TUNUL ANTITANC "Reşiţa", md. 1943, cal. 75 mm

Realizarea în România a unui tun antitanc special care să aibă şi caracteristicile unui tun de câmp, a fost pusă pentru prima oară în discuție la 2 iunie 1942 cu prilejul unei conferințe la care au participat reprezentanți al Direcției Tehnice din Ministerul Înzestrării Armatei şi ai Marelui Stat Major. Din partea Direcției Tehnice din Ministerul Înzestrării Armatei au participat generalul Vasile Negrel, şeful direcției, şi colonelul Valerian Nestorescu, şeful Serviciului Material de Artilerie. Deoarece cu acest prilej opiniile privind caracteristicile tehnice şi modul de realizare a acestui tun au fost divergente s-a convenit ca ele să facă subiectul unei dezbateri ulterioare pe baza unui referat. Cu redactarea acestui material a fost însărcinat colonelul Valerian Nestorescu cunoscut pentru experiența căpătată în timpul recalibrării tunurilor artileriei de câmp, a asimilării licențelor pentru tunul antiaerian "Vickers/Reşiţa", md. 1936, cal. 75 mm şi a aruncătorului "Brandt", cal. 120 mm.

Colonelul Valerian Nestorescu, pornind de la performanțele obținute de noile tipuri de piese antitanc fabricate în Germania şi URSS, de la capacitatea tehnică a industriei româneşti de armament a propus ca tunul antitanc românesc să nu fie un proiect cu desăvârşire nou - ceea ce presupunea calcule şi experimentări îndelungate - ci să reprezinte rezultatul amalgamării tehnice a elementelor cele mai performante din tunurile aflate în serviciu în armata română, cu cele ale pieselor de artilerie capturate de la armata sovietică.

Fabricația de serie trebuia să se bazeze pe utilajele, desenele de execuție existente, pe formulele de oțeluri folosite la fabricarea tunurilor antiaeriene şi antitanc fabricate în România, pe elemente standardizate ce se fabricau deja de industria românească.

După analiza propunerilor înaintate de colonelul Valerian Nestorescu în referatul său şi acceptarea lor de principiu de către reprezentanții Ministerului Înzestrării Armatei şi cei ai Marelui Stat Major, materializarea lor a fost încredinţată Direcției Tehnice din Ministerul Înzestrării Armatei.

Pentru realizarea prototipului a fost format un colectiv sub conducerea colonelului Valerian Nestorescu alcătuit din inginerul Lazăr Stoicescu, şeful Biroului de Construcție al uzinelor "Reşiţa" şi căpitanul inginer Eugen Burlacu din Direcția Tehnică. Acest colectiv urma să realizeze prototipul de tun antitanc cu sprijinul tehnic al uzinelor "Reşiţa" care acumulaseră anterior experiență cu prilejul realizării prototipului tunului antiaerian "Vickers", cal. 75 mm.

La cererea comisiei, Direcția Artileriei a pus la dispoziția ei mai multe tipuri de tunuri aflate în dotarea armatei române cât şi trei tipuri de tunuri sovietice antitanc şi de câmp capturate pe front (modele 1936, 1939 şi 1941) în scopul selecționării elementelor componente susceptibile de a fi folosite în construcția tunului antitanc.

Cu ajutorul tehnic al uzinelor "Reşiţa" au fost produse trei prototipuri de piese de artilerie antitanc prin copierea celor din urmă şi combinarea pieselor tunurilor antitanc sovietice md. 1941 şi 1936, a tunului antiaerian "Vickers/Reşiţa" md. 1936 şi a tunului antitanc german "Rheinmetall", md. 1940.

Primul prototip a fost copierea tunului antitanc sovietic "ZIS", md. 1941, a cărui țeavă a fost recalibrată la 75 mm, însă i s-a păstrat modelul de ghintuire sovietică cu 32 ghinturi. Piesa utiliza projectile tip "Vickers".

Al doilea prototip a fost rezultatul montării țevii şi frânei de tragere a tunului rusesc de câmp "Putilov", md. 1902 recalibrat în 1936 la 75 mm, pe afetul tunului antitanc "ZIS", md. 1941.

Ultimul prototip realizat a fost un tun care a preluat în principal elementele frâna, recuperatorul, sistemul de dare a focului, afetul de la tunul sovietic "ZIS", md. 1941, teava, ghintuirea şi camera cartuşului de la tunul antiaerian "Vickers/Reşiţa", md. 1936, camera proiectilului de la tunul antitanc german "Rheinmetall" md. 1940, la care s-au adăugat elemente de concepție originală. Acest tun era compus din 680 piese, şi cel german din 1200 de piese. El realiza o energie la gura tevii de 237 t/m față de cel sovietic cu 176 t/m şi cel german cu 205 t/m. Presiunea de serviciu era de 3150 kg/cm², față de cel sovietic cu 2725 kg/cm² şi cel german cu 2800 kg/cm². Viteza inițială a proiectilului era de 1030 m/s, față de 745 m/s a celui sovietic şi 990 m/s a celui german.

Afetul, cu două fălci, a permis creşterea câmpului orizontal de tragere. Ochirea în direcție şi înălțime, realizate prin aparate de ochire de concepție românească, luneta antitanc şi luneta panoramică model "Şeptilici" tip I.O.R. - erau centralizate la un singur servant, servant care declanşa şi focul. Afetul avea o mare stabilitate permițând executarea a 3 lovituri cu aceeaşi ochire într-un interval de 6 secunde. Viteza maximă de tragere era de 20 de lovituri pe minut însă cadența practică de tragere era de 3 lovituri pe minut, față de cel sovietic cu 12-15 lovituri pe minut.

Pe fălceaua din dreapta se aflau suportul ştergătorului, suportul cazmalei şi priza de contact. Pe fălceaua din stânga se afla suportul jalonului.

Scutul a fost realizat din două plăci de tablă de oțel, fiecare groasă de 6 mm, distanțele între ele fiind de 2 cm. În ele erau practicate 2 deschideri, fiecare prevăzută cu un oblon de protecție, una pentru luneta panoramică iar cealaltă pentru luneta antitanc. În fața scutului, înaintea mecanismului de ridicare a tevii, se afla un scut suplimentar de protecție.

Cartuşul realizat pentru prototipul nr. 3 a fost de o construcție specială, rezultat din combinarea obuzelor model german 1939 sau 1940 în tuburi "Vickers" umplute cu pulbere "Vickers", obuze realizate la fabrica "Costinescu" şi numite ca atare.

Tunul nu a fost prevăzut cu un dispozitiv de siguranță a focului când era încărcat ceea ce obliga ca el să fie încărcat doar în momentul executării focului.

După realizarea prototipului, în tot cursul verii anului 1943, au avut loc trageri de probă pentru testarea pieselor componente ale celor trei prototipuri, remedierea deficiențelor sau perfecționarea lor. În probele de rezistență s-a constatat că teava celui de-al treilea prototip, denumit "D.T.-U.D.R. Nr. 26. Md.1943" (Direcția Tehnică - Uzinele Domeniilor Reşiţa, Nr. 26, Md. 1943), rezista la 500 de lovituri trase cu proiectile perforante.

În septembrie 1943 s-au organizat la poligonul "Sudiți" (la est de Slobozia) teste comparative între cele trei prototipuri menționate mai sus, un tun sovietic antitanc "ZIS", md. 1941, cal. 75 mm, un tun rusesc de câmp "Putilov", md. 1902 (retubat amovibil în 1936 la uzinele Reşiţa), cal. 75 mm şi 4 tunuri antitanc tip "ZIS", md. 1941, cal. 76,2 mm fabricate la Reşiţa.

Programul tragerilor a cuprins probe de trageri antitanc pentru verificarea stabilității afetelor, a cadenței maxime, a penetrării blindajelor la distanţe diverse, a afetului în tragere ca artilerie de câmp, capacitatea de manevrare a lor în teren.

Tragerile antitanc au fost efectuate asupra unor plăci de blindaj dispuse la distanțe diferite: una de 1,5 m înălțime şi 1 m lățime, groasă de 8 cm, înclinată la 60°, aflată la 300 m, două plăci de 1,5 m înălțime şi 1,5 lățime, groase de 8 cm, înclinate la 90°, aflate la 500 m. Toate aceste trei plăci erau fabricate la Reşiţa şi aveau o rezistență de 135-140 kg/mm². La 1000 m au fost instalate două plăci de blindaj, de 3,4 m înălțime şi 1,7 m lățime, groase de 10 cm, dispuse la 90°. Plăcile erau de fabricație sovietică, aveau o rezistență de 75-80 kg/mm² şi proveneau din depozitul de capturi al armatei române aflat la Odessa.

În tragerile antitanc experimentale au fost folosite pentru tunurile de cal. 76,2 mm obuze de ruptură de fabricație sovietică (tip "Br-350 A", cu o viteză de 745 m/s şi "Trasor nr.11", cu o viteză de 650 m/s), obuze româneşti "Nr. 1", cu trasor şi viteză inițială de 575 m/s, 712 m/s şi 725 m/s, obuze explozive, şrapnele cu focos şi obuze incendiare. Pentru tunul german md. 1940 s-au folosit obuze de ruptură md. 1939, cu o viteză inițială de 770 m/s şi md. 1940, cu o viteză inițială de 990 m/s.

Pentru tunul antitanc "D.T.-U.D.R. Nr. 26, Md. 1943" s-au utilizat obuze de ruptură model "Costinescu", cu trasor, şi obuze germane md. 1939 şi 1940 cu cartuşe şi pulbere "Vickers", obuze explozive cu focos fuzant şi percutant cu o viteză inițială de 1040 m/s.

La 23 octombrie 1943, la poligonul Sudiți, în prezența mareşalului Ion Antonescu tragerile comparative au fost repetate asupra a 8 blindaje, fiecare în grosime de 10 cm. Primele 4 blindaje au fost instalate la 300 m, următoarele la 500 m toate în unghi de 30° iar ultimul la 1000 m, în unghi de 90°. Cele mai bune rezultate au fost obținute de tunul antitanc "D.T.-U.D.R. Nr. 26, Md. 1943" care, folosind proiectile testate, a reuşit distrugerea primelor 4 blindaje, perforarea următoarelor 3 şi străpungerea ultimului blindaj.

Performanțele demonstrate de tunul antitanc Nr. 26 fabricat la Reşiţa l-au determinat pe mareşalul Ion Antonescu să ordone ca acest tip de tun să înarmeze vânătorul de care "Mareşal" aflat la acea dată în experimentări. Ca urmare a fost numită o comisie formată din locotenent-colonelul Paul Drăghicescu, maistrul principal Vasile Crihan, din partea grupului ce realiza vânătorul de care "Mareşal" şi colonelul Valerian Nestorescu şi căpitanul Eugen Burlacu, din partea realizatorilor tunului antitanc, pentru montarea şi experimentarea piesei antitanc pe vânătorul de care.

Deoarece probele de tir efectuate în luna octombrie 1943 au fost relevante pentru performanțele tunului antitanc Nr. 26 Reşiţa md. 1943, Ministerul Înzestrării Armatei a decis ca această piesă de artilerie să fie fabricată în serie. La 10 decembrie 1943 a fost lansată o primă comandă de 3500 de piese care a fost încredinţată spre fabricație uzinelor "Reşiţa", "Astra" din Braşov şi "Concordia" din Ploieşti. Ca urmare, uzinele "Reşiţa" au livrat, începând din luna noiembrie 1943, documentația tehnică, personalul calificat, sculele, dispozitivele şi verificatoarele speciale necesare producției celorlalte două uzini aşa încât la lansarea comenzii fabricația a început aproape imediat. Coordonarea întregii fabricații a fost încredinţată colonelului Valerian Nestorescu.

Tunul a primit denumirea de "T.a.c. 75 Nr. 26" (Tun anticar - 75 mm Nr. 26), dar cel mai frecvent a fost denumit "Reşiţa", md. 1943, cal. 75 mm. Brevetul de inventator a fost acordat Uzinelor Domeniilor Reşiţa şi colonelului Valerian Nestorescu, generalului Vasile Negrel şi căpitanului inginer Eugen Burlacu.

Până la sfârşitul anului 1944 au fost fabricate 216 tunuri antitanc "Reşiţa", md. 1943, cal. 75 mm, după această dată producția de război fiind oprită din ordinul autorităților de ocupație sovietice fără a mai fi reluată.

TUNUL ANTITANC "Reşiţa", md. 1943, cal. 75 mm Cornel I. Scafes, Ioan I. Scafes

Servanți: 1 comandant de tun şi 6 servanți Lungime: 5,45 m Lățime: 1,82 m Înălțime: 1,55 m Greutatea în baterie: 1430 kg Greutatea în bătaie: 1470 kg Afet: format dintr-un ax şi 2 fălci Sistem de rulaj: 2 roți cu pneuri în diametru de 86 cm Scut: în forma de jumătate de hexagon format din 2 foi de tablă de oțel, fiecare în grosime de 6 mm, distanțate la 2 cm una de alta

Teava: - lungime: 3,625 m - numărul ghinturilor: 24 constante (ghinturi tip "Vickers") - frână de gură cu 4 ferestuici şi 4 aripioare - frână de tragere - recuperator (5-5,6 l lichid; presiune 36±1 atmosfere) - recul normal până la 1,03 m - unghiuri de tragere: -5° până +25° (cu groapă săpată în dreptul culatel)

Muniție: - obuz antitanc (tip "Nr. 4 md. 1943 D.T." şi tip "Nr. 1 md. 1942 C") - obuz exploziv (tip "Nr. 4 md. 1943 D.T." şi tip "Nr. 2 md. 1942 C")

Viteza inițială: 1040 m/s

Sistem de ochire: - luneta antitanc tip "Şeptilici" I.O.R. md. 1943 - lunetă panoramică tip "Şeptilici" I.O.R. md. 1943

Tracțiune: auto sau hipo

Performanțe: - cadență practică: 3 lovituri/minut - cadență maximă: 20 lovituri/minut - bătaie eficientă cu obuze antitanc: 1500 m - bătaie maximă cu obuze explozive: 11400 m

Fabricat în numărul de 216 bucăți la uzinele "Reşiţa", "Astra" şi "Concordia" între decembrie 1943-decembrie 1944.

Piesele de artilerie supuse tragerilor comparative la Poligonul Sudiți în septembrie 1943: 1)Tun antitanc sovietic "ZIS", md. 1941, cal. 76,2 mm (captură); 2)PROTOTIP nr.1 (tun antitanc "ZIS", md. 1941, modificat: camera proiectilului tip "Vickers/Reşiţa" a.a., ghinturile tevii tip "ZIS", cal. 75 mm); 3)Tun antitanc german "PaK", md. 1940, cal. 75 mm; 4) PROTOTIP nr. 2 (viitorul "Reşiţa", md. 1943, cal. 75 mm); 5)Tun de câmp rus "Schneider-Putilov", md. 1902/1936, cal. 75 mm (recalibrat de la 76,2 mm la 75 mm în 1936 la uzinele "Reşiţa"); 6)PROTOTIP nr. 3 (afet "ZIS", md. 1941 cu țeavă şi frână de tragere "Schneider-Putilov", md. 1902/1936, cal. 75 mm); 7)Baterie de 4 tunuri antitanc "ZIS", md. 1941, cal. 76,2 mm, fabricate la uzinele "Reşiţa".