Primele torpiloare de mare - 1888 SBORUL, NALUCA, SMEUL

Cristian Craciunoiu Niculae Koslinski

În anii 1885-1886, în lumea marinărească, s-a răspândit doctrina amiralului francez Aube asupra importanței navelor purtătoare de torpile automobile. Un număr mare de mici torpiloare ar fi putut, prin atacuri în masă, să împiedice apropierea de coastă a navelor mari de luptă și să pună în cumpănă supremația până atunci recunoscută pe mare a cuirasatelor înzestrate cu artileria de mare calibru. Această concepție asupra rolului navelor militare cele mai mici, "pulberea mărilor", avea să fie mai târziu depășită, atât prin apariția contratorpiloarelor (torpiloare mari care puteau însoți în larg flota de luptă) cât și prin evoluția caracteristicilor navelor cuirasate, dar, vreme de câțiva ani, nevoia de mici nave torpiloare pentru a apăra un litoral a părut evidentă. Colonelul (de marină) Dumitrescu Maican, secretar general la ministerul de război, propunând în 1886 crearea unei flote maritime, a anticipat deci înzestrarea acesteia cu un mic crucișător, însoțit de trei torpiloare care să asigure la nevoie o apărare mobilă a portului Constanța.

S-au comandat astfel în Franța casei constructoare "Forges et chantiers de la Méditeranée", care avea un șantier la Graville (Toulon) trei torpiloare de mare clasa I, din care două SBORUL și SMEUL, aveau să ajungă în țară la 6 octombrie 1888 iar al 3-lea, NALUCA, la 22 octombrie. Erau nave de 56 tone deplasament, cu o formă specială, având lungimea 36,25 metri, lățimea 3,45 metri, pescajul 2,20 metri; mașina, cu doi cilindri, dezvolta o putere de 578 cal, obținându-se o viteză până la 21 noduri.

Armamentul cuprindea 2 tuburi lanstorpile, în stânga și în dreapta etravei, un scondru port torpilă (mină) și 2 tunuri Hotchkiss de 37 mm, cu tragere rapidă. Echipajul urma să numere 20 de oameni. Postul de comandă aflat la mijlocul punții era de tipul cazemată. Deplasamentul mic, forma alungită și joasă la apă corespunzătoare misiunii lor tactice dădea însă acestor nave o stabilitate redusă, care le făcea improprii navigației pe mare montată.

Constituite într-o companie de apărare mobilă, în 1891 torpiloarele au intrat în compunerea așa-numitei "divizii" (colonel Vasile Urseanu), rămânând pe Dunăre, cu baza la Tiglina; pe timpul celor dintâi campanii de instrucție au executat evoluțiuni pe brațul Sulina până la mare. Abia în 1896, prin înființarea efectivă a Diviziei de mare (pe lângă cea de Dunăre) navele aveau să intre în compunerea ei și să ajungă la Constanța.

În acel an, la începutul lunii septembrie, cele 3 torpiloare, tot sub comanda colonelului Urseanu, au dat salutul de onoare pe Dunăre, la gura Văii (amonte de Turnu Severin) celor 3 suverani - ai Austro-Ungariei, României și Serbiei - care inaugurau deschiderea navigației prin canalul Porților de Fier. Apoi navele au coborât Dunărea până la Sulina unde, la 22 septembrie, s-au întrunit unitățile ambelor Divizii, de Dunăre și de Mare, sub comanda comandantului flotilei, contraamiralul Ilon Murgescu. Atât la Sulina cât și apoi la Constanța, prezentarea cât și evoluțiile au impresionat deosebit pe primul ministru D.Sturza și pe ministrul de război, aflați pe ELISABETA și încă needificați asupra importanței unei marine militare la mare. De altfel, la 16 octombrie s-au început și lucrările de mărire și modernizare a portului Constanța.

Armarea anuală pentru instrucție a torpiloarelor s-a făcut însă în continuare la Galați; în 1903, la 31 august, într-o aplicație, SMEUL a lansat la Constanța prima torpilă cu con de război, a cărei explozie a demonstrat tuturor eficiența armei.

În vara anului 1905 torpiloarele se găseau însă în reparație la Galați când au fost chemate grabnic la Constanța unde sosise cuirasatul revoluționar rus KNEAZ POTEMKIN TAVRIČESKI. Sub comanda comandorului Sebastian Eustatiu, navele au ajuns la destinație la amiaza zilei de 26 iunie, găsind în fața portului escadra rusă din Sevastopol venită să reia pe POTEMKIN...

După aproape douăzeci de ani de la construcție, micile torpiloare deveniseră de acum nave depășite. Se părăsise construirea de unități "costiere" pentru cele "de larg" (300-500 tone), mult mai rezistente la mare și cu o autonomie de marș ce le îngăduia să se îndepărteze mai multe zile de baze. Apăruse și tipul "contra-torpilor" (până la 1000 tone), armat cu tunuri până la 105 mm și destinat să combată și să distrugă torpiloarele. Totuși, în anul următor, 1906, SBORUL și NALUCA au însoțit crucișătorul ELISABETA la Varna, unde se inaugura noul port. Marina bulgară avea să dispună de asemenea de torpiloare comandate în Franța însă mai noi (1907-1908), mai mari (100 tone), mai rapide (26 noduri), care aveau să se evidențieze în războiul balcanic (1912). În același conflict, un an mai târziu (1913), SMEUL avea numai să patruleze pe Dunăre înaintea monitoarelor care urmau să acopere treceri de trupe peste fluviu.

Dezarmarea ulterioară a torpiloarelor a fost motivată îndeosebi și de atenția acordată modernei flote de Dunăre din 1907-1908, realizată în ideea apropierii războiului pentru Unitatea Națională. În august 1916, torpiloarele figurau în gruparea de minare și dragaj de la Galați. Dar SBORUL și SMEUL însoțiseră la Sulina crucișătorul ELISABETA pentru observarea și paza gurilor Dunării. În această situație, în dimineața de 30 septembrie 1916, SMEUL (căpitan Niculae Gonta), care patrulase pe o noapte furtunoasă la sud de gura Sulina, a zărit un submarin german la suprafață. Amândouă navele au deschis focul dar submarinul, încadrat de lovituri, a dispărut de îndată sub apă, lăsând la suprafață o pată mare de combustibil. Fusese oare lovit și scufundat? Faptul pare aproape sigur; tunarii torpilorului aveau să fie citați ulterior pe ordinul de zi pe marină (ianuarie 1917).

Istoricul oficial german dă pierdut în Marea Neagră în octombrie 1916 fără a se putea preciza data - submarinul UB 7 (127/142 tone, 2 tuburi lanstorpile, 1 mitralieră, viteza 6,7/6 noduri comandant H.Luthojann). Submarinul plecase din Varna la 27 septembrie spre a ajunge în zona Sevastopol; nefiind supraviețuitori s-a presupus că s-a lovit de o mină. Dar este mai probabil că datorită vremii rele s-a apropiat de coastă, a navigat mai încet și s-a găsit după trei zile aproape de Sulina, unde a fost zărit de SMEUL.

În decembrie, o dată cu evacuarea instalațiilor marinei de la Galați la Chilia Veche, torpilorul NALUCA a pilotat câteva nopți la rând convoaiele de evacuare - remorchere cu șlepuri de la Galați pe brațul Chilia, sub comanda succesivă a căpitanului Al. Gheorghiu (11/12 și 12/13 decembrie) locot. Matila Costiescu (13/14 decembrie) și căpitanului Gh. Koslinski (14/15 decembrie), având de două ori răniți la bord de pe urma focurilor trase de la mal în dreptul Isaccei.

În campania din 1917, torpiloarele au avut, în general, un rol auxiliar pe Dunăre, fiind odată folosite și la trageri asupra trupelor adverse de la Tulcea.

La 2 aprilie 1917 SMEUL a plecat de la Sulina contrar părerii comandantului său pe mare montată spre Chilia. La bord se găseau trei ofițeri din misiunea franceză, care trebuiau să ajungă grabnic prin Chilia la Ismail. Fusese semnalat și un submarin, torpilorul era încărcat cu oameni și diverse materiale. După oarecare căutare spre larg, nava a încercat să se îndrepte spre gura Stari Stambul. Dar loviturile, una după alta, a doua valuri, au răsturnat-o. Mecanicii au rămas închiși înăuntrul carenei, cei de pe punte căzuți în apă s-au agățat de chilă, așteptând să fie salvați. După vreun ceas, un vas rusesc a zărit epava dar s-a îndepărtat grabnic spre Sulina crezând că e vorba de un submarin german. De la un timp, mecanicii nu au mai dat semne de viață. Înainte de a se scufunda, nava s-a redresat o dată. Au supraviețuit comandantul și câțiva din soldații de pe punte, salvați după alte câteva ceasuri de un remorcher grecesc; s-au înecat douăzeci de oameni și cei trei ofițeri francezi... Și în marina franceză se răsturnaseră torpiloare de același tip, dar nenorocirea Smeului a rămas unică în trecutul marinei române.

După război, SBORUL și NALUCA aveau să fie demontate, ca și alte nave vechi rămase fără valoare militară. În 1940 carena lui NALUCA figura ca tanc particular la Galați.

Torpiloarele "franceze" din 1888 au fost cele dintâi unități din marina militară română înzestrate cu torpile automobile, armă nouă la epoca respectivă, și care avea să se dovedească de temut în amândouă războaiele mondiale.

Bibliografie: - C. Ciuchi, Istoria marinei române, 1938 - Revista "Marea Noastră", 1937 - Almanahul Oștirii 1988 - O victorie meritată - Războiul pe Dunăre, Contraamiral N. Negrescu - Corăbii străbune - Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport Turism 1981

Fotografie luată pe canalul Sf. Gheorghe, 1902

Carte poștală cu Smeul, francată la 20 decembrie 1906