproape douăzeci de ani de serviciu, nava se învechise. Apăruseră crucișătoare ușoare, mult mai rapide, care declasau tipurile anterioare; se înființase o marină comercială în care se detașau, pentru comanda de vase, ofițeri ai marinei militare.

În 1909, nava s-a reîntors la Constanța unde, la 27 septembrie, au avut loc serbările inaugurării portului modernizat și a silozurilor și de unde, în decembrie, se va duce la Sevastopol.

Ultima misiune externă a crucișătorului a avut apoi loc cu prilejul conflictului balcanic din 1912-1913. Înaintarea armatelor bulgare spre Constantinopol și eventualele riscuri la care, prin starea de război, puteau fi expuse reprezentanțele diplomatice, a făcut ca toate puterile europene interesate să trimită nave militare la Constantinopol. "Elisabeta" (cpt. comandor N. Negru), plecat la 31 octombrie 1912 avea să rămână 8 luni în Bosfor, asigurând paza legației și consulatului românești, ca și a unui sector de apărare, cu trei garzi de marinari însumând 130 de oameni. "Elisabeta" era cea mai mică dintre navele străine venite în staționare, între care crucișătorul de bătălie german "Goeben" (22 000 t), cuirasatul italian "Benedetto Brin" (13 400 t), crucișătorul cuirasat francez "Léon Gambetta" (12 600 t), crucișătorul cuirasat englez "Hampshire" (11 000 t), crucișătorul ușor englez "Weymouth" (5 300 t), crucișătorul spaniol "Reina Regente" (5 900 t), crucișătorul olandez "Gelderland" (4 030 t), dar curățenia și ordinea de la bord au impresionat deosebit pe delegații presei otomane, care au vizitat toate navele. În decembrie 1912 vaporul SMR "Turnu-Severin" (cpt. A. Negulescu, din marina militară) a adus cărbuni și cele două echipaje au petrecut împreună sărbătorile. Ofițerilor români li s-a oferit și prilejul de a face o vizită în zona frontului de la Ceatalcea aflat în armistițiu pe timpul tratativelor de pace.

La 15 iunie 1913 crucișătorul a plecat spre țară care, după cinci zile, a intrat în conflict. "Elisabeta" a stat la Sulina pentru paza gurilor Dunării timp de o lună, cât au mai ținut operațiile militare.

În 1915 s-a adus la bord stația T.S.F. de pe vaporul de pasageri "Principesa Maria", care, ca și celelalte vase de pasageri, își întrerupsese cursele în toamna dinainte prin închiderea strâmtorilor. Crucișătorul s-a deplasat la Sulina pentru paza canalului, așa încât să împiedice o eventuală obstruare de către beligeranții angaj