EUROPA LIVIU FICIU

În primii ani ai deceniului șapte, progresele realizate deja în tehnologia spațială și mai ales în domeniul electronicii făceau posibilă construirea și utilizarea eficientă a sateliților artificiali de către o parte din țările dezvoltate.

Dar, în acei ani, doar două state, URSS și Statele Unite ale Americii, dispuneau de mijloacele necesare lansării pe orbită, astfel că celelalte state din vestul Europei s-au grăbit să "prindă trenul", declanșând programe cosmice naționale, ambițioase, ținând cont de posibilitățile lor, programe vizând construcția de rachete purtătoare proprii, care să satisfacă necesitățile de lansare a unor sateliți, la un cost general mai scăzut decât în cazul "închirierii" de mijloace de lansare de la americani.

Sarcina s-a dovedit a fi curând peste posibilitățile tehnologice și financiare, astfel încât, la începutul anului 1964, după discuții îndelungate, începute încă din anul 1961, s-a înființat o organizație interstatală (ELDO-European Launcher Development Organization), menită să coordoneze realizarea unei rachete cosmice puternice. Cele șase state (Marea Britanie, Franța, RFG, Italia, Belgia și Olanda) se angajau să contribuie împreună cu echipamente proprii, parțial împrumutate de la programele naționale, parțial realizate în cooperare. Cu un capital inițial de 70 milioane lire sterline, la care s-au adăugat curând alte 110, programul ELDO prevedea încheierea construcției rachetei și lansarea primilor sateliți până în anul 1970. Se avea în vedere construirea unei rachete cu combustibil lichid, în trei trepte (Europa-1), pentru experimentări și lansări pe orbite joase, a unei rachete (Europa-2) echipată în plus cu al patrulea etaj, incluzând motoare de perigeu și apogeu, precum și în perspectivă realizarea în comun a unei rachete de câteva ori mai puternice (Europa-3), pe baza experienței acumulate.

Prima treaptă a rachetei Europa ("Blue Streak"), construită în Marea Britanie, era prevăzută cu două motoare Rolls-Royce RZ-2 cu o tracțiune totală de 137 tf, funcționând cu petrol (26 t) și oxigen lichid (60 t), timp de 156 s.

Treapta a doua, "Coralie", construită în Franța, avea patru motoare, care foloseau drept combustibil dimetil-hidrazina (3,5 t) și tetraoxidul de azot (6,5 t), realizând în total o tracțiune de 28 tf.

Treapta a treia, "Astris" (RFG), era echipată cu un singur motor cu tracțiunea de 2 300 kgf, funcționând cu hidrazina drept carburant și tetraoxid de azot drept oxidant. Tot aici se aflau două motoare de corecție a traiectoriei cu tracțiunea de 40 kgf fiecare. În continuare, pentru Europa 2, urma un etaj de perigeu, echipat cu un motor cu combustibil solid.

Pentru o greutate totală de 107,8 t, masa proprie a carcasei, motoarelor și echipamentelor reprezenta 8 400 kg (7,8%), iar sarcina utilă era de cel mult 200 kg (0,18%). Comparativ cu alte rachete de aceeași categorie realizate în aceeași perioadă în URSS (Cosmos C: 32 m înălțime, 75 t la start, 1 200 kg satelizabile) și în SUA (Thor Agena-D 28 m înălțime, 70 t, 600 kg pe orbită), performanțele proiectate erau mai mult decât modeste, fără a fi obținute cu costuri mai scăzute.

Mai mult, nenumăratele eșecuri care au marcat aproape fiecare fază de construcție și experimentare au dus la întârzierea programului cu circa 3 ani. Lipsa unei conduceri ferme, competente, interesele opuse ale zecilor de firme care conlucrau la construirea propriu-zisă și mai ales dificultățile de asigurare a unei compatibilități corespunzătoare între sistemele electronice realizate de firme diferite aveau să ducă, după aproape zece ani de speranțe, la un eșec catastrofal din punct de vedere financiar.

Primele încercări s-au efectuat la centrul spațial Woomera, în sudul Australiei. După o primă lansare a treptei întâi, în iunie 1964, parțial reușită, următoarele două, în aceeași configurație, se desfășoară fără defecțiuni.

La următoarea lansare (F-4), în mai 1966, primei trepte active i se atașează machetele treptelor 2 și 3, pentru ca la F-5 să se echipeze macheta treptei a doua cu agregatul de propulsie.

Lansarea 6, în 1966, cu primele două trepte active se soldează cu un eșec, motorul treptei a doua nefuncționând. Se repetă lansarea (F-6/2) în aceeași configurație, dar nu se efectuează corect separarea treptelor, iar funcționarea treptei a doua este nesatisfăcătoare.

Mai trece un an și, în noiembrie 1968, se reiau încercările, de data aceasta cu toate treptele active. Treapta a treia explodează însă și încercarea trebuie repetată. Acest lucru se realizează abia după șapte luni, când din nou motorul treptei 3 creează probleme.

Lansarea următoare, F-9, în iunie 1970 este menită să realizeze înscrierea pe orbită a unei sarcini de 150 kg (balast). De data aceasta motoarele funcționează corect, dar coiful de protecție aerodinamică nu este aruncat, forța de tracțiune este mai redusă decât cea necesară și nu se atinge viteza orbitală, treapta a treia reintrând în atmosferă și dezintegrându-se.

ELDO hotărâse încă din 1966 ca experimentările finale și lansările aferente să se efectueze la noul cosmodrom construit pe continentul sud-american, în Guyana, mai bine dotat, oferind un unghi foarte larg de lansare (130°) deasupra Atlanticului, și mult mai aproape de ecuator, astfel încât viteza inițială imprimată datorită rotației Pământului era mult superioară (465 față de 399 m/s), ceea ce permitea realizarea unei sarcini superioare. Se prevedea pentru lansările 13 și 14 plasarea pe orbită a unor sateliți de telecomunicații ("Symphonie").

Lansarea 11 s-a efectuat la 5 mai 1971 și a fost ultima. La 105 secunde de la start, a apărut un defect la sistemul de comandă și control al rachetei care împiedica și separarea corectă a treptelor 1 și 2. După încă 45 secunde, racheta își modificase deja traiectoria sub efectul forțelor aerodinamice, ajungând la o inclinație de 35° față de sol la o altitudine de 45 km.

În acest moment, când viteza de zbor era 1,78 km/s, motoarele treptei a doua, datorită unui defect de alimentare, se aprind prematur și jetul provoacă explozia imediată a primei trepte. Unda de șoc a exploziei provoacă la rândul ei unde de șoc și cavitație în rezervoarele treptei a doua, cu creșterea incontrolabilă a presiunii, ceea ce duce după 11 s la explozia treptei a doua, la 65 km deasupra Atlanticului.

Resturile rachetei cad în ocean după 4 minute la o distanță de 460 km de locul de lansare.

Acest eșec, care atrăgea o întârziere considerabilă în realizarea programului, a slăbit mult încrederea membrilor organizației europene în posibilitățile reale de ducere la bun sfârșit a acestei acțiuni, care se arăta de la început a fi coordonată defectuos, atât din punct de vedere tehnic cât și organizatoric, astfel încât suspendarea lansării F-12 a marcat practic abandonarea programului în momentul în care proiectul unei rachete mai puternice Europa-3 intrase deja în faza finală. Sateliții Symphonie 1 și 2 au fost totuși lansați în 1974 și 1975 cu racheta americană Thor.

Abia după 10 ani, țările vest-europene vor reuși în comun realizarea rachetei Ariane pentru ca după 1986, americanii să fie de data aceasta aceia care să fie nevoiți a apela la un lansator străin, fie el vest-european sau... chinezesc, după suita de nereusite ale NASA.

Construcția machetei poate fi abordată cu succes numai de către modeliștii cu experiență. În funcție de scara adoptată (1:30 pentru clasa S7 sau 1:60 pentru clasa de machete din cadrul Cupei UTC), modelul poate fi echipat cu un singur motor sau cu patru motoare, două plasate direct în ajutajele rachetei, iar celelalte două intercalate simetric. Întrucât originalul nu prevede aripioare stabilizatoare, pentru asigurarea unui zbor stabil al machetei se impune utilizarea a patru aripioare din plastic transparent de 0,5...1,5 mm grosime.

EUROPA 2 F-11

Motor ROLLS ROYCE RZ-2 tracțiune 68000 daN masa proprie: 685 Kg consum: 275 Kg/sec

FICIU LIVIU 1988