Ideea de a înarma elicopterele pentru a le folosi în luptă este destul de veche, dar primele aparate din această categorie nu erau decât niște schimbări ale aparatelor în serviciu și, în majoritatea cazurilor, prost adaptate nevoilor cerute de utilizatori.

Desigur, remarcabilele elicoptere cum ar fi UH-1 Huey au fost utilizate pe teatrul de luptă vietnamez pentru misiuni de sprijinire a focului dar aceea nu era decât o soluție provizorie.

Aceasta nu înseamnă că astfel de aeronave nu aveau nici o capacitate operațională. De fapt, primele elicoptere înarmate, extrapolare a aparatelor utilizate, nu erau în măsură să ducă o încărcătură ofensivă (mitraliere, tunuri, rachete) suficientă și prezentau performanțe tehnice moderate. Ceea ce le lipsea americanilor era un elicopter care să combine bunele performanțe cu capacitatea de transport a încărcăturilor necesare și o vulnerabilitate redusă a tirurilor de la sol, cauză a numeroaselor pierderi pe frontul din Vietnam.

Bell nu era decât una din numeroasele firme de dincolo de Atlantic angajate în cercetările de acest gen. Munca acestei societăți era afectată lui Model 209 un proiect realizat din fonduri private și care răspundea specificărilor AAFSS (Advanced Aerial Fire-Support System) ale US ARMY.

Lockhead AH-56 Cheyenne care fusese selecționat la început (pentru serviciile oficiale), a fost abandonat pe motivul costului prea ridicat, și armata de uscat americană căuta cu frenezii un elicopter de atac care să fie folosit pretutindeni unde necesitatea se făcea simțită.

În ceea ce privește configurația, Model 209 era foarte diferit de UH-1. În realitate, noul elicopter avea numeroase caracteristici ale lui UH-1 Huey ansamblul rotorului lui model 209 era practic identic cu cel al lui UH-1 ca și sistemul de transmisie care provenea de la UH-1C. De altfel, cele 2 aparate erau de același tip de turbomotor și anume Avco Lycoming T53-L-13. Aceste elemente erau totuși combinate cu o structură regândită în întregime: fuzelajul avea o secțiune frontală mai strâmtă, era dotat cu aripioare, acestea contribuind la creșterea portanței și fiind echipate cu piloni (pentru transportul armamentului). Încă de la început Bell prevăzuse să-i dea lui Model 209 o capacitate de transport de încărcătură superioară cu mult tuturor celorlalte elicoptere fabricate până atunci. Ne vom face o idee despre urgența cu care proiectul a fost lansat când vom ști că după ce a fost comandat în martie 1965, prototipul lui Model 209 a fost conceput și construit în cursul verii următoare și că el zbură în 7 septembrie al aceluiași an. După ce a fost supus unui program de încercări rapid, aparatul a fost transferat la Edwards AFB California unde a fost supus unor teste foarte dure.

Aceste experimentări arătau că Model 209 era un elicopter care promitea și că era conform cu specificațiile AAFSS. La începutul lunii mai 1966, US Army hotărî achiziționarea aparatului.

Versiunea seriei inițiale a lui Huey Cobra a fost AH-1G ale cărei livrări debutaseră în iunie 1967. Primele aparate ajunseseră pe frontul de luptă vietnamez în septembrie al aceluiași an și au fost angajate în luptă la data de 18 septembrie. Datorită creșterii numărului aparatelor prezente în Asia de Sud-Est, Huey-Cobrele începură să opereze mai larg și în număr mai mare, mai exact în misiunile de escortare, de recunoaștere și sprijin.

Configurațiile armamentului varieau în funcție de sarcinile ce reveneau acestor aparate. Primele exemplare de serie erau dotate cu o turelă Emerson TAT-102A cu o mitralieră de 7,26 mm de tip Gatling aprovizionată cu 8000 cartușe. Capacitățile ofensive ale aparatului crescuseră treptat, așa încât ultimele exemplare AH-1G aveau o turelă M28 cu 2 mitraliere de 7,62 sau 2 lansatoare de grenade M129 de 40 mm cu 300 proiectile sau alternativ o mitralieră și un lansator-grenade; în plus, 4 puncte de acroșare pe aripioare pentru transportul lansatoarelor rachetă de 70 mm (76 proiectile) sau a nacelelor M18E1.

În momentul în care AH-1G intra în folosință Marine Corps începe să investigheze posibilitatea de a folosi Huey-Cobra, sau o versiune apropiată a acestuia, în misiunile de "sprijin apropiat". Acest serviciu își dădu seama foarte repede că Bell Model 209 era perfect apt să îndeplinească acest tip de sarcină. După exemplul lui US Army, United States Marine Corps (USMC) căuta un elicopter de atac bine adaptat. Misiunile de acest fel desfășurându-se cel mai des deasupra mării, responsabilii marinei cerură un aparat dotat cu două turbomotoare. Bell nu întârzie să răspundă cererilor USMC punând la punct un derivat al lui Model 209 echipat cu un grup propulsor Pratt & Whitney Aircraft of Canada T400-CP-400 constând în 2 turbine PT6.

Modelul destinat Marine Corps fu produs cu această aparatură sub numele de AH-1J Sea Cobra. Exceptând diferitele elemente ale structurii care au fost modificate prin adaptarea lui T400-CP-400, noul aparat se caracterizează prin tunul său rotativ General Electric XM 197 de 20mm.

Ameliorările aduse lui Model 209 de-a lungul carierei sale conduseră la o punere la punct a mai multor variante. Pe la mijlocul anilor '70 câteva sute de AH-1G au fost modificate în vederea primirii proiectilelor TOW și primiră noua denumire de AH-1Q. Un alt derivat ieșit din procesul de modernizare întreprins de US Army fu AH-1R, care este propulsat de un T53-L-703 dar nu dispune de proiectile TOW. Ca urmare, toate AH-1Q încă în stare de zbor cât și numeroase AH-1G și AH-1R au fost aduse la standardele lui AH-1S. Acest model, care a devenit cel mai curent în cadrul US Army, a dat naștere la 4 configurații diferite în cea ce privește armamentul, captatoarele (senzorii) și forma exterioară. Ele se caracterizează mai ales prin geamurile habitatului aplatizate și prin atenuatoarelor de infraroșii la extremitatea esapamentului motorului. Exceptând AH-1S provenind din versiuni modificate, US Army a achiziționat numeroase aparate de acest tip ieșite direct de pe liniile de asamblaj.

Mai multe aparate au fost furnizate mai multor țări prietene Statelor Unite printre care și Pakistan, Israel și Iordania. Firma japoneză Fuji a achiziționat o licență de fabricație referitoare la 54 aparate destinate forțelor maritime. La rândul său Marine Corps a achiziționat o versiune ameliorată denumită AH-1T Sea Cobra. Această variantă care deține anumite elemente ale lui AH-1J, face apel la sistemele dinamice ale lui Bell 214 cu un grup turbopropulsor și cu transmisii modernizate precum și alte componente provenind din Bell Model 309. AH-1T Sea Cobra este astfel în măsură să transporte o încărcătură ofensivă mult mai mare. Intrat în serviciu în 1977 AH-1T a fost construit în 50 de exemplare pentru Marină și majoritatea aparatelor de acest tip încă în stare de zbor au fost dotate cu proiectile TOW. Operații de modernizare întreprinse începând cu începutul anilor '80 au ajuns la realizarea lui AH-1T Super Cobra, al cărui zbor s-a efectuat la 16 noiembrie 1983.

Acest aparat a fost achiziționat de USMC sub denumirea AH-1W. Date fiind capacitățile sale globale, Super Cobra este fără îndoială cel mai puternic dintre toate elicopterele din această serie. O dată cu adoptarea turbomotorului General Electric T700-GE-401 care dezvoltă 2423KW, încărcătura ofensivă și performanțele acestui aparat au putut fi crescute foarte mult.

Capabil să execute misiuni atât de diverse cum sunt: lupta antitanc, escorta, sprijinul și recunoașterea; AH-1W dispune de un armament care poate include rachete Zuni de 127 mm sau 2 proiectile aer-aer AIM-9L Sidewinder sau 2 proiectile aer-aer Stinger sau chiar proiectile antitanc Hellfire. De altfel el posedă și un tun M197de 20 mm aprovizionat cu 150 obuze.

În ceea ce privește angajarea sa operațională; AH-1G a fost amplu desfășurat pe frontul din Vietnam. De atunci utilizările sale în luptă au fost limitate, cel puțin în ceea ce privește forțele armate americane. Cu excepția Statelor Unite AH-1 servește la ora actuală în numeroase țări sub forma diverselor versiuni Japonia, Coreea de Sud, Grecia, Iran, Israel, Iordania, Pakistan, Thailanda și Turcia.

Caracteristici Bell AH-1S Huey Cobra

Rotor: Diametru rotor principal: 13,41 m Diametru elice anticuplu: 2,59 m Suprafața bălăitată de rotorul principal: 141,26 m²

Fuzelaj și ampenaje: Echipaj: 1 pilot și 1 copilot Lungime totală: 16,14 m Lungime fuzelaj: 13,59 m Înălțime: 4,12 m Anvergura ampenajului orizontal: 2,11 m Trenul de aterizare: patine tubulare

Mase: Gol: 2940 kg Maximă la decolare: 4535 kg

Motor: Turbomotor: Avco Lycoming T53-L-703 Putere: 1342 KW

Daniel Florea