Virginia într-un desen de epocă.

PIONIERII 1862-1993 CSN VIRGINIA USS SEA SHADOW

Marina Militară a Statelor Unite ale Americii, mai pe scurt cunoscută ca US NAVY a marcat în istoria ei numeroase jaloane în evoluția și perfecționarea navelor de luptă. Două momente de răscruce tehnico-științifică sunt cele legate de anii 1862 și 1993. În 1862 apăreau două nave, celebre și cunoscute aproape de toată lumea: MONITOR și MERRIMACK (VIRGINIA). Duelul lor a schimbat structurile tuturor flotelor lumii, marcând punctul de adio al marilor flote de veliere. În 1993 a fost prezentată publicului SEA SHADOW, o navă experimentală, încrucișare între avionul invizibil F 117 și un catamaran. Inițial concepută ca o platformă de tir antiaeriană oceanică, această navă experimentală a servit ca model de furtivitate radar în elaborarea proiectului fregatelor din clasa "Arleigh Burke".

VIRGINIA

La începutul războiului de secesiune, în aprilie 1861 Statele Unite ale Americii posedau o marină relativ mică: circa 40 de nave cu vapori, dintre care cel mult 32 puteau fi considerate utilizabile, mai mult încă, 24 se găseau în străinătate. Toate celelalte nave ale marinei erau veliere din lemn depășite. Scîndate în două tabere, statele americane nu au beneficiat în mod egal nici de șantiere. Cele mai dezavantajate erau statele sudice care, deși aveau un litoral maritim de peste 10 000 km, dintre care 6 800 în Golful Mexic, nu erau în situația de a controla traficul comercial din zonă.

Ambele tabere au depus mari eforturi pentru construcția de nave de război. Sudiștii, lipsiți și de șantiere navale și de fabrici metalurgice au considerat un adevărat noroc capturarea arsenalului naval de la Norfolk, statul Virginia. Pe lângă un număr de carene de nave în diverse stadii de realizare, ei au reușit să captureze 1198 tunuri dintre care nu mai puțin de 134 tunuri grele.

În iulie 1861 federalii (nordiștii) au suferit pierderi substanțiale iar războiul s-a transformat într-o încleștare de uzură. Distanța între Richmond, capitala confederată și Washington, cea federală, fiind de numai 150 de kilometri, statul major a luat în studiu ofensive pe două direcții principale: una pentru controlul fluviului Mississippi și a doua pentru cucerirea capitalei sudiste.

Ministrul Marinei confederate Stephen Mallory nu avea la dispoziție resursele industriale ale omologului său nordic, dar nu îi lipsea nici inițiativa și nici voința de a învinge. Fiindu-i foarte clar că aveau nevoie de o navă cuirasată care să conteste supremația navală nordistă și care să evite blocarea și controlul Norfolkului proaspăt dobândit, cât și eventualele pătrunderi spre Richmond, l-a însărcinat pe comandorul John Brooke, unul dintre cei mai apropiați colaboratori tehnici să elaboreze un astfel de proiect.

Cu foarte multă ingenuozitate acesta a propus reutilizarea corpului fregatei federale MERRIMAC ce fusese incendiată de către nordişti la abandonarea arsenalului. Nu arsese însă decât superficial și inundarea calei a făcut ca partea imersă să se păstreze intactă. Exista exemplul marinei olandeze care pentru a economisi bani, transformase foarte ingenios vechile nave de linie tăindu-le o punte superioară și una inferioară, în 1857-1860. "Felia" de navă astfel obținută era placată lateral cu table de oțel, prețul unei astfel de transformări fiind foarte redus. Inginerul naval L.K. Turk realizase nu mai puțin de șapte transformări, în trei ani, replica olandeză a bateriilor plutitoare franceze fiind un exemplu de abilitate tehnică în fața lipsei de fonduri. Brooke a reușit să regăsească și vechiul proiect al lui Stevens din 1842 pentru realizarea unei nave cuirasate.

Înarmat cu aceste date a trecut la realizarea proiectului pentru MERRIMAC. Este interesant că deși înainte de război se făcuseră mai multe propuneri pentru transformarea a cel puțin 12 nave în acest fel, toate au fost amânate deși, în Franța și în Anglia, se construiau nave cuirasate. Neglijența totuși era greu explicabilă dacă ținem seama de faptul că americanii se arătaseră neobosiți promotori ai noului și la introducerea motorului cu aburi și a construcțiilor metalice. În aceste condiții Sudul, deși slab industrializat, realiza o premieră.

MERRIMAC fusese o fregată cu 40 de tunuri cu un deplasament de 3 500 tone, ce atrasese atenția în Marea Britanie încă din timpul construcției atât datorită mărimii cât și datorită artileriei ultramoderne. Comandorul Brooke a dispus îndepărtarea punții superioare, mai bine spus a resturilor nearse și secționarea corpului de la linia de plutire. Deasupra carenei astfel obținute a fost construit scheletul unei cazemate de circa 54 de metri lungime. Lateralele au fost acoperite cu straturi încrucișate de bârne din lemn, totalizând 60 cm grosime. Peste acest strat gros din lemn a fost așezat blindajul în două straturi de fier.

Blindajul fusese obținut prin laminarea unor șine de cale ferată într-o singură fabrică pe care o avea Sudul la Richmond. Lățimea unei plăci era de 20 cm, cele interioare fiind așezate orizontal iar cele exterioare vertical. Prinderea lor era asigurată cu bolțuri metalice de 30 mm fixate prin interior. Acoperișul cazematei avea numai 6,5 metri, pereții laterali erau înclinați la un unghi ce variază, în funcție de sursele documentare consultate, între 35° și 45°. Lungimea totală era de 92 metri, prova și pupa fiind neprotejate. Mașina recuperată și reparată asigura o viteză de șapte noduri pe vreme liniștită. Pentru a preveni pătrunderea apei în cazemată prova fusese ușor supraînălțată. În sfârșit, cazemata avea capetele ușor rotunjite, în interiorul ei adăpostindu-se două tunuri de 178,6 mm tip Brooke, montate în axul navei pentru a putea trage în ambele borduri. În fiecare bordură mai erau instalate câte alte trei tunuri Dahlgreen de câte 228,6 mm și câte unul ghintuit de 150 mm. În ciuda armamentului foarte puternic punctele slabe ale navei erau motorul și mai ales lipsa de manevrabilitate. Nu avea catarge, cele mai înalte puncte fiind coșul și cabina pilotului din provă.

Suplimentar i se montase un pinten din fier masiv în provă, ce ieșea 1,2 metri în exterior. Odată lansată VIRGINIA arăta complet diferit de toate obiectele ce se numiseră vreodată navă. Era lucrată destul de grosolan, dar partea de deasupra apei (prova și pupa abia se vedeau) era invulnerabilă. Meritul proiectului aparținea comandorului Brooke și constructorului C.Porter ce condusese lucrările. Dificultățile de realizare au fost foarte mari și lipsa unei industrii de profil și-a spus cuvântul: începută în vara lui 1861 transformarea a fost terminată în martie 1862. Deoarece confederații nu aveau suficient de mulți marinari, la bord s-au îmbarcat 300 de voluntari infanteriști. Comandantul, în schimb, era un ofițer de marină foarte valoros și energic, căpitanul Francis Buchanan ce servise 46 de ani în marina Statelor Unite și fusese înainte de război șef al arsenalului de la Washington. Unul dintre frații săi lupta la bordul unei nave federale, dar acesta a fost unul din cazurile frecvente în acest război.

Atunci când mulțimea din Norfolk acclama nava nou ieșită din șantier, la 8 martie angajându-se greu pe cursul râului Elisabeth, seamănând mai mult cu un hambar plutitor decât cu o navă, marinarii confederați știau că în lume nu existau decât două nave ce i se puteau opune: cele două nave cuirasate construite departe în Europa, GLOIRE și WARRIOR. Era un adevăr ce avea să dureze 24 de ore.

Ziua de glorie a VIRGINIEI

În dimineața splendidă a zilei de 8 martie 1862 escadra federală ce trebuia să asigure protecția armatei Potomacului și să colaboreze la atacul Yorktownului staţiona la ancoră. Fregatele cu vele CONGRESS de 50 de tunuri și CUMBERLAND de 30 de tunuri împreună cu fregata cu aburi MINNESOTA de 46 tunuri, staționau sub protecția bateriilor federale de la Newport News. Fregata cu aburi ROANOAKE de 46 tunuri și fregata cu vele SAINT LAWRENCE se găseau sub protecția fortului Monroe alături de vaporul armat VANDERBILD. Atmosfera era distinsă când unul dintre ofițerii de la bordul lui CONGRESS a atras atenția ofițerului de cart: "Priviți domnule, în sfârșit vine o chestie".

"Chestia" era VIRGINIA cum îi spuneau sudiștii sau MERRIMAC cum este pe larg cunoscut în literatura de specialitate. Nu se mai făcuse nici o probă cu nava. Pentru a face mașinile să funcționeze mecanicii munciseră șase ore. Tunurile nu fuseseră nici ele probate și Buchanan avea să afle că pentru a face întoarcere completă îi trebuia aproape un sfert de oră, transmisia către cirmă fiind greoaie. Nici astăzi nu se știe precis dacă Buchanan avea sau nu ordin să angajeze navele federale sau trebuia numai să-și pună la punct nava. Cert este că în momentul în care și-a îndreptat prova spre CONGRESS și CUMBERLAND aflate la circa 6 mile, confederații de la bordul micilor canoniere ce îl însoțeau și soldații forturilor au izbucnit în urale. La bordul lui CONGRESS se găsea fratele lui Buchanan.

Ambele fregate federale au avut suficient timp pentru a-și studia straniul adversar și a se pregăti de luptă. Când VIRGINIA a ajuns la circa 1 000 de metri, ambele nave au deschis focul fiind cu foarte puțin precedate de bateriile de la Newport News. Cu stupoare unioniștii și-au văzut însă proiectilele ricoșând ca bilele din gumă fără ca "monstrul" să se sinchisească sau să-și schimbe mersul încet dar de nestăvilit. Când a ajuns foarte aproape, locotenentul Charles Simms, comandantul tunului provă, a ochit meticulos și cu o lovitură bine țintită a spulberat echipajul tunului pupă de pe CUMBERLAND. Trecuse o oră de când nordiștii trăgeau fără nici un efect. Ajungând la circa 200 de metri de CONGRESS cele două nave au făcut un schimb de bordee. Efectul a fost nimicitor pentru vechea fregată din lemn care a luat imediat foc. La bord eram numeroși morți printre care și comandantul. VIRGINIA și-a continuat imperturbabil drumul înfigându-și pintenul în tribordul lui CUMBERLAND, al cărei marinari trăgeau nebunește încercând să oprească inevitabilul. Punând mașinile înapoi cu toată puterea Buchanan a reușit să se degajeze nu fără a pierde pintenul și fără a provoca o spărtură respectabilă. În timp ce CUMBERLAND a început să se bandeze și apoi să se scufunde, echipajele tunurilor au continuat să-și facă datoria.

Convins de invulnerabilitatea navei sale Buchanan l-a lăsat pe CUMBERLAND să se scufunde și și-a îndreptat din nou atenția spre CONGRESS. Acesta încercând să scape a eșuat în apele puțin adânci. La 15.30 s-a apropiat la circa 150 de metri și a început să sfârmie sistematic cu artileria sa nava din lemn. MINNESOTA a încercat să se apropie pentru a angaja și ea lupta dar a nimerit pe un banc de nisip. După o oră echipajul de pe CONGRESS ridica pavilionul alb. Un ofițer de pe VIRGINIA a urcat la bord și a constatat că nava era irecuperabilă. În tot acest timp soldații de pe mal au continuat să tragă cu puștile. Crezând că trag cei de pe CONGRESS, confederații au fost foarte furioși. Însuși comandantul Buchanan s-a lăsat târât de furie și a ieșit de sub protecția curasei cu o pușcă la ochi. Imprudența avea să-l coste căci a fost rănit de un glonț ricoșat și a trebuit să predea comanda secundului Catesby Jones. Vapoarele armate confederate au incendiat fregata ce a ars până la miezul nopții, când focul a ajuns la magaziile de muniții.

ROANOKE și SAINT LAWRENCE au împărțășit soarta MINNESOTEI încercând să participe la luptă. Între timp însă nivelul apei scăzuse datorită refluxului și cele două vapoare armate din escorta VIRGINIEI s-au plasat inteligent în prova și în pupa lui MINNESOTA (deci în unghiurile moarte) și au început să o bombardeze. Fregata era pe uscat și VIRGINIA risca să eșueze apropiindu-se. La bordul său, la ora 18.30 pilotul a declarat că refluxul va atinge maximul în curând și trebuie să schimbe poziția.

Confederații s-au retras, așteptând zorile pentru a-și continua opera distrucțitivă. Fusese o mare victorie a sudiștilor. Celor 27 de tunuri de pe cele trei nave confederate li se opuseseră 300. Tunurile nordiste de mare calibru măturaseră punțile, rupseseră ancorele, bastoanele de pavilion și ciuruiseră coșul. Pintenul a fost pierdut, dar atât. La bord doi morți, și opt răniți. Nordiștii pierduseră două nave, 250 de morți și mulți alți răniți.

Pentru Nord era o înfrângere nemaipomenită. Toate fregatele ce asigurau blocusul porturilor sudiste se dovedeau inutile. Între VIRGINIA și Washington sau New York nu mai era nimic, sau cel puțin așa susțineau generalii. Ofensiva armatei Potomacului se putea transforma într-un dezastru. O singură navă ar fi putut schimba soarta războiului dacă ar fi să analizăm discuțiile din consiliul convocat de președintele Lincoln imediat ce telegrafistul a adus știrea înfrângerii la Washington. Omul criticat era ministrul marinei, Stanton: "MERRIMAC va schimba întreg cursul războiului; va distruge pe rând toate navele de război; va ataca orice oraș maritim. Am să-l rechem imediat pe Burnside; Port Royal trebuie părăsit. Voi înștiința toți guvernatorii și autoritățile municipale din Nord să ia măsuri instantanee de protecție a porturilor. Nu am nici o îndoială că inamicul este în acest moment pe drum spre Washington și nu este puțin probabil să primim un proiectil sau o ghiulea din tunurile sale în Casa Albă înainte de a părăsi această cameră."

Lincoln nu împărtășea totuși aceste temeri. În continuare s-a propus blocarea Potomacului prin scufundarea unor nave, ceea ce nu ar fi permis blindatului confederat să urce pe fluviu. Temerile erau excesive: VIRGINIA era o navă ce abia putea fi guvernată pe apă liniștită. Pe valuri ar fi fost pierdută. Mașina cu aburi ce o punea în mișcare era atât de uzată încât funcționa printr-o minune. Cârma se bloca continuu. Echipajul putea manevra tunurile dar pentru a naviga era nevoie de marinari antrenați. Nordiștii nu cunoșteau toate aceste neajunsuri, dar atunci a fost unul dintre momentele în care ambele părți și-au dat seama de adevărata valoare a puterii maritime.

Întinderea de apă de la Hampton Roads era ușor unduită de valuri lungi și leneșe. Lumini roșiatice reflectau pe suprafața lor flăcările ce mistuiau epava fregatei CONGRESS. Către ora 21, umplând tăcerea tulburată de troznetul lemnelor arzânde cu pălăituri și țăcănit de biele, își face apariția grăbită o arătare ciudată, cutie metalică cu un cilindru în mijloc. Era în cel mai autentic stil american.

8 martie 1862 a fost ultima zi a marilor flote de veliere. Tunul, cuirasa și aburul vor marca o nouă epocă de cucerire a mărilor. VIRGINIA a avut șansa de a marca acest punct de cotitură. La un pas de a câștiga înfruntarea cu MONITOR, putem spune că atunci VIRGINIEI i-a lipsit șansa și un comandant mai experimentat.

Naval a fost deciziv interzicerea comandanților tunurilor Dahlgreen de a încărca la maximum cu pulbere tevile. Ulterior s-a demonstrat că rezistau și ar fi perforat curaseleTI.

Asemănarea celor două nave este izbitoare: este suficient să comparăm cele două secțiuni pentru a descoperi o similitudine a formelor. O analiză pertinentă ar putea furniza numeroase elemente de concepție și proiectare ce au aceeași rădăcină, dacă nu motivație. Oricum, nimic nou sub soare.

SEA SHADOW

Acordurile de dezarmare, reducerea bugetelor de cercetare militară a dus la deconspirarea a numeroase proiecte americane și rusești. Între acestea și SEA SHADOW, o navă ce fără îndoială a marcat deja evoluția viitoare a navelor de luptă, prin încorporarea soluțiilor sale constructive în cea mai modernă clasă de distrugătoare americane: USS ARLEIGH BURKE. Vă prezentăm în continuare istoricul ambelor proiecte și reconstituiri, remarcând cu maliţiozitate că este mai mult decât șocantă asemănarea exterioară dintre opera vie a celor două nave pionier, pe care le despart 130 de ani. Simplitatea constructivă le face complet diferite de tot ceea ce era navă de război pe atunci, dar și acum.

Pe la începutul anilor '70 faimoasa companie de construcții aeronautice Lockheed a realizat un program de calculator pentru analiza în timp real a reflecțiilor radar de pe suprafețe cu un număr finit de fețe plane. Denumit ECHO I, acest program a fost cheia succesului înregistrat de firmă în construcția unuia dintre primele avioane STEALTH de succes din istoria aviației: F 117. Fără îndoială și SEA SHADOW este consecința aplicării în domeniul naval a aceluiași produs informatic. Dacă ținem seama că de atunci au trecut deja 20 de ani, că în tehnica de calcul s-au făcut progrese formidabile să încercăm să ne imaginăm unde se găsesc cercetările teoretice actuale. Dar să ne întoarcem în 1982...

Cititorii ziarelor din San Francisco puteau găsi o știre aparent banală: docul plutitor de 4700 t, cunoscut sub denumirea de HUGHES MINING BARGE ce fusese pe primele pagini ale ziarelor cu aproape un deceniu în urmă urma să fie transferat. Oficial, docul fusese echipat de extravagantul și genialul miliardar al cărui nume îl purta pentru a pescui nodulii metaliferi din adâncurile Pacificului. Să ne amintim că și la noi revistele științifice fuseseră cuprinse de febra recuperării și utilizării acestor noduli și dacă într-adevăr a fost altceva, dezinformarea la nivel planetar cu ajutorul presei a funcționat perfect. Adevărata misiune pe care o camuflau nodulii pare a fi constat în recuperarea pentru CIA a resturilor unui submarin nuclear sovietic eșuat la mare adâncime în apropierea insulelor Hawaii în 1968. Obiectivele ce ar fi justificat investiția ar fi fost capturarea codurilor de comunicație sovietice și a unor secrete legate de sistemele de arme de la bordul epavei. Foarte exact, nici astăzi nu se știe ce a fost dezinformare, ce a fost ficțiune și câți bani s-au cheltuit în cadrul programului cunoscut sub numele de GLOMAR EXPLORER. Ce este cert, este faptul că din 1982, același doc a adăpostit modelul experimental de navă invizibilă SEA SHADOW.

Fără a intra în detaliile principiale ale invizibilității radar pentru un avion sau o navă să vă prezentăm câteva dintre caracteristicile acestui model experimental așa cum rezultă ele din articolele publicate în revistele Aviation Week & Space Technology / 26 aprilie și din 3 mai 1993, Popular Mechanics iulie 1993:

Lungimea - 53m Lățimea - 20,5 m Pescajul - 4,2 m Deplasamentul - 560 t Viteza - 13 noduri Propulsia - 2 motoare electrice în flotoarele imerse, acționate prin intermediul a două generatoare Diesel-electrice.

Antecedente

Din materialele cunoscute presei, se pare că în timpul luptelor din arhipelagul Falkland, unele nave britanice au fost protejate cu ajutorul unor sisteme de absorbție cu plase pasive realizate de firma Plessey, ce au fost eficiente în fața radarelor argentiniene.

Scopul

Perfecționările aduse în ultimele trei decenii rachetelor de croazieră antinavă și mai ales impactul realizat de sistemul de armă EXOCET asupra strategilor navali după conflictul din Falkland a demonstrat că indiferent cât de sofisticată, nava de suprafață ca unitate de luptă este foarte vulnerabilă. Accidentul fregatei americane STARK nu a făcut decât să întărească acest adevăr. Dacă ținem seama că circa 50 marine de război ale lumii au în dotare efectivă aproximativ 15 000 de rachete de croazieră antinavă cu ghidaj activ, înseamnă că marile forțe navale ale lumii își văd contestată supremația realizată cu cheltuieli colosale, de către micile puteri.

Soluțiile posibile în fața acestor sisteme de arme sunt practic trei: - distrugerea în zbor în ultima porțiune a traiectoriei cu ajutorul unor sisteme de artilerie de mic calibru sau a unor sisteme antirachetă; - înșelarea sistemelor de autoghidare prin crearea unei false imagini termice și chiar radar a țintei; - "dispariția" țintei.

Ultima metodă este evident și cel mai greu de realizat și de aceea ea a constituit și constituie încă un subiect foarte vast de cercetare. "Dispariția" presupune reducerea semnăturilor specifice în cât mai multe spectre: radar, infraroșu, vizual, auditiv etc.

Metode

Reducerea semnăturii radar cât mai aproape de zero se face prin diverse metode:

- acoperirea cu materiale absorbante. SEA SHADOW este acoperită cu un "blindaj" absorbant format din tigle de grosimi diferite, în funcție de zona de montaj, ce au 0,5/1,5/2 kg pe metru pătrat. Greutatea stratului absorbant este de aproximativ 4 tone, sub 1% din deplasamentul navei. Acoperirea eficientă cere în primul rând protejarea muchiilor. Nava este practic invizibilă pentru radarele cu frecvență joasă și încă detectabilă pentru banda X.

- realizarea unei forme cu un număr finit de direcții de reflexie.

- realizarea unui număr minim de excrescențe reflectorizante

- realizarea unui val de etravă cât mai mic, indiferent de viteză și implicit a unui val de siaj plat

Această din urmă condiție este evidentă pentru operatorii radar cu experiență ce știu că poți detecta imediat o navă după ecoul valului de etravă. De altfel, sateliții de supraveghere oceanică folosesc valul de siaj pentru a identifica numeroase nave. Unul dintre răspunsurile la această din urmă problemă îl constituie tehnologia SWATH-Small Water-plane Twin Hull (Mic catamaran cu punte plană). SEA SHADOW este o platformă de tir pentru un număr de rachete AA, navă-navă, navă-sol etc realizată pe două flotoare stabilizate, de formă hidrodinamică, racordate între ele prin intermediul unei structuri metalice rigide ce iese din apă la un unghi mare de înclinare.

Prezentată publicului la 11 aprilie 1993, la mai bine de 10 ani de la construcție această navă experimentală inglobează un mare număr de idei și tehnologii ce nu au fost încă comunicate și care sunt echivalentul unei investiții de 195 milioane US$ (costul programului), 50 milioane US$ (costul navei), 10 ani de muncă asiduă. Ideile și principiile verificate cu ajutorul acestui model experimental au fost deja aplicate la mai multe nave de serie. Concluzia: TOT ÎNAINTE!

Lungime: 53m Lățime: 21 m Înălțime: 16 m Deplasament: 560 t

Acesta este faimosul hangar de pe GLOMAR unde a fost depozitată prova submarinului sovietic scos de CIA de la peste 4000 m. Se spune că ar fi fost scoase și două torpile cu cap nuclear... Tot aici s-a adăpostit și SEA SHADOW.