Ataşații militari invitați de Ziua Marinei, în anul 1984, au putut vedea nava GRIVIȚA, prototipul unei noi clase de vedete blindate. Construită la Șantierele Navale din Mangalia, GRIVIȚA era destinată să combine întreaga experiență câștigată de monitoare pe Dunăre cu cele mai moderne sisteme de arme și detecție.

Profilul foarte jos, cu centrul fără înălțimea unui mic castel și sistem de arme retractabil, dau GRIVIȚEI un aer de navă de război din secolul 21, cu cel mai elegant profil văzut vreodată la blindate. Are o arhitectură unică.

Multe modificări au fost aduse navei GRIVIȚA, între 1984 și 1990, ele făcându-și apariția la următoarele unități din această clasă.

Cristian CRĂCIUNOIU Mihai GEORGESCU

Ea a incorporat toate lecțiile învățate de la nava GRIVIȚA după primii ani de serviciu. O atenție mai mare a fost acordată timoneriei. Alte schimbări majore nu au fost făcute, cu excepția modificării provei, în conformitate cu legile ecologice destinate prevenirii eroziunii malurilor Dunării.

Toate unitățile din această clasă au fost completate între anii 1988 și 1992, primind nume care comemorează marile acțiuni din Războiul de Independență: OPANEZ, POSADA, RAHOVA, ROVINE, SMÂRDAN.

(continuare în pag. 13)

Mi-28 Havoc (Apașevski)

Ca o consecință a războiului rece și a cursei înarmărilor, atunci când una din puteri avea o realizare deosebită într-un anume domeniu, cealaltă mare putere nu întârzia prea mult în a afișa replica sa la această realizare.

Multă vreme, opinia publică (și chiar și analiștii militari occidentali) considerau realizările sovietice ca fiind copii ale celor americane sau vest-europene, și care foloseau date sau componente obținute prin spionaj. La începutul războiului rece, cel mai clar exemplu în acest sens a fost realizarea în URSS a bombardierului strategic Tupolev Tu-4, care nu era altceva decât o „copie la indigo" a bombardierului american B-29 „Superfortress". În deceniile ce au urmat, cazurile de similaritate nu au fost puține, însă în marea majoritate a cazurilor asemănarea din punct de vedere geometric sau funcțional era dictată de cerințe similare din punct de vedere mecanic, aerodinamic, tactic etc.

Folosind experiența câștigată în utilizarea elicopterului în atacul țintelor terestre în războiul din Vietnam, US Army a lansat în 1972 programul „Advanced Attack Helicopter" (AAH), care a condus la selecționarea în 1976 a elicopterului YAH-64, prototipul celui ce a devenit ulterior „Apache".

Ca răspuns la programul american, în decembrie 1977, conducerea Ministerului industriei de aviație a URSS și cea a aviației militare (VVS) au emis tema de proiectare pentru un nou elicopter de luptă, destinat să înlocuiască Mi-24 în misiunile de atac a țintelor terestre, în special blindate.

Pentru această temă de proiectare au înaintat proiecte preliminare birourile de proiectare (OKB) Mil și Kamov (vezi Modelism nr. 1/1995 pag. 24). Proiectul OKB Kamov prezenta un elicopter monoloc, cu 2 rotoare coaxiale (soluție comună mai multor proiecte Kamov), în timp ce OKB Mil, condus de proiectantul general Mark Vainberg a prezentat un proiect mai „ortodox" pentru un elicopter biloc în tandem, monorotor cu elice anticuplu, ce prezenta multe similarități cu AH-64 „Apache".

O comisie întrunită în mai 1980 a autorizat construcția prototipurilor. Primul prototip al elicopterului Mil, denumit Mi-28 și având numărul tactic 012 a executat primul zbor la 10 noiembrie 1982, având la bord piloții de încercare ai OKB Mil Gurgen Karapteian (în cabina pilotului) și Viktor Țiganov (în cabina din față). Prototipul V-80 al OKB Kamov zburase cu 5 luni mai devreme.

În ediția din 1985, publicația „Soviet Military Power" (Puterea Militară Sovietică), editată de Departamentul Apărării (DoD) al SUA, prezenta desenul unui posibil elicopter realizat de OKB Mil (și care corespundea în linii mari adevăratei înfățișări a Mi-28), denumit în nomenclatorul NATO „Havoc". În 1986 se afirma deja că elicopterul a intrat în producție de serie și chiar că lua parte la acțiuni de luptă în Afganisthan (filme precum „Rambo" au întărit această convingere).

În realitate, declinul economic al URSS și reducerea după 1985 a bugetelor militare a determinat un mers foarte greoi al programului, atât la OKB Mil care a realizat până în 1989 doar 3 prototipuri (cu numerele tactice 012, 022 și 032), cât și la OKB Kamov, care nu depășise stadiul de preserie. De asemenea, a fost întârziată și selectarea unuia din tipuri pentru înzestrare.

Pentru lumea occidentală, valul de mister asupra noului elicopter s-a ridicat la Le Bourget, ediția 1989, unde OKB Mil a expus Mi-28 nr. 032. Datorită multiplelor similarități cu AH-64 „Apache", unele publicații l-au denumit ironic „Apacheski".

În competiția pentru dotarea armatei ruse, inițial, datorită calităților de zbor mai bune fusese selectat Ka-50 (elicopterul Kamov). Ulterior a fost preferat Mi-28, deoarece la Ka-50, care era monoloc, volumul de muncă al pilotului era foarte mare, acesta fiind în același timp și trăgător. De asemenea, tunul de bord era puțin orientabil în azimut.

Producătorul elicopterului Mi-28 este GAZ-168 din Rostov pe Don, fabrică cunoscută mai nou ca „Rosvertol", care a produs Mi-24, produce în prezent varianta modernizată Mi-35M și gigantul Mi-26.

În iunie 1993, la salonul de aviație de la Le Bourget a fost prezentată o versiune ușor modificată a Mi-28, cu nr. tactic 042, produsă în 1991.

În 1995, armata rusă a revenit asupra deciziei și a hotărât ca Mi-28 să concureze cu Ka-52, varianta biloc (côte-à-côte) a Ka-50, al cărei mock-up a fost prezentat la Salonul de Aviație de la Moscova (MAKS'95), în august 1995. La același salon, OKB Mil a prezentat prototipul elicopterului Mi-28N (cu nr. tactic 014), echipat cu un radar montat în vârful rotorului și care lucrează în domeniul lungimilor de undă milimetrice, asigurând posibilitatea de descoperire a țintelor pe orice vreme, atât ziua, cât și noaptea - un sistem similar este instalat pe varianta modernizată (aflată deja în producție) AH-64 D „Longbow Apache".

Prototipul Mi-28N, care dispune de aparatură radioelectronică și sisteme de vizare îmbunătățite în raport cu Mi-28 trebuia să efectueze primul zbor până la sfârșitul anului 1995.

În cazul câștigării competiției, Mi-28 va intra în dotarea armatei ruse în 1997. Echipajele vor fi echipate și cu vizoare pe timp de noapte. Prețul unui Mi-28 este 11-12 milioane dolari.

OKB Mil intenționează să folosească motoarele și transmisia mecanică a Mi-28 pentru un nou elicopter de transport înarmat, similar Mi-24 și denumit Mi-40, dezvăluit în 1992 și aflat încă în stadiu de proiect; de asemenea sistemul rotorului noii variante a Mi-24, denumită Mi-35M folosește din experiența câștigată la Mi-28 (rotorul principal și cel anticuplu, sistemul de armament).

Dimensiuni și mase: Lungime: 16,85 m (21,155 m cu rotor) Diametru rotor portant: 17,2 m Înălțime: 4,87 m (3,823 m fără rotor) Anvergura aripi: 4,87 m Ampatament: 11,0 m Diametru rotor anticuplu: 3,84 m Ecartament: 2,29 m

Greutate gol: 6760 kg Greutate normală de zbor: 10400 kg (10700 la Mi-28N) Greutate maximă de zbor: 11200 kg (11500 la Mi-28N) Încărcătură militară maximă (inclusiv aparatura de vizare): 3640 kg

Performanțe: Viteza maximă: 305 km/h (324 la Mi-28N) Viteza de croazieră: 265 km/h Platon static: 3500 m (3700 la Mi-28N) Plafon dinamic: 5800 m (5700 la Mi-28N) Distanța maximă de zbor: 475 km (435 la Mi-28N) Anduranta: 1110 km (la greut. max. 11660 kg, rezervă 5%) Suprasarcini admisibile: 2 h Alte acrosaje posibile: +3/-0,5 g caseta cu bombe KMG-U container UPK-23 cu tun GS-23 lansatoare proiectile B-13

Reconstituire: Liviu ILIESCU Texte: Dănuț VLAD

DESCRIERE TEHNICĂ

Cea mai mare parte a fuzelajului elicopterului are o construcție semi-monococă, realizată în principal din aliaje de aluminiu.

Partea anterioară cuprinde compartimentul radarului de urmărire a terenului pentru zborul în apropierea solului, dispus într-un radom cilindric, turelele vizorului laser și cea a tunului, senzorii în infraroșu, cu vedere spre înainte (ficși pe Mi-28, dispuși de o parte și de alta turelei vizorului laser, înlocuiți la Mi-28N de un singur senzor într-o turelă sferică mobilă) și câte un far de aterizare escamotabil, de o parte și de alta a botului. Primul prototip avea doar vizorul fix și farurile de aterizare.

În spatele compartimentului anterior se găsesc cabinele în tandem ale ofițerului cu armamentul (în față) și a pilotului, supraînălțată (în spate). Spre deosebire de AH-64, cabina pilotului are un parbriz propriu (cupolele celor 2 cabine sunt diferențiate și nu în prelungire ca la AH-64) și este echipată cu un head-up display (HUD, vizor cap sus).

Cabinele, inclusiv suprafețele vitrate sunt blindate (grosime blindaj 35-50 mm) și asigură protecția ocupanților la lovituri directe de calibru max. 23 mm. OKB Mil a prezentat un film ce înfățișează tragerile cu muniție reală asupra unei cabine de Mi-28 cu om la bord! Structura cabinei este o cutie (cheson) din aliaj de titaniu, ce poate rezista, în cazul prăbușirii, la viteze de impact de până la 15m/s. Cupolele sunt compuse din mai multe suprafețe plate, blindate (spre deosebire de AH-64, unde nu sunt), montate în rame metalice.

Accesul pilotului în cabină se face printr-o ușă pe partea dreaptă, iar pentru ofițerul cu armamentul printr-o ușă pe partea stângă. Pentru părăsirea aeronavei în caz de avarie, suprafețele vitrate superioare pot fi largate. Sub cabina pilotului este dispus locașul bateriei de bord.

În spatele cabinei pilotului sunt dispuse lateral motoarele, în partea superioară reductorul rotorului, iar dedesubt rezervoarele de combustibil.

Rotorul principal are 5 pale ce au bordul de atac compus dintr-un lonjeron cu profil „D" înfășurat cu fibră de sticlă și placat pe alocuri cu tablă de titaniu pentru protecție anticorozivă, iar bordul de fugă este realizat din structura fagure, întreaga pală fiind acoperită cu materiale compozite.

Axul rotorului este înclinat spre partea din față cu 5°.

Reductorul rotorului principal asigură atât transferarea energiei primite de la motoare către rotorul principal (portant), cât și către rotorul anticuplu, prin intermediul arborelui de transmisie ce străbate coama dorsală de deasupra grinzii de coadă. Reductorul poate funcționa fără lubrifiant (ulei) până la 20-30 min. Pentru răcirea uleiului în spatele axului rotorului se găsește un ventilator, iar în spatele motoarelor, în apropierea grinzii de coadă, se găsește un capac de acces în fuzelaj de mari dimensiuni.

Turația maximă a rotorului portant este de 242 rot./min.

În grinda de coadă sunt dispuse antenele stațiilor radio (VHF și UHF), compasul giromagnetic GIK-1 și lansatorul de semnale de bruiaj în infraroșu.

Momentul de la rotor este în continuare transmis prin intermediul unei transmisii conice, la rotorul anticuplu.

În vârful derivei, pe partea dreaptă se găsește rotorul anticuplu, iar pe stânga un stabilizator prevăzut cu o contrafișă.

Rotorul anticuplu este compus de fapt din 2 rotoare bipale (cu palele din materiale compozite), montate pe același ax, dar defazate în "X" la 45°/135°, pentru atenuarea zgomotului (sistem similar celui de pe AH-64).

De gondolele motoarelor se prind cele 2 semiaripi (largabile în caz de necesitate) prevăzute fiecare cu câte 2 puncte de acrosaj. Elicopterul nr. 042 este prevăzut la capătul semiaripilor cu câte un container ce poate conține sisteme de contramăsuri pasive - casete UV-26 - (radar și infraroșu).

Trenul de aterizare este triciclu, neescamotabil, cu roată de coadă, sistem similar celui de pe AH-64 și consacrat la mai multe elicoptere de atac (jambă principală pivotantă, cu amortizor oleopneumatic posterior și roată de coadă orientabilă). Roțile principale au dimensiunea 720x320 mm și presiunea în pneu de 5,4 bari, iar roata de coadă are dimensiunea 480x200 mm.

Sistemul de propulsie este constituit din 2 turbomotoare Klimov TV3-117 VMA, cu o putere maximă de 2200 CP (1618 kW) fiecare.

Motoarele sunt dispuse în gondole individuale, dotate cu separator de particole și praf tip PZU, montate în dispozitivele de admisie. Pentru reducerea „semnăturii" în infraroșu a motoarelor, gondolele sunt prevăzute cu câte o priză de aer laterală (dispusă în partea superioară a gondolelor la prototip), care preia aer rece din atmosferă.

Aerul rece „îmbracă" ajutajul și se amestecă cu gazele fierbinți ce sunt evacuate din motor, prin ajustajele îndreptate în jos.

Pentru alimentarea cu energie a sistemelor electric, hidraulic și pneumatic, în spatele motoarelor, în fuzelaj este montat un turbogenerator AI-9V, utilizat ca unitate auxiliară de putere.

Instalația de combustibil se compune din rezervorul din fuselaj și cel auxiliar (din materiale compozite dispuse pe partea ventrală a fuselajului, în dreptul motoarelor). Rezervoarele sunt protejate contra loviturilor și au capacitatea totală de 1900 litri (1337 kg). În afara rezervoarelor interioare, pe grinzile de acrosaj dinspre fuselaj, în locul blocurilor de proiectile reactive, poate fi acroșat câte un rezervor suplimentar PTB-450, cu capacitatea de 450 litri. Cantitatea maximă de combustibil: 3119 kg.

Instalația hidraulică, cu rezervorul dispus în vârful rotorului, se compune din 2 sisteme și are o presiune de lucru de 152 bari.

Instalația electrică este alimentată de 2 generatoare antrenate de motoare și care realizează o tensiune în rețea de 200 V.

Aparatura radioelectronică și specială se compune din radarul de urmărire a terenului, instalația de navigație PRi PNK-28, turela orientabilă cu vizorul laser KOPS (ce transmite imaginea în vizorul din cabina ofițerului cu armamentul printr-un periscop), cei 2 senzori în infraroșu ficși, cu vederea spre înainte (înlocuiți de turela sferică mobilă la Mi-28N, dispusă în față și deasupra turelei cu vizoarele laser), instalația de identificare (IFF), stație radio și intercomunicare, instalația de avertizare de radiolocație, instalația de bruiaj activ „Vitebsk" (similar AN/ALQ-136 de pe AH-64), stațiile de bruiaj „Berioza" și „Platan" (Mi-28N), compasul giromagnetic GIK-1, vizorul cap sus (HUD).

Armamentul standard se compune dintr-un tun 2A42, cunoscut și sub denumirea NPPU-280 Dzerjinec, cu calibrul 30 mm. Tunul poate fi alimentat cu 2 tipuri de muniție, din cele 2 containere prinse de afetul tunului, fiecare cu capacitatea de 150 proiectile. Afetul este orientabil + 13° în sus și -45° în jos, precum și lateral câte 110° (stânga-dreapta). Cadența de tragere a tunului este de 300 lovituri pe minut împotriva țintelor terestre și 900 lovituri pe minut împotriva celor aeriene. Tunul are o greutate de 115 kg (620 kg cu tot cu muniție).

Sub cele 2 semiaripi (ejectabile în caz de necesitate) sunt dispuse câte 2 grinzi de acrosaj ce pot transporta o largă varietate de armament acroșat (max. 480 kg fiecare) - bombe, rachete, proiectile reactive, rezervoare. Varianta standard de înarmare constă din 2 lansatoare de proiectile reactive nedirijate B-8V-20 pentru proiectile reactive S-8 cal. 80 mm (20 buc.) sau B-20 pentru proiectile S-5 cal. 57 mm (20 buc.) - dispuse pe grinzile de acrosaj dinspre fuselaj și 2 blocuri „ATAKA-V" compuse din câte 8 rachete antitanc 9M120 sau 2 blocuri „Sturm V" a 8 rachete 9M114 „Kokom" (NATO: AT-6 „Spiral") montate pe lansatoarele APU-8.

NOTA: Autorii doresc să mulțumească domnilor Serghei Valentinovici Zikov din Vladivostok, Rusia și Miroslav Gyürüzi din Bratislava, Slovacia pentru sprijinul acordat în realizarea articolului.