Canonierele fluviale BISTRIŢA, OLTUL şi SIRETUL comandate şantierului Blacknall al firmei constructoare Thames Iron Works din Londra, unde generalul Maican îşi făcuse cunoscut numele prin comenzi de armament înaintea războiului de Independenţă, au sosit cele dintâi în ţară la 25 august 1888.

Aveau fiecare 100 tone deplasament (L-30,5 m, l-14,10 m, pescaj-1,85 m), erau înarmate cu câte un tun de 57 mm Nordenfeldt cu tragere rapidă, un tun revolver Hotchkiss de 37 mm şi puteau dezvolta o viteză de 12,5 noduri dată de o maşină cu triplă expansiune de 360 CP funcționând cu cărbuni. Echipajele urmau să numere fiecare 25 de oameni.

Armamentul navelor determina şi misiunile lor: poliţia pe fluviu şi în cele şase porturi principale de trafic, Sulina, Galaţi, Brăila, Giurgiu, Calafat şi Turnu Severin, până atunci asigurată numai cu cele trei canoniere mai vechi, ROMÂNIA, FULGERUL şi GRIVIŢA.

BISTRIŢA ŞI SIRETUL au ţinut iniţial de Divizia Echipaje a Flotilei iar OLTUL de Inspectoratul Navigației şi Porturilor. În 1891, cele trei nave s-au găsit la 1 august la Sulina unde au făcut, întrunite, exerciţii şi evoluții timp de o lună de zile. În 1892 şi 1893 BISTRIŢA a rămas staționară la Sulina înlocuind canoniera de mare GRIVIŢA care încrucişa în lungul litoralului. OLTUL şi SIRETUL au îndeplinit tot atunci rolul de poliţie a navigaţiei între Brăila şi Porțile de Fier.

În februarie 1896, un înalt decret modifica organizarea Flotilei din 1886 şi, dat fiind dezvoltarea ei, crea unitățile separate ale Diviziei de Mare (Constanţa) şi Diviziei de Dunăre (Galați). În alcătuirea acesteia din urmă au intrat navele canoniere ROMÂNIA, BISTRIŢA, OLTUL, SIRETUL şi grupul "torpiloarelor fluviale" (ALEXANDRU cel BUN cu ŞOIMUL şi VULTURUL). Era totodată anul în care s-a inaugurat canalul Porţile de Fier şi întreaga Divizie de Dunăre, sub comanda locotenent-colonelului Ilie Irimescu a urcat Dunărea verificând siguranţa navigaţiei în toate porturile româneşti şi înlăturând prin explodare obstacolele şi epavele de pe canalul navigabil. Apoi, după 1 septembrie, sub comanda colonelului Vasile Urseanu, canonierele BISTRIŢA, OLTUL, SIRETUL, împreună cu cele trei torpiloare de mare, au navigat în linie de şir până la Gura Văii unde au salutat pe cei trei suverani şefi de state ai Austro-Ungariei, Serbiei şi României, care inaugurau noul canal. În aceeaşi lună, la 22 septembrie, comandantul Flotilei, generalul Ion Murgescu, a întrunit la Sulina amândouă Diviziile de Dunăre şi Mare pentru o demonstrație navală în prezenţa primului ministru D. A. Sturdza, ministrului de război (general Budișteanu) şi şefului de stat major al armatei (generalul Barozzi). La 29 septembrie a avut loc "revista bastimentelor", iar la 30 septembrie evoluţiuni în mare pe diviziuni. Canonierele, urmând bricul MIRCEA, s-au deplasat în continuare cu unităţile Diviziei de Mare la Constanţa unde primul ministru, apreciind modul de pregătire a navelor, a făgăduit că va cere creditele necesare "pentru a face din Flotilă o Flotă".

Şi 1897 a fost un an activ pentru cele trei canoniere. În mai și iunie au dat asistenţa populației de pe malul Dunării care se revărsase pricinuind inundații foarte întinse, în septembrie, împreună cu ROMANIA, au făcut vizite în porturile sârbeşti şi bulgăreşti Radujeval, Kladova, Vidin, Lompalanka, Russe şi Silistra, iar în octombrie au luat parte la inaugurarea noului canal deschis de Comisiunea Europeană Dunării pe brațul Sulina.

În 1898, definitivarea noii legi de organizare transforma Flotila în Marina Militară cu comandamente de Divizie la Mare şi la Dunăre, cu arsenal şi depozite. Arsenalul a fost înzestrat cu un doc plutitor, punându-se capăt nevoii periodice de abatere în carenă a navelor. Totodată unitățile Diviziei de Dunăre au continuat sondajele necesare unei hărți complete a fluviului.

În 1907, la 17 septembrie, participând la Galaţi la solemnitatea lansării celui de al doilea monitor, BRĂTIANU, canonierele BISTRIŢA, OLTUL şi SIRETUL se apropiau de vârsta de serviciu de douăzeci de ani. Îşi îndepliniseră în timp de pace scopul pentru care fuseseră construite, asigurarea suveranității româneşti pe Dunăre, dar, de aici înainte, prin apariția monitoarelor ca unități de luptă, rolul lor se vedea simțitor redus.

În august 1916, la intrarea României în războiul pentru înfăptuirea unităţii naţionale, cele trei nave se găseau în gruparea căpitan-comandorului Mihail Gavrilescu, grupare care mai cuprindea pe GRIVIŢA şi 8 şalupe canoniere. Neputând fi angajate în lupte, aceste nave urmau să îndeplinească misiuni secundare de legătură şi transport, în spatele flotilei de operații. În această situație s-au găsit şi la Turtucaia, de unde s-au retras spre Silistra la 6 septembrie, odată cu nava comandament a amiralului Negrescu; în noaptea ce a urmat au suit însă din nou Dunărea spre a aduna soldați fugari răzleți.

Ceva mai târziu (17 septembrie), în prima parte a bătăliei din zona Rasova (km 312) BISTRIŢA şi SIRETUL au avut chiar prilejul să tragă cu tunurile lor vechi de 57 mm asupra înălţimii de la Germli unde se aflau trupe ale brigăzii germane Bode.

După stabilirea temporară a frontului româno-rus din Dobrogea (5 octombrie), escadra română de monitoare, ca şi grupul canonierelor ruse, au rămas pe Dunărea propriu-zisă în zona Rasova. Dar o aparentă ameninţare asupra accesului pe Borcea, pe la Ostrovul Bimbaşa, a făcut pe comandantul Flotilei de operații contraamiralul Nicolae Negrescu, să trimită pe Borcea, pe la Hârşova, grupul de canoniere care avea să rămână acolo până la următoarea retragere a frontului la nord de Hârşova. Canonierele au precedat flota româno-rusă într-o a treia retragere, ajungând la 27 octombrie pe canalul Arapu, în amonte de Brăila, dar după două zile s-au întors cu monitoarele în susul fluviului la km 227 pentru siguranţa noii armate ruse, numită "de Dunăre", de sub comanda generalului Sacharov. În această ultimă împrejurare, canonierele au ajutat transportul peste Borcea de trupe ruse, cu artilerie, în vederea unei contraofensive. Generalul Alley avea să-şi exprime mulţumirea în scris amiralului Negrescu.

Consfătuiri asupra tragerilor monitoarelor cu lunete panoramice, înaintea bătăliei, au avut loc la bordul canonierei BISTRIŢA, între delegatul misiunii franceze, maiorul de Bréda, comandantul escadrei, comandorul N. Negru şi locotenent comandor C. Bucholtzer. Dar această ofensivă, pornită în zona Toplu, nu va dispune de forţe suficiente, armata bulgaro-germană ajungând mai târziu să ocupe şi nordul Dobrogei (23 decembrie).

Canonierele s-au retras, începând de la 9 decembrie, întâi de pe Borcea la Galați, apoi la Chilia Veche, care avea să fie baza flotei de Dunăre până în 1918. De acolo aveau să fie însă folosite în cursul anului 1917 la câteva escortări de şlepuri între Galaţi şi Chilia. Escortele s-au făcut noaptea spre a evita focul bateriilor germane şi bulgare de la Tulcea şi Isaccea; totuşi în noaptea de 13/14 ianuarie, OLTUL şi SIRETUL, intrând sub tirul lor în zona cetăţii Ismail, au răspuns cu tunurile de bord în acoperirea şlepurilor trase de remorcherul "Sella".

Demobilizarea armatei şi marinei române (iunie 1918) după pacea de la Buftea a avut un caracter temporar. Dar dacă monitoarele au continuat, după război, serviciul în cadrul Diviziei de Dunăre, vechile canoniere au fost clasate. În 1936 mai figurau totuşi pe lista flotei militare ca nave dezafectate...

Canonierele BISTRIŢA, OLTUL şi SIRETUL au fost cele mai mari nave militare fluviale ale marinei de după războiul Independenței până la construirea monitoarelor. Spre deosebire de şalupele canoniere şi grănicereşti dinainte de 1888, puteau coopera în luptă cu trupele de uscat în lungul fluviului. Depăşite de epocă, la începerea războiului din 1916, nu au mai putut fi folosite însă decât în misiuni auxiliare.

(din Registrul Operativ al Flotilei de dragaj fluvial 1944-1945) "25 martie 1945, ora 23.30 - Şalupa grănicerească de dragaj Nr. 11 soseşte la Corabia... După acostarea şlepului (magnetizat), şalupa se deplasează pentru noapte în aval de port lângă vechea canonieră SIRETUL..."

Marina lui Maican trăise.

Bibliografie: Istoria marinei române, C.Ciuchi, Constanta, 1906 "Comment on fit la guerre sur la Danube", contraamiral N. Negresco, Bucureşti, 1938 Istoria marinei române, Nicolae Negrescu, vol. 2, 1927 (Manuscris) "Ziarul Galaților"-17 septembrie 1906 Taschenbuch der Kriegsflotten, 1910 "Vechi nave româneşti" Cristian Crăciunoiu "Corăbii străbune" - Cristian Crăciunoiu

Planurile complete pot fi procurate conform indicațiilor de la pag. 2. Preţul este cel corespunzător literei M din tabel.

Remarcați torpilele de scândură montate la pupa şi proră pentru protecţia contra vedetelor portmine.

Mortierele se puseră sub comanda ofițerilor de mai sus astfel: no.1, locotenentul Perticarii, no. 2, sublocotenentul Mardari; no. 3 sublocotenentul Mănescu.

Focul se începu în ziua de 7 noiembrie, o ceaţă groasă, care împiedică vederea, nu s-a ridicat decât pe la orele 11, când maiorul Maican trecu în ostrovul Canapa, pentru a dirija tragerea. Cu ajutorul unei lunete se observară detaliile canonierei, ale cărei suprastructuri erau demontate pentru a nu se zări pe deasupra sălciilor, apreciindu-se distanţa cu aproximația ce vârfurile triunghiului format din pozițiile ocupate de observatorul din Canapa, dar cum loviturile bateriei de câmp se amestecau cu ale mortierelor şi împiedecau regularea tragerii, li se ordonă să tacă.

Turcii răspunseră de pe mal prin focurile unei baterii Whitworth, a cărei preciziune era destul de mare; sub focul ei, maiorul Maican trecu prin observator la baterie pentru a controla încărcăturile şi luă apoi cu dânsul 3 soldați telegrafişti care instalară un post telegrafic în insulă, legându-l cu bateria. Primele lovituri fură bune; se continuă atunci cu tragerea mortierelor pe rând, până la orele 3.40 p.m., când la a 77-a lovitură, se văzu pe puntea canonierei un fum gros la proră, urmat de o detunătură; puțin după aceea se putu observa cum bastimentul începe să se scufunde prin proră. Atunci începu şi echipajul să-l părăsească, ascunzându-se pe mal.

Canoniera mai fu lovită de 3 ori, după ce se trăseseră 112 focuri; cu dânsa s-au dus la fund remorcherul şi şlepurile. Turcii părăsiseră locul după ce focul lor abia reuşise să rănească un singur om. La 4.30 seara, totul reintrăse în linişte şi se putu telegrafia rezultatul generalului Lupu, comandantul corpului de armată, de la care maiorul Maican primi a doua zi, opt noiembrie, următoarea telegramă, cu no.19:

"Te felicit pentru inteligența conducerii operaţiunii, sfărâmării şi scufundării monitorului. Am raportat pe dată faptul M.S. Domnitorul. Prezentaţi-mi pe dată, prin comandantul diviziei, ofiţerii şi gradele inferioare care merită recompense".

Acest succes era cu adevărat un fapt însemnat de război, căci Turcii nu mai aveau pe toată Dunărea de sus, nici un mijloc de apărare şi şalupele noastre putură efectua, de aci înainte nesupărate, transporturile de trupă, muniţiuni şi proviziuni, pe toată întinderea ei, de la Vidin până la Nicopole. Grație inerţiei comandanţilor săi, care făcea un contrast atât de izbitor cu mişcările armatei lor de uscat, cum şi incapacităţii lor, flotila turcească de canoniere şi de monitoare cuirasate, al cărei rol putea fi atât de hotărâtor, este sacrificată de la început fără nici un folos, fără să fi adăugat o singură pagină de glorie la istoria acestui război, care a dus la două degete de pieire şi în care era să se decidă dezmembrarea unui imperiu altădată atât de temut.

După război PODGORIŢA a fost ranfluată şi reparată, intrând în componența flotei ruse sub denumirea NICOPOLE, până în 1892 când îi pierdem urma.

Să evidenţiem câteva premiere: tirul a fost coordonat cu ajutorul telegrafului, canoniera a utilizat camuflajul vegetal, este prima unitate navală modernă scufundată exclusiv de către marinarii români.

Soarta celorlalte unităţi a fost următoarea: FETH-UT-ISLAM - casat în 1908 BEURTELEN casat în 1886 SEMENDRIEH - rebotezat MEINDOJEH, casat 1896. ISKODRA capturat de ruşi, rebotezat NICOPOL, casat 1889. PODGORITZA ranfluat de ruşi şi rebotezat SISTOV, casat în 1889.