DORNIER Do-335 "Pfeil"

În 1942, Technische Amt der Luftwaffe (Biroul Tehnic al Armatei Aerului) lansează o comandă firmelor Arado, Junkers și Dornier pentru un bombardier rapid, posibil neînarmat, cu suprafața portantă relativ mică și două motoare în fuzelaj. Se cerea o viteză maximă de 800 km/h și să transporte în jur de 500 kg bombe.

Ca urmare, profesor dr. ing. Claudius Dornier a realizat proiectul Do.P.231. Era un monoplan cu aripa joasă și ampenaje cruciforme, având un motor în față ce acționa o elice tractivă și un al doilea motor în fuzelaj ce acționa o elice propulsivă prin intermediul unui arbore de 3 m lungime. Trenul de aterizare avea roată de bot, iar cantitatea de bombe prevăzută era în jur de 1000 kg. Avionul nu avea alte arme și putea fi folosit și ca avion de recunoaștere. Datorită unei foarte bune forme aerodinamice, se prevedea depășirea vitezei de 750 km/h. În general, era o concepție revoluționară.

Luftwaffe renunță însă la bombardierul rapid, dar revine asupra proiectului Do.P.231 datorită unei lipse acute de avioane grele de vânătoare-bombardament. În iarna 1942/1943 lansează o comandă pentru un vânător greu derivat din Do.P.231, sub denumirea Do-335.

Producerea primului prototip Do-335V-1 (CP+UA) durează 9 luni, iar pe 26 octombrie 1943 a avut loc primul său zbor, pilotat de cpt. av. Hans Dieterle, pe aerodromul Mengen, Sigmaringen (nume de cod "Mangold"). Zborul a decurs în condiții bune, fără deficiențele obișnuite la un prototip. V-1 a fost apoi transferat la E-Stelle Rechlin, pentru probe cu piloți din Luftwaffe. Aceștia au fost impresionați de calitățile avionului. Viteza maximă a depășit 650 km/h; deși masiv, avionul era foarte manevrabil; în cursul unor opriri simulate a unui motor, a atins viteza de 560 km/h cu un singur motor.

La sfârșitul anului 1943, Dornier primește o comandă pentru 13 prototipuri, 10 aparate de preserie A-0, 11 aparate de serie A-1, 3 aparate de școală-antrenament biloc A-10 și A-12.

În iarna 1943/1944 sunt realizate prototipurile V-2 (CP+UB) și V-3 (CP+UC). Aveau motoare DB-603A-1 sau A-2 și difereau ca formă față de V-1.

Pe V-2 s-au îmbunătățit comenzile de zbor, iar pentru îmbunătățirea vizibilității spre înapoi, la cupola carlingii s-au amenajat două umflături în plexiglas, de forma unor jumătăți de picătură de apă. În iarna 1944/1945, V-2 s-a prăbușit în urma unui incendiu la motorul din spate, ucigând pilotul.

Primele 4 prototipuri nu au fost înarmate. Do-335V-5 (CP+UE) a fost primul prototip cu armament, compus dintr-un tun Rheinmetall-Borsig MK-103 de 30 mm, cu 70 lovituri, cu tragere prin axul elicei din față și două tunuri Mauser MG-151 de 15mm, cu 400 lovituri, cu tragere prin discul elicei.

După câteva teste scurte la Oberpfaffenhofen, V-5 a fost trimis la E-Stelle Tarnewitz pentru testarea armamentului. Această schemă de înarmare a fost adoptată ca standard pentru avioanele de serie.

V-6 (CP+UF) și V-7 (CP+UG) au fost oprite de firma Dornier pentru diferite teste. Ulterior, V-7 a fost transferat la firma Junkers pentru încercări cu motoare Jumo 213A și s-a distrus în cursul unui raid aliat asupra uzinei Junkers de la Opfer.

V-8 (CP+UH) a fost livrat firmei Daimler-Benz pentru teste cu diferite tipuri de motoare. Toate prototipurile au fost dotate cu DB-603A-1/A-2. Pentru avioanele de serie se preconizase utilizarea de DB-603E (1800 CP) și DB-603L (2000 CP).

V-9 (CP+UI) a fost prototipul pentru aparatele de preserie A-0. Primul Do-335A-0 (W.Nr.240101) a fost livrat către Luftwaffe la sfârșitul verii anului 1944.

În septembrie 1944 a fost format Erprobungskommando 335, pe aerodromul Mengen, pentru testarea operativă a noului avion. Dispunea de 4 aparate de vânătoare-bombardament A-0, cu armament ca al prototipului V-5.

Primul aparat de serie, Do-335A-1 (W.Nr.240111), a fost terminat în noiembrie 1944 la Oberpfaffenhofen. Era un interceptor pentru orice vreme și vânător-bombardier, cu motoare DB-603A-2, dar putea fi oricând remotorizat cu DB-603E sau L. Avea o viteză inferioară prototipurilor dar a fost totuși unul dintre cele mai rapide avioane de vânătoare cu elice din al doilea război mondial. Concura chiar și noile avioane de vânătoare cu reacție, care aveau probleme cu turbinele lor, încă nesigure.

Variantele A-2 și A-3 trebuiau să fie distrugătoare cu un armament mai puternic, dar s-a renunțat la ele în favoarea planificatei serii B.

Unele aparate de preserie A-0 au fost transformate în avioane de recunoaștere îndepărtată, neînarmate, cu două aparate foto Rb 50/30 în fuzelajul central, sub denumirea Do-335A-4. Prin folosirea de rezervoare suplimentare, autonomia a fost ridicată la 3500 km. Tot în A-4 a fost transformat și prototipul V-3, care a fost folosit pentru scurt timp de 1/Versuchsverband OKL și înmatriculat T9+ZH.

Următorul prototip, V-10 (CP+UK) a efectuat primul zbor pe 24.01.1945. Era un vânător de noapte biloc, cu radar FuG-217 sau 218-2 "Neptun". Postul radistului, amenajat în spatele postului de pilotaj, era acoperit cu o cupolă ușor ridicată deasupra fuzelajului. Amenajarea lui a dus la reducerea la jumătate a rezervorului principal de carburant (123 l). Pentru restabilirea cantității de carburant s-a montat un rezervor în compartimentul de bombe. Țevile de eșapament au fost modificate, adoptându-se extinctoare de scântei. Montarea aparaturii radar, care a dus la creșterea greutății la peste 10 tone, precum și deteriorarea aerodinamicii datorită antenelor radar, au făcut ca viteza maximă să scadă la 690 km/h. Se prevăzuse ca producerea în serie a acestei variante, sub denumirea Do-335A-6, să se execute la sucursala firmei Heinkel de la Viena.

V-11 (CP+UL) a fost prototipul pentru un avion de școală și antrenament, biloc, neînarmat, bazat pe o celulă de A-0. Al doilea post de pilotaj era amenajat în spatele celui normal și era destinat instructorului de zbor. Urma să fie produs în serie sub indicativul A-10.

V-12 a fost prototipul unei variante de școală și antrenament, denumită A-12. Diferea de V-11 prin faptul că a fost amenajat pe o celulă de A-1 și era dotat cu armamentul standard. A fost înmatriculat RP+UO.

V-13 (RP+UP) a fost prototipul pentru varianta B-1. Era un distrugător cu motoare DB-603E/L și tunurile de capotă MG-151/15 înlocuite cu MG-151/20. A efectuat primul său zbor pe 31.10.1944. Ulterior, pentru mărirea puterii de foc, i-au fost montate în aripi două tunuri MK-103. Acestea, cu un ecartament de 4260 mm, erau montate în carenaje în fața bordului de atac al aripii. Dispuneau de câte 70 lovituri fiecare și aveau o cadență de tragere de 420 lov/min. La gura țevii aveau o frână de tragere cu o formă caracteristică, de tip Siebloch. Montarea tunurilor a dus la eliminarea unor rezervoare de carburant de abia instalate, cu o capacitate de 375 litri. Spațiul a fost folosit pentru cutiile de muniție ale tunurilor.

V-14 (RP+UQ) a fost similar cu V-13, având însă tunurile de 30 mm din aripi montate de la început. Era prototipul pentru seria B-2.

La sfârșitul războiului se mai aflau la Dornier alte 6 prototipuri în diferite stadii de montare, dar care nu au mai fost terminate. V-15 și V-16 au fost prototipuri pentru varianta distrugător. V-17 și V-18 au fost prototipuri pentru planificatul vânător de noapte Do-335B-6. Această variantă era similară cu A-6, dar avea motoare DB-603E, o cupolă mai mare la radist, radar FuG-218G/R "Neptun" cu o bătaie de 7000 m și armamentul compus dintr-un tun MK-103 și două MG-151/20. V-19 a fost prototipul pentru distrugătorul Do-335B-3. Avea motoare DB-603LA care atingeau 2150 CP cu instalația de forțaj MW-50. V-20 a fost prototipul pentru seria B-7, un vânător de noapte similar cu B-6, dar cu motoare DB-603LA.

Pentru a ridica plafonul de zbor al lui Do-335B până la 15000 m, firma Heinkel a proiectat o aripă cu profil laminar, anvergura de 18,4 m și suprafața portantă de 45,5 m². Pe baza acestei aripi, Dornier a proiectat alte 3 variante, care însă nu au depășit stadiul de proiect. Do-335B-4 era similar cu B-3, dar cu noua aripă și motoare DB-603LA. S-a prevăzut și utilizarea de motoare Junkers Jumo 213E de 2000 CP. B-5 era un avion de școală înarmat. B-8 era un vânător de noapte similar cu B-7, dar cu aripa de mare anvergură.

Au mai existat o serie de proiecte, rămase însă la stadiul de desene.

Do.P.231/3 - Proiect realizat la începutul anului 1943. Era o variantă de Do-335 cu un DB-603 în față și un motor cu reacție în spate.

Do.P.232 - Proiect realizat în mai 1943. Dezvoltare a lui Do.P.231/3.

Do-435 - Prevăzut ca înlocuitor al lui Do-335. Era un vânător-bombardier cu o formă aerodinamică mult îmbunătățită, echipaj de doi oameni dispuși cote-a-cote, cupola carlingii cu vedere în toate părțile, motoare Junkers Jumo 222 cu o putere totală de peste 4000 CP. Cu o lungime de 17 m și o greutate de peste 10t, Do-435 putea depăși viteza de 700km/h. Do-335V-4 (CP+UD) a fost prototipul pentru Do-435.

He.P.1075 - Avion de recunoaștere strategică, neînarmat, cu o rază de acțiune de peste 7500 km. Se prevăzuse construirea a 4 prototipuri și 20 de aparate de preserie, sub denumirea Do-635. Consta din două fuzelaje de Do-335A-4 unite printr-o secțiune de aripă dreptunghiulară, care era și rezervor de carburant. Cum aripile exterioare erau cele de mare anvergură de la seria B, anvergura era de 27,43 m. Trenul de aterizare era cel de la A-4. Echipajul era compus din pilot, în fuzelajul din stânga, și radist, în fuzelajul din dreapta, acesta dispunând de comenzi de zbor de rezervă.

Ju-635 - Proiect asemănător cu He.P.1075. Echipaj de 3 oameni în carlingi presurizate: pilot și radist în fuzelajul din stânga și mecanic de bord sau un al doilea pilot în fuzelajul din dreapta. Motoarele prevăzute erau DB-603E.

Do-335 a fost denumit oficial "Pfeil" (Săgeata) dar, datorită dimensiunilor mari și a formei, a avut și porecla "Ameisenbär" (Ursul furnicar).

Un Do-335A-0 (VG+PH, W. Nr. 240102) a fost capturat de americani la sfârșitul războiului, transportat în SUA, testat la baza U.S. Navy de la Patuxent River și în 1947 transferat la National Museum, Washington. A fost depozitat la sucursala Restoration and Storage Facility, Silver Hill, până în octombrie 1974 când a fost donat către Deutsche Museum, München. A fost transportat din SUA cu un avion Boeing-747F(Cargo) al Lufthansa și a ajuns pe aeroportul Frankfurt pe 11.10.1974. Apoi a fost transportat cu un Transall din Luftwaffe la Oberpfaffenhofen, unde firma Dornier l-a restaurat și adus la forma și înmatricularea originală, lucrări încheiate în martie 1976. A constituit punctul de atracție la un show aerian la Hanovra, apoi a fost expus la Deutsche Museum, München.

DATE TEHNICE Do-335A-1

Destinație: Avion de interceptare și vânătoare-bombardament Motoare: 2x DB-603A-2 de 1750 CP la 2700 ture/min și 1390 CP la 6000 m Echipaj: 1 om Anvergura: 13800 mm Lungimea: 13850 mm Înălțimea: 5000 mm Ecartament: 5580 mm Ampatament: 4000 mm Dimensiuni roți: - principale: 1015 x 380 mm - de bot: 685 x 250 mm Diametru elici V.D.M.: - față: 3500 mm - spate: 3300 mm Greutate: - gol: 6350 kg - echipaj: 7260 kg - rechizită: 2250 kg - totală: 9510 kg Suprafața portantă: 38,5 m² Viteza maximă: 732 km/h la 2100 m altitudine Viteza de aterizare: 190 km/h Viteza ascensională: 4000 m în 6 min Distanța de decolare: 960 m cu obstacol de 20 m Autonomie normală: 1700 km Plafon de serviciu: 11300 m Armament: 1 tun MK-103 de 30 mm cu 70 lovituri, 2 tunuri MG-151 de 15 mm cu 400 lovituri; 500 kg bombe

Dan Iloiu