În secolul XX a apărut o nouă armă de temut în războiul naval - submarinul. De aceea detectarea sa timpurie și anihilarea sa sunt de extremă importanță. Utilizarea unor nave de suprafață (vânătoare de submarine) echipate cu grenade antisubmarin și sonare este efectivă doar în apropierea zonei unde este dispusă flota proprie.

Utilizarea avionului în luptă împotriva submarinelor (ASW- Anti Submarine Warfare) a creat posibilitatea detectării submarinelor aflate în marș la distanțe mari de forțele proprii. Există avioane specializate ce operează de la baze aflate pe țărm (în general acestea sunt aparate de mari dimensiuni precum Lockheed P-3 "Orion" sau "Iliusin IL-38). Însă flexibilitatea maximă este dată de avionul ambarcat pe portavion.

Pe 4 decembrie 1952 a efectuat primul zbor prototipul avionului Grumman G-89, cunoscut ca S-2 Tracker" și care a fost utilizat ca avion de luptă antisubmarin pe mai multe portavioane.

În 1964, marina Statelor Unite (U.S. Navy) a lansat o cerere de ofertă pentru un înlocuitor al S-2 Tracker", în cadrul programului VSX (V - mai greu decât aerul, S search (căutare), X experimental).

În aprilie 1968, Lockheed (împreună cu LTV și Univac) au înaintat propunerea lor pentru VSX. În anul următor, Lockheed obține contractul pentru realizarea a 8 avioane VSX sub denumirea S-3A "Viking", dotat cu o mare parte din echipamentele destinate P-3C "Orion".

Primul prototip YS-3A a părăsit hala de montaj a firmei Lockheed din Burbank pe 8 noiembrie 1971 și va executa primul zbor de la Palmdale, California pe 12 ianuarie 1972, cu 2 luni mai devreme față de prevederile contractului.

Încercările pe portavion s-au încheiat în mai 1973, când U.S. Navy autorizase deja contractul de producție pentru 187 avioane. S-3 "Viking" a intrat în serviciu la doar 5 ani de la obținerea contractului pentru VSX.

Prima escadrilă care a primit noul avion în înzestrare a fost VS-41 de la baza NAS (Naval Air Station), North Island, California, în ziua de 20 februarie 1974. Aici a început antrenamentul piloților din escadrilele ambarcate, prima fiind VS-21. Ulterior, 17 escandrile (+ 2 rezervă) au fost echipate cu Viking. Ultimul S-3A a fost livrat pe 8 iulie 1978.

În acțiunile anti-submarin, S-3A acționa în cooperare cu elicopterele SH-60 "Seahawk" care asigurau un sector de 18 km (10 mile marine) în jurul flotei proprii, în timp ce S-3 putea acoperi o distanță de 4800 km, rămânând 3 ore în aer, durată ce putea fi mărită prin realimentare în zbor.

Predecesorul Viking-ului operase de la bordul unor portavioane specializate în lupta antisubmarin, transformate din cele din clasa "Essex", care au fost scoase din uz, astfel încât S-3 a trebuit să fie ambarcat pe portavioanele de atac.

Ținând cont de faptul că în anii '70, flota de submarine a U.R.S.S. se dezvoltase și își îmbunătățise mijloacele de mascare, în 1981 se lansează programul WSIP (Weapons System Improvement Program - Program de îmbunătățire a sistemului de armament), prin colaborare între NADC (Naval Air Development Center - Centrul de Dezvoltare al aviației navale), NATC (Naval Air Test Center - Centrul de testări al aviației navale) și Lockheed. Contractul pentru modificarea și testarea a două S-3A, redenumite S-3B s-a semnat în 1982. Primul avion modificat ca S-3B a efectuat primul zbor pe 13 septembrie 1984, un număr de 121 de avioane fiind supuse modificării.

Aproape întreaga avionică a fost înlocuită, noua variantă având capabilități multirol. Pentru reducerea costurilor și de această dată s-au utilizat echipamente destinate noilor variante ale P-3 "Orion".

În prima fază au fost modificate cele 83 de avioane din flota Coastei de Est a SUA, la NAS Cecil Field. Prima unitate care a primit S-3B a fost VS-27, în decembrie 1987. VS-30 a devenit prima escadrilă operațională a flotei, în octombrie 1988, iar prima misiune ambarcată a fost efectuată de VS-31 la bordul USS Eisenhower. Conversia avioanelor de pe coasta de est s-a încheiat în 1991, iar în 1992 a început modificarea celor 38 de aparate din flota Coastei de Vest, la NAS North Island.

Ultima misiune cu S-3A a avut loc în august 1992 la bordul USS Ranger.

Unele S-3B au fost modificate pentru lupta împotriva navelor de suprafață, putând lansa rachete aer-navă AGM-84 "Harpoon".

În 1991, atât S-3A cât și S-3B au luat parte la războiul din Golf, efectuând în special misiuni de detectare de mine, spionaj electronic, realimentare în zbor, recunoaștere, bruiaj, transport (US-3A a se vedea mai jos), dar și misiuni de luptă anti-navă. Pe 19 februarie 1991, un S-3 din VS-32 a scufundat o navă de patrulare irakiană. La misiuni au luat parte următoarele unități:

USS Independence - VS-27 - av. 160572/NK-700; 160596/NK-701 USS Eisenhower - VS-31 - av. 160604/AG-702; 159387/AG-704; 159769/AG-707 USS J.F. Kennedy - VS-22 - av. 160600/AC-700; 159418/AC-701 USS America - VS-32 - av. 159751/AB-701; 159766/AB-702 USS Saratoga-VS-30 - av. 159740/AA-700; 160605/AA-704; 159390/AA-710 USS Ranger - VS-28 USS Theodore Roosevelt - VS-24 - av. 159753/AJ-707 + VRC-50 - US-3A nr. 157998/RG-712 "Miss Piggy"

După războiul din Golf, S-3 a luat parte la operațiunea Provide Promise în nordul Irak-ului.

În 1992, S-3 echipa următoarele unități ale U.S. Navy: VS-21 "Fighting Redtails" pe USS "Independence" VS-22 "Vidars" pe USS "J.F. Kennedy" VS-24 "Scouts" pe USS "Theodore Roosevelt" VS-27 "Seawolves" la NAS Cecil Field VS-28 "Gamblers" VS-29 "Screaming" pe USS "Abraham Lincoln" VS-30 "Diamond Cutters" pe USS "Saratoga" VS-31 "TopCats" pe USS "D.D. Eisenhower" VS-32 "Maulers" pe USS "America" VS-33 "Screwbirds" pe USS "Nimitz" VS-35 "Blue Wolves" VS-37 "Sawbacks" pe USS "Carl Vinson" VS-38 "Red Griffins" pe USS "Ranger" VS-41 "Shamrocks" la NAS North Island

Șase S-3B din VS-32 au fost modificate pentru misiuni de supraveghere deasupra Bosniei în cadrul proiectului "Alladin".

Alte modificări propuse vizează instalarea unor rezervoare de combustibil în locașele pentru bombe. Proiectul "Outlaw Viking" vizează creșterea capabilităților de identificare a țintelor.

În afara variantelor de bază S-3A și ulterior S-3B, au mai derivat următoarele versiuni:

KS-3A varianta de realimentare în zbor.

În 1973 al 5-lea S-3A construit Bureau No. (BuNo) 157996, a fost transformat în avion de realimentare și echipat cu echipamente preluate de la un KA-6D. În cele din urmă U.S. Navy a decis să renunțe la această variantă specializată în favoarea realimentării tip "buddy" de la un container acrosat sub aripa unui avion de serie. Singurul KS-3A a deservit VS-41 la NAS North Island, până când a fost transformat în cel de-al cincilea US-3A în 1984, ulterior fiind pierdut într-un accident.

US-3A varianta de transport ambarcat.

În 1972, U.S. Navy a lansat o specificație pentru un nou avion de transport ambarcat. Din cele 36 de propuneri prezentate, nici una nu a fost satisfăcătoare în ceea ce privește raza de acțiune impusă (4080 km). Această cerință era însă îndeplinită de US-3A, derivat din Viking prin relativ puține modificări, dar care nu putea transporta încărcături de mari dimensiuni, precum motoare de avion.

În 1975 este autorizată realizarea unui prototip US-3A. Capacitatea cargo totală era 12,7 m³, din care câte 2,5 m³ în 2 containere de mari dimensiune acrosate sub aripă și 7,6 m³ în fuselaj. Încărcătura maximă era de 3990 kg, alternativ putând fi transportați 6 pasageri.

În aprilie 1977, US-3A este alocat VS-41 pentru evaluare, ulterior fiind transferat la VS-33 pe USS "Kitty Hawk", apoi pe USS "Enterprise", iar în 1981 este alocat la VRC-50 Cubi Point, Filipine.

US-3A poreclit "Miss Piggy" a acumulat mai multe ore de zbor decât întreaga flotă de S-3A și a rezultat necesitatea modificării a încă 5 aparate (poreclite "Kermit the Frog"), aflate în prezent în stocare la VS-41 NAS North Island.

ES-3A varianta de spionaj electronic echipată cu aparatură de detecție și determinare a direcției cu măsurare în bandă joasă ALD-9, sistem de sprijin electronic ALR-81, magistrală de date MIL STD 1553, vizor în infraroșu (FLIR) OR-236, radarul cu măsurarea frecvenței AN/ALR-52 și un sistem de analiză a comunicațiilor AN/ALR-60.

Echipajul este compus din pilot, ofițer cu evaluarea războiului electronic și 2 operatori senzori.

ES-3A a fost dezvoltat ca înlocuitor al EA-3B "Skywarrior". Primul avion modificat ca ES-3A a efectuat primul zbor la Palmdale, pe 15 mai 1991. Încercările operaționale au demarat în 1992 la baza NAS Patuxent River, Maryland, Eglin AFB, Florida și NAWC (Naval Air Weapons Center), China Lake. Șaisprezece S-3A au fost transformate în ES-3A, primul aparat fiind livrat în mai 1992 escadrilei VQ-5 la NAS North Island, fiind urmat de alte șapte aparate, celelalte 8 avioane echipând VQ-6 de la NAS Cecil Field, pe Coasta de Est a SUA.

S-3 AEW varianta de alarmă timpurie (AEW Airborne Early Warning) propusă de Lockheed și LTV Aerospace & Defence Co., ca înlocuitor al Grumman E-2C "Hawkeye" în cadrul programului EX. Avionul urmează să fie echipat cu un radar în bandă AESA (scanare electronică activă) în botul avionului și 3 radare AESA în carenajul fix montat deasupra fuselajului.

Descriere tehnică S-3B (cu excepția cazurilor indicate)

Avionul are o construcție integral metalică, cu aripa sus fără săgeată la 25% din coardă. Aripa este echipată cu volete de bord de atac și flapsuri Fowler, iar pentru controlul în ruliu este echipată cu spoilere atât pe extrados cât și pe intrados. Aripa se pliază hidraulic. Stabilizatorul are incidența variabilă și este de tip clasic (cu profundor). Deriva se pliază, de asemenea, pentru reducerea volumului ocupat pe portavion.

Echipajul se compune din 4 persoane: pilot, copilot, coordonator tactic (TACCO) și operator senzori (SENSO). Pentru părăsirea avionului în caz de necesitate, fiecare membru al echipajului dispune de un scaun catapultabil McDonnell Douglas Escapac 1E.

Instalația de propulsie se compune din 2 turboreactoare dublu flux (turbofan) General Electric TF-34 GE-2 cu tracțiunea de 41,26 kN fiecare. Avionul dispune de o rezervă internă de combustibil de 7191 l. Sub aripi poate fi acrosat câte un rezervor de 1136 l fiecare sau (pentru a acționa ca avion cisternă) un container de realimentare D-704.

Trenul de aterizare este triciclu, escamotabil în fuselaj. Frânele roților principale sunt acționate hidraulic, iar avionul dispune și de o crosă (cârlig) de apuntare pe portavion (pliabil).

Aparatura radioelectronică

S-3A era echipat cu un calculator de bord Univac 1832A, un procesor de date acustice asistat de calculator, un sistem de afișare a informațiilor tactice AN/ASA-82, un detector de anomalie magnetică AN/ASQ-81 și un radar AN/APS-116.

S-3B dispune de o avionică avansată, care include: - sistem de distribuție a datelor tactice JTIDS; - sistem de navigație GPS Navstar; - radar cu apertura sintetică inversă Texas Instruments AN/APS-137 (V)1; - sistem de procesare semnale acustice AN/UYS-1 Proteus; - receptor sonar Hazeltine AN/ARR-78; - sistem de referință sonar Cubic AN/ARS 4; - sistem de sprijin electronic ESM ALR-76 cu containerele dispuse în capetele aripii; - dispersor de ținte false Goodyear AN/ALE-39 cu containerele dispuse pe părțile laterale ale fuselajului posterior, ce funcționează în sistem integrat cu ESM; - sistem de vizare în infraroșu în sectorul frontal (FLIR), dispus într-o turelă escamotabilă aflată sub cabina piloților.

Armamentul este acrosat sub cele 2 grinzi de sub aripă (rachete AGM-84 "Harpoon", SLAM, bombe cu fragmentare Mk7 "Rockeye II", mine, lansatoare de proiectile reactive nedirijate LAU-10/68/69, rezervoare suplimentare sau containere de realimentare D-704) sau dispuse intern în compartimentul din spatele cabinei (4 torpile Mk.44, 4 bombe Mk.36 sau Mk.82 cu focos de adâncime, 4 mine Mk.52 sau 2-4 încărcături de adâncime Mk. 54).

Capacitate totală: 1397 kg.

CARACTERISTICI Lungime maximă: 16,26 m Anvergură: 20,93 m (4,65 cu deriva pliată) Greutate maximă: 12088 kg

Performanțe: Viteza maximă: 834 km/h la 7620 m Viteza de patrulare la nivelul mării: 296 km/h Viteza minimă: 156 km/h Viteza ascensională: 21 m/s Distanța de aterizare pe pistă la o greutate de 16555 kg: 488 m Plafon: 10668 m Distanța de zbor în misiuni de luptă: 3700 km Durata de patrulare la nivelul mării: 7 h 30 min.