RACHETE UTILIZATE DE MARINA MILITARĂ ROMÂNĂ

Rândurile de față au fost elaborate pornind de la o idee comună oricărui om interesat de cunoașterea în profunzime a unui domeniu oarecare de activitate, și anume de la concepția că o informație inedită, oricât de puțin consistentă ar fi ea, oricât de puțin spectaculoasă, poate contribui eficient la completarea imaginii noastre despre domeniul respectiv. Este vorba, concret, despre prezentarea unor informații care pot ilustra mai bine evoluția tehnică a rachetelor pe plan național, împrejurările în care au fost utilizate, domeniile în care au fost aplicate. Sursa de informație este de natură bibliografică, o lucrare cu caracter tehnico-aplicativ, elaborată de „Corpul flotilei" și intitulată „Manualul tunarului de bastimente", lucrare apărută la Galați în 1881.

Fără să poarte pe copertă numele vreunui autor, manualul tratează, așa cum se explică în subtitlu, „Teoria tunului de întrebuințat la bordul bastimentelor". Conținutul celor 112 pagini de format mic este împărțit în șase părți consacrate componentelor și manipulării tunului: teava (I), munitiunea tunului (II), carul tunului (III), exercițiile (IV), artificii pentru semnale (V) și ochirea (VI).

Înainte de a analiza mai îndeaproape capitolul care ne interesează în mod expres, al V-lea, se cuvine să precizăm că „bastimentele" pentru care se recomandă această dotare, inclusiv rachetele, erau vasele românești din epoca respectivă, printre care „România" și „Ștefan cel Mare".

Din utila și foarte documentata lucrare de specialitate a navigației marine și fluviale românești „Corabia străbună", de Cristian Crăciunoiu, apărută în Editura Sport-Turism, București, 1983, aflăm că vasele „România" și „Ștefan cel Mare" erau dotate cu rastele pentru depozitarea și lansarea rachetelor de semnalizare.

„România" a fost prima navă de război a Principatelor Unite, intrată în dotarea Corpului Flotilei de Dunăre înființată printr-un ordin semnat de Alexandru Ioan Cuza la scurt timp după Unire. Acest mic vas, construit la Viena, a intrat în țară în anul 1857 și a fost botezat oficial ca navă a statului român la Giurgiu, în 1862.

„Ștefan cel Mare", la rândul ei, a intrat în dotarea marinei române în anul 1867, fiind primul vas comandat special pentru țara noastră, în 1864, și prima navă militară care, ieșind din apele teritoriale, în 1869 a reprezentat România sub pavilion național.

Facem menționarea că aceste două vase, alături de altele, au participat la războiul de independență, efectuând transporturi de trupe, muniții, materiale de construcții, ajutând și la asamblarea podului de la Bechet.

Observăm, așadar, că istoria rachetelor românești se leagă strâns și de istoria navigației noastre pe apă. Din această perspectivă istorică apreciem importanța cărții pe care o semnalăm și o utilizăm aici.

Analiza și expunerea aspectului tehnic constructiv de care ne vom ocupa în rândurile ce urmează au ca scop evidențierea continuității preocupărilor pentru folosirea sau construirea rachetelor cu coadă și cu combustibil solid în țara noastră.

Punând cap la cap informațiile documentare existente, putem constata că se conturează o istorie continuă a acestei activități, ai cărei termeni de referință ar putea fi notați astfel: CH-HC (Conrad Haas, 1529 - Henri Coandă, 1911).

După această expunere de motive, pe care am considerat-o necesară, să revenim la textul cărții. Partea a V-a tratează, așa cum se arată mai sus, problema artificiilor pentru semnale. La începutul acestui capitol se precizează că „Artificiile pentru semnale ce se întrebuințează în Flotilă sunt:

1. Stele de semnale (Rachete). 2. Stele luminătoare. 3. Focuri bengal. 4. Luminări aprindătoare".

În mod firesc, ne vom opri asupra primului punct. Fiind un manual de instruire, nu ne putem aștepta la amănunte de construcție, de descriere a materialelor folosite, de tehnică realizării rachetei, la definiții sau calcule. În lucrare găsim indicații privind părțile componente ale rachetei și combustibilului și, mai ales, asupra modului de lansare de pe vas în scopul realizării semnalelor ce trebuiau transmise. Schițele referitoare la rachete se găsesc la sfârșitul manualului, alături de alte planșe privind celelalte probleme tratate în lucrare.

Din analiza schițelor rezultă că ele au fost efectuate în tuș, cu ajutorul instrumentelor de desen existente în epocă. O schiță prezintă racheta în secțiune, iar altele redau aspectul general, mijloacele de păstrare și de lansare. În general, schițele nu sunt cotate, nu au repere și în text nu se fac trimiteri la date de acest gen.

Din conținutul manualului rezultă că se foloseau pentru semnalizare rachete cu coadă, pentru care se întrebuința combustibil solid, neexistând noutăți în comparație cu rachetele întrebuințate în perioada la care ne referim și care au mai fost prezentate în paginile revistei Modelism în numerele: 3-1987, 2-1988, 4-1988.

În manual se expune alcătuirea rachetei, concepută ca un tub format dintr-un „cartuș" (1, fig. 1), „strangulat" (2, fig. 1) și o garnitură formată dintr-o „oală cilindrică" (3, fig. 1) și o „căciulă conică" (4, fig. 1), toate confecționate din carton.

Cartușul „strangulat" avea diametrul interior de 30 mm și grosimea pereților de 10 mm. Facem precizarea că grosimea exagerat de mare a pereților tubului era necesară, deoarece nu se utilizau matrițe pentru presarea combustibilului.

În interiorul cartușului se introducea prin presare combustibilul („materia arzătoare" 5, fig. 1) în compoziția căruia intra sub formă de pulbere:

75 părți salpetru 25 părți sulf 60 părți pulbere de infanterie 20 părți cărbune gros 20 părți cărbune fin

Înainte de presare, această compoziție se amesteca bine până căpăta o culoare uniformă.

„Oala cilindrică" (3, fig. 1) era containerul care transporta sarcina utilă, ce consta din „nouă mici stele cu strălucire albă, dispuse pe trei rânduri în oală" (6, fig. 1).

La partea superioară a cartușului, sub oală, se așeza o amorsa (7, fig. 1), care permitea transmiterea rapidă a focului de la „materia arzătoare" la „stelele cu strălucire albă" ce trebuiau împrăștiate în văzduh, ele reprezentând sursa de semnalizare.

Peste „oala cilindrică" era așezată „o căciulă conică" (4, fig. 1), care „servă a micșora rezistența aerului".

Acest ansamblu era fixat de o coadă, așa cum rezulta din text: „Înainte de a o trimite, fie-care rachetă este fixată prin mijlocul a două bucăți de sforă" (8, fig. 1) la extremitatea unei baghete (vergea) directrice în lemn ușor crestat la partea superioară". (8, fig. 1 - după presupunerea autorului acestor rânduri).

Se cuvine subliniată grija pentru conservarea rachetelor, acestea fiind învelite în hârtie vopsită pentru a fi protejate împotriva umidității, care putea degrada calitățile de ardere ale combustibilului solid.

Lansarea se făcea de pe rampe speciale (fig. 2) cu care erau dotate navele. În text se fac cunoscute următoarele precizări: „Instrumentul numit planșetă care servește a arunca racheta este o scândură pătunsă de o gaură, pentru trecerea unei cordite de făcut foc. Această scândură are pe o parte un mâner, pe cealaltă un cârlig de direcțiune și o masă de fer, numită port-rachetă, având o gaură verticală pentru străpungător și de o gaură orizontală pentru a primi stupila".

În manual sunt precizate, de asemenea, instrucțiuni legate de tehnica lansării: „Pentru a lansa racheta, se apucă mânerul planșetei cu mâna stângă, să înclina înainte pe cât se poate, menținând-o cu vârful piciorului, se trage fără smucitură cu mâna dreaptă pe cordita de făcut foc, păstrând înclinarea".

În „oala cilindrică" compoziția pentru stele era diferită în funcție de culoarea pe care acestea trebuiau să o prezinte.

Pentru stelute albe compoziția era formată din: 9 părți salpetru 3 părți sulf 2 părți stibiu 2 părți camfor dizolvat 1 parte alcool absolut și soluție de gumă arabică

Cât trebuie spre a forma o pastă de stele și apoi se pudrează cu compoziție de stele.

Compoziția pentru stelele roșii este formată din: 20 părți azotat de stronțiu 12 părți clorat de potasiu 12 părți sulf 2 părți cărbune fin 2 părți sulfură de stibiu 1 parte rășină

Peste aceasta se adaugă atât alcool absolut cât este necesar până se formează o pastă de stele, peste care se pudrează cu compoziția de stele.

În secolele trecute proiectarea unei rachete se făcea pe baza unor relații empiric stabilite și care depindeau, în general, de calibrul motorului.

Fără a intra în amănunte, cunoscând calibrul motorului (30 mm), se poate reconstitui racheta analizată, aplicând relațiile publicate anterior în revista „Modelism", 4/1988.

Fiindcă, în mod firesc, construcția și folosirea rachetei cu coadă au avut perioade de dezvoltare și de stagnare, după cum s-au succedat evenimentele istorice din viața poporului nostru, considerăm că valorificarea informațiilor de tipul celor oferite în lucrarea discutată aici constă în acoperirea acelor pagini albe existente în acest domeniu al rachetei, care trebuie considerată ca un produs al unei tehnologii istoric determinate.

Profesor IOAN N. RADU