Un URS zburator

Pilotul lui F-14 nu-şi poate stăpâni o exclamație. Asta nu pentru că ceea ce vede acum îi este complet necunoscut. Numai că fotografiile serviciului de informație, acele clipe înghețate în nemișcare nu redau totul.

Acum însă, exact deasupra sa și puțin în față, zboară o uriaşă fantasma argintie. Monstul se detaşează net pe fondul albastru închis al cerului de la 10000 de metri; marile elici contrarotative sclipesc în soare şi în urma celor patru motoare se întind albe darele de condensare. Este un "D". Il recunoaște după marele carenaj ventral care ascunde radarul de supraveghere, după cele două cupole de sticlă aflate sub ampenaje a căror formă îi aminteşte cumva de ferestrele lui "Nautilus". Zâmbeşte la gândul că la mansa monstrului ar putea sta imposibil nefericitul căpitan Nemo...

Secundele se scurg încet și arătarea de deasupra continua să plutească în albastru, într-o mare de linişte ireală. Bineunoscuta turelă din coadă rămâne nemişcată cu cele două țevi îndreptate spre cer. F-14 se ridică încet la nivelul uriaşului pentru a permite operatorului radar să mai facă nişte fotografii. Apoi mai sus, deasupra. Ruşii nu ripostează în nici un fel. Fotografiază şi el. BEARD zboară spre nord în timp ce pilotul lui F-14 aude în căşti ordinul de întoarcere: "Close out RTB (Return to base)..."

În 1953 Rusia anuța lumii că posedă bomba cu hidrogen. Războiul coreean unde cele două puteri mondiale se ciocniseră deja indirect, îşi trăia ultimele zile. Pe cerul Coreei se întâlniseră două aparate de vânătoare cu reacţie, aparate care reprezentau vârfurile tehnicii mondiale: Mikolan-Gurievici MIG-15 şi North American F-86 Sabre. Motorul cu piston şi elica făceau loc turboreactorului. În condițiile apariției noii generații de interceptori cu viteze superioare problema realizării vectorilor care să transporte şi să lanseze arma atomică asupra obiectivului se dovedea foarte dificil de rezolvat. În timpul celui de-al doilea război mondial sovieticii au urmărit cu atenție modul de acțiune al aviaţiei de bombardament strategic americană şi britanică. Au observat de asemenea efectele devastatoare ale bombardamentelor aliate asupra Germaniei.

"Bear-D" este destinat misiunilor de patrulare maritime, spionajului electronic, recunoaşterii maritime şi ghidării rachetelor.

Un "Bear-H" fotografiat de jos: se observa carenajul trenului secundar, canalizaţia de combustibil şi aripa uşor schimbată (faţă de alte versiuni)

Germania ca şi URSS nu avuseseră în timpul războiului aviație de bombardament strategic, aviațiile lor de luptă fiind gândite ca forţe de sprijin ale trupelor terestre. Noua situație creată imediat după război s-a impus ca o necesitate stringentă crearea armel atomice sovietice şi implicit a unei componente strategice a aviației capabile să poarte şi să lanseze arma atomică. Aşa a luat fiinţă în 1947 DALNAIA AVIAȚIA (Aviația cu rază mare de acțiune).

De curând reabilitat inginerul Andrei Nicolaevici Tupolev a fost însărcinat cu crearea aparatului care să constituie coloana vertebrală a noll forte de bombardament. Aparatul s-a numit TU-4 şi era o copie uşor modificată a bombardierului american B-29 (în 1944 3B-29 a aterizat forţat în regiunea Vladivostok după o misiune asupra Japoniei). Era o soluție de moment. Se estima că în 1951 URSS ar fi putut dispune de 1000-1500 TU-4, organizate în 3 sau 4 armate aeriene. Considerând forţa aviației americane şi aliate, comandamentul Forţelor Aeriene Sovietice (VOENNO VOZDUŞNII SILI) a creat componenta de apărare a aviațiel militare: Aviația de Vânătoare şi Apărare Antiaeriană (ISTREBITELNIA AVIAȚIA-PROTIV VOSDUSNOI OBORONÁ). Unitățile ei sunt dispuse în jurul marilor oraşe şi obiective militare. Activitatea unităţilor de vânătoare este strâns coordonată cu aceea a artileriel antiaerisne şi a unul complex lanţ de stațil radar cu misiunea de supraveghere a spațiulul aerian şi de dirijare à propriilor aparate. Treptat tunurile şi mitralierele au fost înlocuite cu rachete moderne sol-aer, iar vechile aparate cu elice au cedat locul generației MIG (MIG-15, 17, 19, 21, 23, 25, 29, 31 etc) sau SUHOI (Su-7, 9).

Componenta tactică poartă numele de FRONTOVAIA AVIAȚIA (Aviația de Front) si este concepută ca artilerie aeriană de sprijin a trupelor terestre, mai corect ca aviație de asalt. Ea este organizată în 12 armate împărţite în divizii şi regimente puse la dispoziția diverselor corpuri de armata terestre. Până la sfârşitul anilor '50 a rămas în serviciu celebrul IL-10 "ŞTURMOVIK". A urmat MIG-15, MIG-17, versiuni ale lui MIG-21, Su-7 l Su-9, IL-28, IAK-25 şi mai recent Su-25.

Sovieticii au dezvoltat într-o manieră incredibilă trupele aeropurtate; el au fost primli care, înainte de cel de-al doilea război mondial au creat mari unități aeropurtate. Aparatele care de-a lungul timpului au fost folosite pentru transportul desantului aerian au fost: IL-12, IL-14, TU-4, IL-18, AN-12 şi AN-22 "ANTEU". În afară de avioane s-au folosit şi diverse tipuri de elicoptere între care amintim MI-4 şi MI-6.

În sfârşit ultima dintre marile componente VVS o constituie AVIAȚIA VOENNO MORSKIH FLOTA (Aviația Flotei de Războl), aeronavala sovietică care avea ca misiune apărarea coastelor şi oraşelor port, apărarea flotel de suprafaţă, vânătoarea antisubmarin, recunoaşterea îndepărtată şi cooperarea cu propria flotă se submarine nucleare. Aparatele aflate în dotarea aeronavalei au fost cronologic hidroavioanele BERIEV B-6, B-12, (turbopropulsor) şi B-10 (turboreactor). Aeronavala a fost dotată cu versiuni navalizate ale aparatelor TU-16, TU-95, MIASCÍEV M-4 "BISON. Su-27 şi IAK-38 (cu decolare verticala). Mai amintim elicopterul KAMOV K-25 îmbarcat pe portelicopterele din clasa MOSKVÅ.

Aceasta este foarte pe scurt structura organizatorică a formidabilel forte aeriene sovietice şi actualei Rusii.

După cel de-al doilea război mondial a început o cursă extenuantǎ pentru mărirea mobilităţii şi vitezei în timpul tactle şi strategic, pentru mărirea puterii de foc, pentru mărirea porteei diverselor arme balistice şi pentru creşterea performanțelor diverselor echipamente de comunicație, supraveghere şi control a întregii suprafeţe a globului. Odată cu apariția flotelor de submarine nucleare capabile să lanseze rachete strategice de croazieră, a apărut şi necesitatea strictei lor supravegheri, deci necesitatea apariției unei categorii de aviație specializată în detectarea şi distrugerea acestor submarine. Mobilitatea marilor portavioane americane pe toate mările şi oceanele globului a impus patrularea permanentă, pentru supravegherea atentă a tuturor mişcărilor lor.

În aer, pe mare şi în adâncuri s-a instalat NELINIŞTEA.

CARACTERISTICI BULETIN DE IDENTITATE: INCERT Nume: TUPOLEV TU-95 sau TU-20 sau TU-142 Prenume: BEAR-B Tip: avion strategic lansator de rachete de croazieră

Performante: autonomie: 20 ore distanta maximă de parcurs: 17.500 km viteză de croaziera: 750 km/h viteză maximă: 870 km/h plafon practic: 10700 m

Dimensiuni şi greutăți: anvergură: 51,10 m lungime: 49,50 m înălţime: 12,12 m anvergura stabilizatorului: 14,90 m ecartament tren: 12,95 m greutate gol: 80000 kg greutate normala la decolare: 170000 kg greutate maximă la decolare: 188000 kg

Motoare: 4 turbo propulsoare KUZNETOV NK-12MV de 15000 CP

Armament: 3 turele de 2x23 mm O rachetă strategică de croazieră AS-3 "KANGAROO" (Cangurul)

"Bear-F", versiune specializată în luptă anti-submarin, dotat cu un radar de mici dimensiuni identice cu ale lui "Bear-D".