Rugăm veteranii ce au zburat cu acest avion să ne contacteze la telefonul redacției pentru eventuale fotografii sau articole cu caracter memorialistic.

Aceste avioane apar ca o dezvoltare a renumitului La-7, folosit de aviația militară sovietică în cursul celui de-al doilea război mondial.

În 1944, biroul de proiectare OKB Lavocikin realizează prototipul La-120 (sau La-7-AS-83), un La-7 cu motor AS-83 și aripă din lemn cu profil laminar tip TAGI. În 1945 a fost realizat prototipul La-126, care era un La-120 cu aripa confecționată din metal.

La-9

În 1946 a fost realizat un nou prototip, La-130. Acesta, deși asemănător cu La-7, era în realitate un avion cu totul nou. A intrat în producție de serie în 1947, sub denumirea de La-9. Numărul de avioane produse este controversat. "Modelarz" precizează că au fost produse doar 16 exemplare, pe când "Jane's All the World Aircraft" susține că La-9 a fost produs în serie relativ mare și utilizat în timpul războiului din Coreea.

Oricum ar fi fost, cert este că în anul 1949 România a cumpărat un număr deocamdată necunoscut de avioane La-9, cu intenția de a înlocui Messerschmitt-urile 109G, uzate și cu performanțe scăzute. Apariția avioanelor cu reacție (Yak-17, Yak-23 și Mig-15) a făcut să se renunțe la cumpărarea pe mai departe de La-9 (sau La-11) și a redus drastic activitatea operațională a avioanelor La-9 din dotarea aviației române. Deocamdată nu cunosc data ieșirii din serviciu a avionului.

În prezent, un exemplar de La-9 este păstrat la Muzeul Aviației din București, într-o stare bună dar vopsit într-un mod doar oarecum apropiat cu realitatea.

Date tehnice La-9 (în paranteză La-11) Anvergură: 9800 mm Lungimea: 8620 mm Suprafața portantă: 17,72 m² Greutatea gol: 2638 (2770) kg Greutatea la decolare: 3676 (3996) kg Viteza maximă: 690 (674) km/h la 6200 m Urcă la 5000 m: În 4'54" (6'36") Plafon practic: 10800 m (10250 m) Autonomie de zbor: 4 h 54' (6 h 18') Raza de acțiune: 1735 km Rulaj decolare: 350 m Rulaj aterizare: 450 m

Descrierea tehnică

Avion de vânătoare cu elice, monomotor, monoloc, monoplan, cu tren de aterizare escamontabil.

Fuselajul era metalic, format din trei secțiuni: anterior (cuprinzând motorul și armamentul), central (carlinga) și posterior.

Aripa, cu profil laminar, era metalică. Eleroanele erau învelite cu pânză; se bracau sus-jos la 25°, iar flapsurile la 35° în jos. Tubul Pitôt era montat la aripa din dreapta, iar în bordul de atac al celei din stânga era montat un far de aterizare.

Ampenajele, metalice, aveau suprafețele de comandă învelite cu pânză și compensate dinamic.

Motorul era de tip AS-82FN, cu 14 cilindrii în dublă stea, răcit cu aer. Antrena o elice metalică tripală, cu pas variabil, de tip VIS-105V4. Rezerva de combustibil, de 835 litri, era dispusă în 4 rezervoare în aripi.

Trenul de aterizare, complet escamontabil, avea amortizoare oleo-pneumatice. Dimensiunile roților principale erau de 650X160 mm.

Ca instalații speciale, dispunea de stație radio, aparatură de radionavigație și instalație de oxigen.

La-9 UTI

Avion de școală și antrenament, biloc cu dublă comandă, produs în serie mică în 1948. Armamentul era redus la un singur tun VS-23, iar radiatorul de ulei a fost mutat sub motor. A fost folosit doar de aviația sovietică.

La-11

A fost un avion derivat din La-9, în 1947. Radiatorul de ulei a fost mutat sub motor, dar integrat în capota acestuia; un tun VS-23 a fost eliminat; sub scaunul pilotului a fost montat un aparat fotografic automat; rezerva de combustibil a fost mărită la 1100 litri; la bordul de atac al ampenajului orizontal a fost montată o instalație de degivrare, vopsită în negru.

Producția totală, începută în 1948, a fost de 1800 aparate. S-a aflat în dotarea aviațiilor militare sovietică, chineză, nord-coreeană. A luat parte la luptele aeriene din timpul conflictului coreean, la începutul acestuia, fiind pilotat de "voluntari" ruși și chinezi.

Scheme de vopsire

La-9, nr. "66" (roșu cu banderolă albă); din dotarea aviației române. Pe timpul cât a fost păstrat la fostul Muzeul Militar Central și apoi la Muzeul Aviației, până în anul 1994 a fost vopsit în albastru deschis (cu o ușoară tentă de gri) pe toate suprafețele, aceasta fiind culoarea originală, cu coafa elicei neagră și palele nevopsite. Pe timpul cât a fost în serviciu a purtat în mod sigur stelele românești pe fuselaj, ampenajul vertical și aripi, dar din păcate nu am dispus de nici o fotografie care să arate forma exactă, dimensiunile și dispunerea exactă a acestora; pe desen este arătată doar o soluție probabilă, dar în nici un caz sigură;

La-9 UTI din dotarea aviației sovietice. Extrados verde închis; intrados albastru deschis; coafa elicei verde închis; palele nevopsite; stelele sovietice pe ampenajul vertical, fuselaj și intradosul aripilor;

La-11, nr. "23" negru, din aviația Coreei de Nord. Avionul este vopsit în întregime în albastru deschis (aceeași nuanță ca și la La-9 nr."66"), cu coafa elicei neagră și palele nevopsite. Cocardele nord-coreene sunt vopsite doar pe lateralele fuselajului și intradosul aripilor.

Bibliografie Colecția revistei "Modelarz", Polonia Colecția revistei "Modelist Konstructor", URSS "Jane's All the World Aircraft" "Istoria aviației române", Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Text și desene: Dan ILOIU

INOVAȚIILE REBELE

"Inegalitatea ca număr poate fi compensată prin invulnerabilitate", s-a pronunțat, anul 1861, Stephen Mallory, secretarul naval al Confederației Statelor din Sud. "Noi nu facem doar economie, dar succesele navale, obținute cu înțelepciune și experiență, au fost câștigate luptând cu fierul împotriva lemnului".

La două luni după debutul său spectaculos, MERRIMAC (vezi Modelism nr. 3-1993), a fost ars, când rebelii au abandonat Norfolk; dar până la sfârșitul războiului, Confederația a continuat experimentele cu blindajul navelor, mine și chiar cu submersibile.

David Bushnell a introdus în perioada Revoluției Americane, submarinul său pentru o persoană, numit TURTLE.

Mai târziu, Robert Fulton a experimentat un vas subacvatic. Când Horace L. Hunley a încercat nava sa firavă, în formă de țigară acoperită cu fier, arătând-o la Charleston în vara anului 1863, nici un submarin nu scufundase vreo navă în luptă. După mai multe încercări dezastruoase, în care 20 de oameni, inclusiv Hunley, au pierit, submersibilul - botezat cu numele de HUNLEY a fost gata pentru a intra în luptă.

Numai o licărire fosforescenă marca înaintarea tăcută pe sub apă a vasului de tinichea spre portul Charleston, în noaptea de 17 februarie 1864. O explozie imensă a scufundat cuterul Unionist, HOUSATONIC.

Șocul exploziei și vâltoarea scufundării a atras în adâncuri și experimentul HUNLEY cu echipajul său de nouă oameni. Premizele pentru submarinul de luptă fuseseră realizate.

Această navă experimentală era de fapt un torpilor al cărui corp era imers în totalitate. Intrarea în imersiune se făcea cu ajutorul a două aripioare orizontale acționate din interior de către pilotul ce era și comandant. La suprafață rămânea numai turela de observație, ce permitea acestuia să transmită comenzile cârmaciului.

Cât curaj trebuie să fi avut cei nouă membrii ai echipajului, dacă s-au oferit voluntari pentru atac, după ce știau că la încercările anterioare muriseră alți 20 de voluntari!!!

HUNLEY, cunoscut în unele lucrări și sub numele de DAVID (legendarul biruitor al lui Goliat) a cunoscut și o variantă cu motor cu aburi, care a supraviețuit războiului fiind capturată de nordiști, după ce a avariat fregata IRONSIDES.

Opt oameni învârtind un arbore cotit propulsau torpilorul HUNLEY cu o viteză de patru noduri. După scufundarea sa, un artist al Uniunii a suprapopulat submarinul, desenând un echipaj de 13 persoane.

1. Torpile 2. Carme de adâncime 3. Locul pilotului 4. Pilotul 5. Sacul de balast 6. Arborele cotit 7. Elicea

Freerk de VRIES

Conrad Chapman l-a pictat pe HUNLEY staționând la Charleston.

Racheta sol-aer "TAIFUN"

Rachetele sunt un mijloc de luptă cunoscut încă din antichitate, când au fost inventate și folosite de chinezi. Însă, datorită bătăii și preciziei scăzute, au fost folosite doar sporadic până în secolul XIX, când utilizarea lor ca armă a cunoscut o oarecare dezvoltare.

Secolul XX consacră racheta ca armă folosită masiv în luptă, în special începând cu cel de-al doilea război mondial. Au fost folosite atunci rachete din toate categoriile (sol-sol, sol-aer, aer-aer, aer-sol), pe toate teatrele de luptă și în cantități masive. Apar tot atunci și rachetele cu combustibil lichid, ce au constituit un pas important în tehnologia armamentului reactiv.

"TAIFUN" a fost o rachetă germană din categoria sol-aer, nedirijată. Dezvoltarea ei a început în anul 1944, fiind realizate mai multe variante, la început cu combustibil solid. Acestea nu au dat însă rezultate mulțumitoare, datorită impreciziei cauzate de arderea neuniformă a pulberii. Începând cu tipul "F" (singurul utilizat efectiv în lupte, dar pe o scară mică) s-a trecut la utilizarea combustibilului lichid, performanțele devenind satisfăcătoare.

"TAIFUN F" avea lungime de 1,9 m, diametrul de 0,1 m, greutatea de 19,3 kg și 4 aripioare stabilizatoare.

Propulsia era asigurată de un motor rachetă cu combustibil lichid, compus din două substanțe: acid azotic, aflat într-un rezervor interior (4) și butil eter, dispus într-un rezervor exterior (5). Admisia combustibilului în camera de ardere (6) se făcea prin arderea unei mici cantități de cordită (3). Motorul ardea 2,5 s și dezvolta o forță de tracțiune de 1000 kgf, ce imprima rachetei o viteză maximă de 900-1050 m/s, bătaia maximă fiind de 12 km.

În conul rachetei se afla încărcătura de luptă (2), în greutate de 0,6 kg exploziv brizant și focosul de proximitate/fuzant (1).

Lansarea rachetelor se făcea din lansatoare compuse din 60 de tuburi lungi de 2 m. Aceste tuburi aveau la interior niște ghidaje spiralate, ce imprimau rachetei o mișcare de rotație în vederea realizării stabilizării pe traiectorie.

Tehnica de utilizare consta în crearea de baraje de rachete, prin lansarea tuturor rachetelor într-o singură salvă, cu durata de 1,5 s și intervalul de lansare între două rachete de 0,025 s. Acest procedeu era adecvat împotriva formațiilor masive de bombardiere americane, ce atacau frecvent ținte din Germania, pe timp de zi, în 1944.

Ținând cont de altitudinea de la care bombardau americanii (7000 la 9000 m) și de viteza maximă a rachetei, o salvă de "TAIFUN F" ar fi ajuns la țintă în aproximativ 10 s. Datorită numărului mare de avioane din formație, al numărului mare de rachete lansate într-un timp scurt, al echipării rachetelor cu focoase de proximitate performante și al faptului că o rachetă "TAIFUN F" putea doborî un bombardier B-17 sau B-24, ne putem imagina ce s-ar fi putut întâmpla dacă industria germană ar fi fost capabilă să producă racheta în serie mare.

Din fericire, acest lucru nu a mai fost posibil. Secătuită de un lung război, cu o mână de lucru cu înaltă calificare insuficientă, puternic perturbată de atacurile aeriene aliate și în lipsă cronică de materii prime, industria de război germană de la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945 nu mai putea aproviziona satisfăcător frontul cu armele performante create de inginerii ei.

Text și desene: Dan ILOIU