Cunoscut încă din antichitate pentru potențialul său piscicol, spațiul Dunării de Jos a cunoscut numeroase tipuri de ambarcațiuni specifice acestui tip de activitate. Către sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, pescuitul la fluviu începe să se facă pe baze științifice, unul dintre pionierii români ai acestei activități fiind Grigore Antipa.

El este de altfel și primul care alcătuiește un dicționar explicativ al termenilor de specialitate și care descrie tehnica tradițională a pescuitului la români. În lucrările lui, subsemnatul a reușit să identifice aproximativ 23 de nume de ambarcațiuni de diverse origini: latină, greacă, slavă, turcă, genoveză sau venețiană. Odată cu marea naționalizare din 1948, tot acest patrimoniu de mai bine de două mii de ani a dispărut, odată cu meșterii maragonzi și micile lor ateliere. Au rămas câteva fotografii și ceva documente.

Ambarcațiunea pe care v-o prezentăm era utilizată pentru transportul peștelui între cherhanale și punctele de desfacere. Pentru a fi mai bine păstrat acesta era învelit în rogojini și presărat în straturi alternative cu gheața.

Mahunele aveau fundul plat, cele de acest tip fiind construite la Sfântul Gheorghe. Ele erau numerotate de la 1 la 12 și au fost repartizate unor centre de recoltare zonală din Delta Dunării.

Erau smolite complet, deci negre, mai puțin punțile din lemn de brad natur. Pentru deplasare foloseau o velă trapezoidală și un foc. În anumite cazuri se foloseau pentru deplasare două perechi de rame mari.

Lungimea estimată: 24 m, restul dimensiunilor urmând să le calculați prin regula de trei simplă măsurând planul.

Fotografiile au fost realizate de către viitorul comandant al Marinei Române, Emanoil Koslinschi în 1895 pe vremea când era căpitan.

Cristian CRĂCIUNOIU