VOPSIREA ȘI INSCRIPȚIONAREA AUTOVEHICULELOR MILITARE ROMÂNEȘTI ÎN PERIOADA 1941-1945

În activitatea de modelism un element deosebit de important îl constituie reproducerea cât mai precisă a aspectului exterior al originalului care servește drept model. Modeliștii experimentați merg cu acuratețea și precizia de execuție până la reproducerea fidelă a unor detalii și particularități de vopsire și inscripționare specifice unui anumit exemplar la un moment dat, cu reprezentarea urmelor de uzură sau deteriorare a suprafețelor ca urmare a unei funcționări îndelungate.

În acest scop, principala sursă de documentare o constituie studierea fotografiilor vechi, însă cum în majoritatea cazurilor, acestea sunt monocrome, documentarea trebuie completată cu informații suplimentare referitoare la coloritul sau chiar nuanțele în care erau vopsite originalele. Jurnalele de amintiri ale contemporanilor sau prevederile diverselor regulamente oficiale pot deveni astfel de surse, complementare, de informație.

Ne propunem în cele ce urmează, să prezentăm un regulament, aflat în biblioteca Muzeului Militar Național din București, intitulat „Instrucțiuni asupra circulației și întreținerii autovehiculelor militare", publicat în anul 1944 de către Ministerul de Război, Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, Direcția Superioară a Motomecanizării, regulament care aduce o serie de precizări, extrem de interesante, asupra modului de vopsire, inscripționare și înmatriculare a autovehiculelor militare românești în timpul celui de-al doilea război mondial.

La Capitolul I, intitulat „Condiții pe care trebuie să le îndeplinească un autovehicul militar pentru a fi pus în circulație", se prevede că pe timp de război, când iluminatul noaptea este supus la anumite restricții impuse de regulile de camuflaj, farurile autovehiculelor să fie prevăzute cu huse din pânză ce vor avea deschizături de dimensiunile prevăzute în ordonanțele Apărării Pasive.

Pentru înlesnirea circulației pe timpul nopții sau pe vreme cetoasă, regulamentul prevedea ca pe marginile fiecărei aripi a mașinilor sau motocicletelor militare, atât în față cât și în spate, să fie aplicată o dungă albă de 5 cm grosime și 50 cm lungime.

Presiunea atmosferică normală din cauciucuri a autovehiculelor trebuia să fie inscripționată, cu vopsea albă, pe fiecare aripă.

Pe ambele uși ale caroseriei trebuia, de asemenea, înscrisă, cu vopsea albă, greutatea utilă maximă ce poate transporta autovehiculul.

Autovehiculele militare de orice categorie aparținând Ministerului de Război erau vopsite în culoarea kaki, dacă aparțineau Armatei de Uscat, sau în culoarea cenușie, dacă aparțineau Aviației sau Marinei.

Culoarea kaki prevăzută pentru vehiculele trupelor de uscat era în realitate verde oliv, nuanțele putând varia în funcție de gradul de decolorare sau deteriorare în timp a suprafeței caroseriei. Vopseaua cenușie recomandată pentru autovehiculele aparținând unităților de aviație și marină avea o ușoară tentă albăstrui.

Este evident că în perioada la care ne referim au existat numeroase variante de vopsire, cele mai multe fiind în fapt tentative de a realiza un mimetism cât mai perfect cu mediul în cazul coloanelor de transport. Aceste modificări erau dictate de condițiile geografice și climatice specifice, existente la un moment dat, într-un anumit loc.

Nu există dovezi asupra vopsirii cu pete a mașinilor armatei române, deși exemplul „aliatului german" pe frontul de est, care în anumite situații optase pentru petele de camuflaj (fiind, deci, la îndemână și materialele necesare), ar fi putut fi urmat cu ușurință. Se pare că în majoritatea cazurilor praful și noroiul au constituit excelente mijloace de camuflare. Uneori, pe timp de iarnă, caroseriile autovehiculelor erau vărsate cu dir din var alb. Evident, nu exista nici o uniformitate, aspectul mașinilor fiind dictat de posibilitățile imediate, reduse, existente pe timpul campaniei. Vara camuflajul era completat cu ramuri de arbori încărcate de frunziș care, practic, transformau autovehiculele în adevărate tufișuri mișcătoare.

Un important element distinctiv al autovehiculelor armatei consta, potrivit prevederilor regulamentului la care ne referim, în aplicarea pe parbriz, în partea opusă volanului, și pe spatele caroseriei a unui pătrat alb cu diagonala. Acest însemn avea, așa după cum indică fotografiile, diferite forme și dimensiuni, în funcție de șabloanele utilizate și condițiile în care fusese făcută vopsirea.

O altă prevedere regulamentară se referea la prelatele camioanelor militare, care trebuiau să fie în bună stare și cu toate curelele prinse.

Orice autovehicul militar, pentru a putea fi ușor identificat, trebuia să poarte un număr de circulație în față și în spate. Numerele de circulație erau distribuite de Ministerul de Război, Direcția Superioară a Motomecanizării, prin serviciile auto din marile unități.

Fiecare mare unitate primea numerele necesare efectivului maxim în autovehicule ce putea avea. Fiecare autovehicul primea un număr care să sigile și ștampila cu cleștele și șablonul date de Direcția Superioară a Motomecanizării.

Numerele de circulație ale armatei erau precedate de cifra „0". Pentru diferențierea autovehiculelor care aparțineau subsecretariatelor de stat: Uscat, Aer, Marina și Ministerului Înzestrării Armatei, înaintea cifrei 0 se puneau inițialele: „U", „A", „M", „I".

Numerele de circulație cu inițialele respective erau scrise cu negru pe o tablă de metal cu fondul alb. Cifrele și literele aveau dimensiunile: 8 cm înălțime și 12 mm grosime. Între cifre și până la marginea tabliței trebuie lăsată o distanță de 1 cm.

Unele documente fotografice arată că și blindatele aveau număr de circulație, scris cu vopsea albă pe fondul verde oliv al cutiei blindate.

Autovehiculele rechiziționate pentru folosul armatei trebuiau să poarte numerele de circulație militare și erau vopsite în culoarea kaki, respectiv gri, pentru Aviație și Marină.

Încheind aici prezentarea modului regulamentar de vopsire și inscripționare a autovehiculelor militare românești în timpul celui de-al doilea război mondial, facem un apel la cititori să ne sprijine cu informații (de preferință ale unor martori oculari) sau documente fotografice care ar putea aduce elemente noi (embleme, inscripții oficiale sau nu etc.) asupra acestui aspect mai puțin cunoscut al istoriei transporturilor militare românești.

HORIA VLADIMIR ȘERBĂNESCU

EMBLEMELE AVIOANELOR MILITARE ROMÂNEȘTI ÎNTRE ANII 1912-1919

Continuăm în acest număr serialul privind emblemele avioanelor militare române, studiu ce s-a bucurat de aprecierile specialiștilor din țară și din străinătate.

Studiind cu multă atenție numeroase fotografii de epocă la Biblioteca Academiei Române, la Muzeul Militar Național cât și albume din colecții particulare, am descoperit noi embleme pe care le prezentăm cititorilor revistei Modelism.

Înființată la 5 mai 1912, Liga Națională Aeriană, având sediul de activitate pe aerodromul de la Băneasa, avea în dotare pe lângă alte aparate și un Bleriot XI monoplan tip „La Manche" cu motor în trei cilindri (Anzani) de 24 CP. Avionul a fost donat școlii de zbor de întemeietorul ei, prințul George Valentin Bibescu și era folosit pentru elevii-începători. Aparatul avea pe direcție o emblemă ce reprezenta un blazon pe care se afla desenat tricolorul, la mijloc se găsea o stea albă în cinci colțuri. Același desen cu mici modificări întâlnim tot pe direcția unui avion Bleriot XI/2 Monopol tip militar bilocal cu motor Gnome rotativ cu șapte cilindri de 70 CP. Pe acest aparat a zburat lt. aviator Nicolae Capșa în campania militară din anul 1913. Cităm din însemnările acestui temerar al cerului:

„27 iulie 1913. La ora 5,30 seara am plecat din Orhanie, cu căpitanul Vîesanu, spre recunoașterea situației în valea Orhaniei. Din cauza căldurii prea mari am ridicat [aparatul] la 800 m și m-am angajat în defileu spre Araba-Konac, unde trecând munții la 1200 m m-am îndreptat spre Sofia. Aici am luat o serie de fotografii ale orașului și împrejurimilor.

Am observat o aglomerație de trupe instalate în corturi și care ocupau mai ales liziera de est a orașului, de la Arsenal spre gară. La gară nu mai era aceeași îngrămădire de vagoane ca în ziua de 13 iulie. La întoarcere am observat că forturile erau ocupate.

În dreptul satului Vrazdeabna am văzut o redută în spatele căreia (către Sofia) la 600 m se aflau cai la conac, iar în dreptul satului Bogrov, un escadron descălecat. Am trecut apoi de satul Stolnik și am văzut în arătură o aglomerație de corturi albe, foarte regulat așezate, având asemănarea unei trupe de forța unui batalion. Din cauza întunericului și a ceții care se lăsase la orizont nu am putut distinge prea bine ce era. La ora 7,45 (19,45), ne-am întors la Orhanie. Distanța [parcursă] 140 km în 2 ore și 15 minute de zbor."

GRUPUL 1 AERONAUTIC BACĂU

Escadrila de vânătoare N. 1 dotată în vara anului 1917 cu avioane franceze tip Nieuport 11 bébé, cu sediul la Onești dispunea de 7 aparate. Unul din ele avea desenat la mijlocul fuselajului litera „S" în mijlocul cocardei tricolore. Pe acest aparat a zburat în 1918 maiorul aviator Ștefan Sănătescu.

Cavalerist destoinic, a intrat în aviația militară în timpul războiului. În ianuarie 1917 urmează școala de observatori aerieni fiind repartizat la escadrila „Farman 2", de la Onești. Ștefan Sănătescu s-a făcut cunoscut pe front; în iunie, împreună cu gloriosul pilot Mircea Zorileanu, a întreprins celebrele zboruri de noapte, reușind cu temeritate să treacă munții și să zboare în mai multe rânduri pe deasupra ținuturilor românilor din Ardeal, aruncând manifeste și bombardând dușmanii de la Covasna și Brașov.

La 10 ianuarie 1918, Ștefan Sănătescu a obținut cu strălucire, pe un aparat Sopwith 1 1/2 Strutter, brevetul militar de pilot nr. 118 a. Urmează o carieră străluci​tă în aviația de vânătoare devenind pilot de încercare. Își frânge aripile la 16 februarie 1925 în Anglia, pe când zbura ca să încerce avioanele care fuseseră comandate de țara noastră.

GRUPUL 2 AERONAUTIC TECUCI

În desfășurarea marilor bătălii din vara anului 1917, Escadrila de recunoaștere și bombardament ușor F. 4 și-a adus o contribuție prețioasă prin numeroasele misiuni executate în sprijinul trupelor terestre. Piloții acestei unități de aviație au efectuat în timpul bătăliei de la Mărășești 186 de ore de zbor, executând 32 de bombardamente în liniile dușmane ce au totalizat 2560 kg de bombe. În aceste misiuni grele, echipajele au fost însoțite de comandantul lor, maiorul Haralambie Giossanu care zbura pe un avion de vânătoare Nieuport 11 bébé. Numele comandantului era scris pe capota motorului ca să vadă acest lucru și aviatorii inamici. Zburând împreună cu comandantul lor și apărați de el, echipajele se simțeau în siguranță.

Din Registrul de zboruri al Escadrilei Farman 4 aflăm că H. Giossanu a început să se antreneze pe avionul de vânătoare N. 11 la 3 mai 1917. Cităm din acest document inedit: „Giossanu Haralambie, zboară 5 minute la 500 m altitudine pentru antrenament pe Nieuport bébé. Zboară a doua oară la 1500 m".

În ziua de 25 iulie 1917, comandantul H. Giossanu însoțește în misiune echipajele formate din: sergent pilot Iliescu Teodor-observator lt. Chiritescu Jean, slt. pilot Niculescu Vasile observator lt. Gheorghiu Ermil, sergent pilot Viscea Răducan observator sublt. Burduloiu Traian care au executat misiuni de supraveghere de sector și bombardament cu 8 bombe (fiecare) în liniile inamice.

„Rosinanta" era emblema unui avion de vânătoare Nieuport 11 bébé ce aparținea Escadrilei româno-franceze N. 3. Cităm din Jurnalul de front al acestei unități pe care l-am publicat în anul 1986, la Editura militară: „20/2 ianuarie 1917. De dimineață timp urât care se ameliorează pe la 13,30. Sergentul Terry profită de aceasta ca să pună la încercare avionul său 'Rosinanta', a cărui echipare tocmai fusese terminată. El pleacă însoțit de Manchoulas într-o misiune de vânătoare liberă. Se întoarce la 14,40, fără să fi întâlnit ceva. 'Rosinanta' s-a dovedit a fi un cal foarte bun."

„Pisica neagră" era emblema avionului N.17 pilotat de adjutantul James Texier din Escadrila N.3. Pilotul aliat a executat numeroase misiuni de vânătoare doborând două avioane inamice. În ziua de 15 august 1917 este rănit grav într-o luptă aeriană. Reușește să salveze avionul dar moare a doua zi.

O emblemă interesantă o avea un avion N.11 bébé tot din Escadrila franco-română N.3. Ea se compunea dintr-un cerc roșu, la mijloc se afla Crucea Maria străbătută în diagonală de o dungă galbenă. În partea stângă era desenată o mână (stângă) îndreptată spre cruce. Pe acest avion (emblema se afla pe mijlocul fuselajului) a zburat locotenentul Mihail Savu care și-a făcut debutul în această escadrilă la 26/8 noiembrie 1917. Cităm din Jurnalul de front al Escadrilei N. 3: „11/24 noiembrie 1917. Locotenentul M. Savu după două decolări ca urmare a unei alarme, atacă deasupra Mărășeștilor, un avion inamic, care se grăbește să reintre în liniile sale."

Escadrila de vânătoare Nieuport 11 cu sediul la Tecuci avea în dotare un avion N. 11 bébé care avea desenat la mijlocul fuselajului o emblemă compusă din trei benzi, din care două roșii și una albastră, la mijloc. Pe acest avion a zburat plutonierul t.r. Marin Popescu, personalitate marcantă a aripilor românești. Obține brevetul militar de pilot nr. 44 din 3 iunie 1915, dimineața doboară un balon captiv (draken) german. Spre seară în timp ce execută o misiune de patrulare în zona frontului, interceptează un avion inamic. După o luptă aeriană care a fost urmărită cu ochii liberi de subsemnatul, de toți piloții și observatorii după aerodrom (Tecuci) și de trupele de pe front, aparatul german a fost doborât în liniile sale pe Valea Putnei, către Faurei. Pentru a recompensa această faptă de arme, am onoarea a propune a fi decorat cu Virtutea Militară. Comandantul Grupului 2 aeronautic, maior-aviator Andrei Popovici.

GRUPUL 3 AERONAUTIC GALAȚI

Căpitanul Vasile Craiu, comandantul Escadrilei de vânătoare N.10 cu sediul la Galați zbura pe un avion Nieuport 11 ce avea ca emblemă Crucea Maria pe un fundal galben cu două benzi: una albastră și cealaltă galbenă. În luna martie 1917, începe adevărata strălucire a zborului său pe cerul Galațiului. Astfel, în ziua de 27 martie, atacă un Fokker german care încolțit de pilotul nostru se retrage în liniile sale. Craiu aterizează, alimentează avionul, pleacă iar în patrulare și începe o luptă aprigă cu aviatorii străini care cutezau să tulbure spațiul aerian românesc. Numeroase rafale se încrucișau pe cer și dușmanii se retrag în liniile lor, dar și aparatul viteazului nostru zburător este lovit de gloanțe, încât, cu mare greutate a putut ajunge cu bine la bază.

A doua zi bateria antiaeriană de la Cotul Lung anunță un aparat inamic în drum spre Galați. Craiu ajunge îndată dușmanul deasupra lacului Brateș și atacă cu furie. Dar abia prins, inamicul intrând în nori se făcu nevăzut. După câteva minute apare iar și lupta începe deasupra satului Bărboși. După un schimb de focuri, motorul avionului inamic se opri brusc și aparatul, într-o ultimă zvicnire, lăsând în urmă o dâră de fum gros și negru, căzu ca săgeata spre satul Baldovinești. Victorioasa luptă a lui Craiu durase 45 de minute.

Misiunile sale îndrăznețe au fost numeroase. În ziua de 15 iunie 1917 asigură protecția unui avion Farman 40 din Escadrila F.5. Trei avioane inamice atacă avionul nostru de recunoaștere. Craiu se năpustește asupra avioanelor inamice și le atacă cu mult curaj. În cursul luptei este grav rănit. Continuă lupta cu omoplatul drept zdrobit, mutând comenzile în mâna stângă. Reușește să aterizeze în liniile noastre în condiții perfecte. Este salvat de echipajul Farmanului (pilot Nae Iliescu cu Mitraieră). Vindecat de rănile primite se întoarce pe front. Pentru curajul său în luptă, pentru eroismul de care a dat dovadă va fi decorat cu ordinul „Mihai Viteazul" clasa III-a. La 10 noiembrie 1917 doboară un avion inamic deasupra Mărășești​ului.

Escadrila de bombardament franco-română Breguet Michelin 8. avea, în dotare avioane B.M.5. Unul din ele pilotat de căpitanul aviator Ștefan Petrescu, comandantul escadrilei, avea ca emblemă pe botul carlingii un as de pică de culoare roșie având la mijloc cifra 8 după numărul escadrilei. Emblema conținea culorile drapelului național românesc. Cu acest aparat, căpitanul Ștefan Petrescu a executat numeroase misiuni de bombardament.

„Căprioara" era emblema avionului de vânătoare Spad VII dăruit de firma franceză „De Mercay" aviației române în 1919 cu condiția de a fi dat celui mai merituos pilot român. Cel ales a fost sublt. aviator Atanase (Tase) Rotaru. Personalitate marcantă a aripilor românești Tase Rotaru a urcat în timpul războiului treptele ierarhiei militare de la gradul de soldat la cel de ofițer. A fost unul din cei mai desăvârșiți piloți în arta pilotajului. S-a specializat în zboruri de noapte, executând numeroase misiuni de lansare a agenților noștri din serviciul de spionaj în spatele liniilor inamice. Pentru faptele sale de arme a fost decorat cu medalia „Virtutea militară" cl. I-a (I.D. nr. 570/1917).

„Crucea de Lorena" era emblema avionului Breguet 14 A. 1 înmatriculat cu nr. 5 în armata română. Aparatul a fost predat aviației noastre de locotenentul francez Minier. Aparatul a luat parte la campania din vara anului 1919 din Ungaria.

Desenele și textul: VALERIU AVRAM