Cristian CRĂCIUNOIU, Mihai GEORGESCU Maior Nicolae Demetrescu-Maican, comandantul Flotilei române de Dunăre în 1877.

Imperial Otoman Navy - FETH-UT-ISLAM 1864 CLASS PODGORITZA - 1877

Toate istoriile de marină rezumă trecerea flotelor de lemn la cele protejate de cuirase prin simpla asimilare a noilor modele cu cele apărute în timpul războiului de secesiune american. Dar, nu este așa. Primele unități navale protejate de cuirase compozite lemn-oțel au fost construite în Europa. Cei care au reunit pentru prima dată în aceeași construcție aburul, oțelul și tunul, cu alte cuvinte mașina cu aburi, blindajul de oțel și artileria au fost francezii, care la ordinele împăratului Napoleon al III-lea și prin geniul inginerului naval Dupuy de Lome au construit o serie de baterii flotante pentru fluvii și lacuri în 1859.

Soluțiile tehnice adoptate atunci vor influența tehnica construcțiilor navale pentru următorul secol. Vom reveni asupra lor atunci când vom prezenta această navă într-un număr viitor, dar am făcut această referire întrucât canonierele otomane din clasa Feth-ut-Islam sunt descendente directe ale acestor concepte.

Anticipând un nou conflict armat cu Rusia țaristă, după ce tendințele expansioniste ale acesteia fuseseră stopate prin războiul Crimeii, Imperiul Otoman profită și își realizează o puternică flotă pe Dunăre și la Marea Neagră. Ea se va dovedi prea puțin utilă în războiul 1877-1878 datorită slabei calități a corpului ofițeresc, corupt și delăsător. Insuficient antrenată, prost condusă, măcinată de ambiții absurde, haotic aprovizionată cu combustibili și muniție, flota de Dunăre otomană ar fi putut dacă nu să schimbe soarta războiului din 1877, cel puțin să îl prelungească. Din fericire pentru noi românii, ea a ratat marile ocazii ale războiului: nu a distrus podul de cale ferată de la Barbași permițând tranzitarea trupelor rusești, nu a intervenit la forțarea Dunării, nu a despresurat forturile asediate etc. Meritele învingătorilor sunt cu atât mai mari cu cât forțele învinsilor au fost mai mari.

Anticipând rolul unităților cuirasate în războiul naval, specialiștii otomani comandă în Franța la șantierele L'ARMAN FRERES din Bordeaux 5 canoniere cuirasate fluviale. Aveau corpul metalic, acoperit de jur împrejur cu un pat din lemn de stejar de grosime variabilă, pe tot bordul liber. Grosimea cuirasei varia între 16 și 34 cm, fiind mai mică la extremități, fiind de tipul compound: oțel în plăci pe pat de lemn în traverse. Puntea era protejată cu plăci de oțel de numai 9,5 mm așezate pe un pat de stejar de 28 cm grosime, numai în zona redutei.

Propulsia era asigurată de două mașini de câte 80 CP, acționând fiecare câte o elice cu 4 pale, asigurând o viteză în apă moartă de 8 noduri. Magaziile puteau ambarca 20 t de cărbuni sau lemne de foc.

Toate au participat la războiul din 1877, fiind întâlnite în majoritatea acțiunilor de luptă mai importante.

Pentru noi românii, mai importantă a fost canoniera PODGORITZA, scufundată de către marina română într-o acțiune coordonată chiar de către comandantul Flotilei Române de Dunăre, maiorul Nicolae Demetrescu-Maican.

Cadru cu o canonieră de acest tip de la DENIZ MUZESI-Istanbul (sus stânga) Fragment din harta rutieră a Dunării din 1912. (stânga) Gravura de epocă cu rada portului cetății Vidin. Se observă dârele proiectilelor ce vin dinspre Calafat. La catargul canonierei este ridicat semnalul "foc de artilerie". (Colecția Cristian Crăciunoiu). (mijloc)

Canoniera se găsea de la începutul războiului în portul Vidin, de unde a efectuat mai multe incursiuni în aval și în amonte. După ce a fost atacată de mai multe ori fără succes prin intermediul artileriei de câmp și chiar al torpilelor de scondru, ba chiar și prin luare la abordaj, distrugerea ei devenise un obiectiv esențial pentru a putea efectua trecerea Dunării către Vidin. Raza ei de intervenție a fost drastic redusă odată cu montarea cu succes a barajului de mine de la Nedela, lângă satul bulgăresc Coslodui. Se punea problema distrugerii ei. Vă prezentăm un extras inedit din manuscrisul Istoria Marinei Române a contraamiralului Nicolae Negrescu, lucrare terminată în 1906 și premiată de Academia Română:

Fotografie de epocă cu unul dintre mortierele bateriei "Perseverența" ce au distrus canoniera Podgoritza. Mortierul era manevrat pe o placă de oțel fixată cu buloane pe un pat de stejar. Observați uniformele marinarilor români. (sus). Alăturat planul unui mortier asemănător. Trei canoniere din această clasă evoluând în zona Tulcea (gravură de epocă - Musée de la Marine Paris). (dreapta) Reconstituire în maniera epocii realizată de graficianul Marcel Mardan. (jos)

"În regiunea Vidinului, se afla încă de la începutul războiului canoniera Podgorița, de un deplasament de 330 tone, lansată în 1865 de șantierul la Seyne, de lângă Toulon, care costase 625900 franci, fără artilerie. Dimensiunile sale erau: 31,5 m lungime, 7,6 largime, 1,95 m pescaj. Grosimea cuirasei era de 33 cm la mijloc și mergea subțiindu-se către extremități, unde ajungea la 16 cm, fără să fie cuirasată toată suprafața; puntea era formată din plăci groase de 9,5 mm, puse pe o saltea de lemn de 279 mm grosime. Materialul de construcție, fier. Canoniera purta 4 tunuri, din care două puteau bate în goană extremă și 2 travers.

Această canonieră fusese obiectul urmăririlor zilnice, ale bateriilor noastre după malul stâng al Dunării; 3 tunuri de 15 cm își încercaseră focul lor pe la începutul lui septembrie în zadar, deoarece vasul se ținea în necontenită mișcare și cuirasa lui era prea tare pentru artileria noastră de câmp, așa că după 15 zile, se renunța la serviciul lor. Dar, din motive necunoscute, fie lipsa de muniții pentru tunuri ori de materiale pentru mașină, la care se adăuga izolarea ei desăvârșită în susul Dunării cu retragerea tăiată la vale, Podgorița își caută de timpuriu un adăpost, refugiindu-se împreună cu remorcherul de lemn Socrate și cu două șlepuri, în canalul îngust ce desparte insulele Chiftele de malul drept al Dunării. Din momentul acesta, soarta îi era hotărâtă și orice măsuri de siguranță erau de prisos.

Într-adevăr, comandantul ei puse de se bară canalul prin piloni bătuți în apă și legați cu sârmă; așeză apoi perpendicular pe axul longitudinal al vasului, două grinzi mari, ale căror capete dinafară erau plecate spre apă și legate cu sârmă, ca să răstoarne bărcile care s-ar fi încumetaț să-l atace. Cu modul acesta se puse la adăpostul oricărui atac de torpile; o încercare de a fi luată la abordaj rămase de asemenea infructuoasă: 2 ofițeri ruși însoțiți de 40 soldați, veniseră în noaptea de 12 septembrie de la Corabia, cu gândul să o atace, dar găsiră drumul închis și fură nevoiți să se întoarcă.

Maiorul D. N. Maican fu însărcinat cu urmărirea ei și, după o recunoaștere ce făcu la 1 octombrie, nu întârzie a o descoperi, ascunsă de sălciile insulei Chiftele, la 3 km mai sus de Arcer Palanca și a-i fixa poziția cu ajutorul unui observator așezat în insula Canapa. De la depărtarea la care Podgorița se afla de punctul unde aveau să se instaleze bateriile, tunurile de câmp nu puteau avea nici un efect asupra cuirasei sale; experiența fusese deja făcută; rămânea să se atace prin mortiere partea ei slabă, puntea, asupra căreia proiectilele aveau să cadă vertical.

S-a ales locul pentru instalarea bateriei la 1850 m distanțată de bastiment, la spatele unei ridicături de pământ, care forma un parapet natural, adăpostit de altfel și de o perdea de sălcii; în apropiere se construiau 2 bordee pentru garda pichetului Raiosul. Cum materialele nu existau prin împrejurimi, s-a adus fierăria din Craiova și lemnăria din Turnu Severin, instalându-se un atelier la Ciuperceni, pentru a nu se atrage atenția turcilor. Când la sosirea lor, marinarii adânciră terenul la 2,7 m, sub direcția locotenentului Perticarii, pentru așezarea platformei mortierelor, pe când alții, sub aceea a maiorului Maican, ridicară la capătul insulei Canapa, un observator, care fu legat printr-un fir izolat cu bateriile de mortiere.

Construcția, începută la 21 octombrie, a durat 14 nopți, în cea mai mare liniște, la 4 noiembrie ea era gata. Bateria a primit numele Perseverența. În această zi s-a primit de la comandantul Diviziei, la Raiosul, următoarea telegramă:

"Conform ordinului no. 377 al comandantului corpului de armată, vă comunic că sunteți autorizat să începeți bombardarea monitorului când veți fi gata. Aveți facultatea de a alege ziua și ora; anunțați numai cu trei ore înainte."

Iar la 6 noiembrie, locotenent-colonelul Gorjan, comandantul trupelor din Ciuperceni, telegrafia maiorului Maican, la pichetul Raiosul:

"Vă comunic că atât batalionul așezat ca trupă de susținere a bateriei de mortiere, cât și bateria din artileria de câmp, au primit ordin a primi instrucțiuni de la d-voastră în timpul luptei."

Această baterie era compusă din 3 tunuri de 9 cm, din bateria 3 a regimentului 1 de artilerie, care s-au așezat, 2 la pichetul Canapa și într-un punct intermediar, între pichet și bateria Perseverența; ea era îndreptată în contra bateriei inamice, care proteja canoniera, deși nu se putuseră determina nici numărul și nici felul tunurilor acestei baterii.

În noaptea de 6 spre 7 noiembrie, sublocotenenții Mănescu Constantin și Mardari Nicolae, împreună cu 32 marinari, destinați ca servanți, aduc de la Renăștierea 3 mortiere pe care marinarii le legară, sub direcția locotenentului Contescu din artilerie, cu lanțuri și cu pârghii tari sub osia unor ante-trenuri de asediu; în același timp se cară în 3 furgoane și muniția necesară, câte 200 lovituri de piesă. A doua zi de dimineață, se primește de la lt-colonel Gorjan un stâlp înalt străbătut de lungi cuie de lemn, care se instalează ca observator de ochire în apropierea bateriei.

(continuare în pag. 14)

Planurile la scara 1:20 pot fi procurate conform listei de la pag. 2. Prețul este 5$.