JUNKERS JU88 A-4

mitralier HO 813

antena FuG 10 HEL comanda compartiment echipament de salvare blindaj galben trape bombe

JUNKERS JU88 A-4 elice VS 11 cu pas variabil automat

cuiul indicator al frânei de picaj

antena FuG 15 (VHF) dispositiv de degivrare pulsator albastru galben roșu dark green compartiment prim ajutor black green dispozitiv evacuare albastru-gri deschis antena ILS FUG 2

trenul escamotabil

bomba SC 500

radiator ulei

JUNKERS JU88 A-4 IONESCU SERBAN 1999

projector aterizare

BF 109E

În urma apariției unor Kit-uri de asamblare scara 1:72, mai mulți cititori ne-au solicitat înmatricularea acestui tip de avion în FARR. Vă prezentăm 5 din avioanele unor piloți de elită, așa cum au fost vopsite în perioada 1941-1943. Acesta este un extras din lucrarea "Aeronautica română în cel de-al doilea război mondial".

Nella- Avionul unui as: adj.av. Tiberiu Vinca, Cavaler al ordinului Mihai Viteazul. 5 victorii sunt marcate alături de inscripția București-Moscova. În spate V și T.

Haide fetițo! Aparatul unui alt as și Cavaler al ordinului Mihai Viteazul: slt. av. Ion Dicezare. Se disting 5 victorii din prima campanie.

LC - Avionul adjutantului aviator Costică Lungulescu, căzut în 1944 la apărarea teritoriului.

Nadia II, unul dintre avioanele folosite de adj.av. Ștefan Greceanu. A doua zi după această fotografie (6 septembrie 1941, Salz) un atac surpriză cu Il-2-uri a dus la distrugerea completă a avionului.

RICA era numele soției lui Ion Mucenica.

verde foarte închis (black green) verde închis (dark green) capac rezervor combustibil

motor JUMO 211 verde închis (dark green) verde foarte închis (black green)

JUNKERS JU88 A-4 Singurul 88 din lume care a traversat Atlanticul în zbor. A aparținut Escadrilei nr. 2 de recunoaștere îndepărtată. În prezent se află la Muzeul Forțelor Aeriene Americane din Dayton (Ohio).

verde foarte închis (black green) antena radiogoniometru EZ8

compartiment echipament salvare verde foarte închis (black green) verde închis (dark green) verde închis (dark green)

Prim plan cu Ju-88A4 românesc. Elica este de tip VS 11 cu palele din lemn laminat

Ecusoanele arată că avionul a fost în serviciul unei unități germane.

tub Pitot lumină poziție roșie galben eleron flettner carenaj sistem răcire ușă acces echipaj

JUNKERS JU88 A-4 "Ochii monstrului". Cele două mitraliere mobile MG 81J din spatele cabinei.

profundor flettner galben bombe SC 500 trape compartiment bombe frâna de picaj lumină de poziție verde

Date tehnice JU 88 A-4

Motoare: 2xJumo 211 J, de 1400 CP Anvergură: 20,13 m Lungime: 14,40 m Înălțime: 4,85 m Viteza: timpul de urcare 400 m/min. Plafon: 8200 m Raza de acțiune cu încărcătură de carburant maximă: 1800 km Greutate: gol: 8000 kg încărcat: 14 000 kg

Hartă operativă a Grupului 5 Bombardament Greu în Picaj - 1943 Desen color Teodor Liviu Morosanu

Pe un aerodrom de campanie. Alimentarea cu benzină și ulei.

(continuare din pagina 23)

na puținelor imperii ale timpului: Statele Unite, Anglia, Franța și U.R.S.S. În Statele Unite susținătorul ideii, generalul William Mitchel, a sfârşit prin a fi deferit Curții marțiale!

Economia americană a putut susține mai târziu crearea unei forțe aeriene strategice. În Anglia Sir Hugh Trenchard a reușit crearea unei arme aeriene independente cu o componentă strategică. Anglia avea să posede la sfârșitul conflictului o mare flotă de bombardiere. Franța, deși cea mai mare putere aeriană la sfârșitul primului război mondial nu a reușit să-și creeze o aeronautică modernă cu care să poată face față armei aeriene germane. Ajunul războiului a găsit industria de profil franceză divizată și grevată de mișcări sindicale. S-a recurs la naționalizarea ei în scopul redresării. Era însă prea târziu.

Elementul politic a jucat un rol decisiv în U.R.S.S. În urma descoperirii complotului lui Ian Gamarnic, (100 de avioane TB-3 trebuiau să lanseze manifeste împotriva lui Stalin deasupra trupelor din Orient ale Armatei Roșii) comandantul aviației militare sovietice a fost împușcat împreună cu trei sferturi din ofițerii cu funcții superioare. Este posibil ca în acest fel să fi dispărut și eventuali "vizionari" ai aviației sovietice. În afară de aceasta, experiența războiului civil spaniol, a incidentului sovieto-japonez din Mongolia și a poligonului finlandez, sprijinea ideea aviației tactice. Astfel, deși din motive ușor diferite, aviația sovietică s-a găsit pe o poziție doctrinară paralelă cu cea germană. Atacul german a surprins U.R.S.S. în plină reorganizare și în plină schimbare a tehnicii de luptă în special în domeniul amintitului binom tanc-avion.

PASĂREA PHOENIX

Arma aeriană germană care adoptase, așa cum s-a văzut doctrina aviației de suport, a început să renască imediat după tratatul de la Versailles, prin care Germaniei i se interzicea să aibă o aviației militară. În 1920, comandantul armatei germane, generalul Hans von Seeckt a creat în cadrul ministerului de război un departament aeronautic care lucra sub acoperire. Numeroși aviatori au fost încadrați în alte arme până în momentul când ar fi fost din nou utili. Doi ani mai târziu Germania încheie cu U.R.S.S. tratatul de la Rapallo care avea și unele clauze secrete: germanii se obligau să furnizeze tehnicienii și instructorii pentru a pune la punct mașina militară sovietică și industria grea de suport, iar rușii ofereau terenurile de instrucție pentru trupele germane. Aviatorii s-au antrenat la baza de la Lipetsk, 370 km sud-est de Moscova. Transferul de oameni și avioane s-a făcut în secret cu navele, din porturile baltice sub acoperirea schimburilor comerciale. Din martie 1922 Germaniei i s-a permis să construiască din nou avioane. Își reiau activitatea firmele vechi Junkers, Dornier și Heinkel și apar altele noi ca Messerschmitt, Arado și Udet Flugzeugbau. Patru ani mai târziu, în 1926, ia naștere compania aeriană civilă Deutsche Lufthansa, care devine în scurt timp celebră prin zborurile sale pe timp nefavorabil. Din experiența acestor zboruri apar mai multe inovații tehnice cum ar fi dispozitivele de degivrare, prizele de aer încălzite pentru carburatoare și sistemul de navigație fără vizibilitate LORENZ.

Din 1934, aviatorii germani încep să se instruiască în Italia, iar în 1935, Luftwaffe iese la scenă deschisă, etalându-și noile uniforme strălucitoare și moderne. Arma aeriană germană fusese repusă în drepturi fără a se ține seama de tratatul de la Versailles. Deși cu un moral ridicat, impecabil pregătită și dotată cu aparate ultramoderne această armă va fi folosită conform unei doctrine conservatoare; era gândită ca artilerie purtată, foarte rapidă și mobilă, care să sprijine trupele terestre și marina. Susținătorii aviației de bombardament strategic au fost în Germania, generalul Walter Wever și, mai târziu generalul Erhard Milch, fostul director administrativ al Lufthansei. Primul a murit în accident de avion iar cel din urmă a fost îndepărtat din aviația militară de către comandantul acesteia, Herman Goering. Au învins susținătorii lui Ernst Udet, partizanul bombardamentului în picaj.

Considerat în contextul general al doctrinei ofensive a războiului fulger conceptul aviației de suport era corect și s-a dovedit a fi corect în campaniile europene de la începutul războiului. După ce conflictul s-a extins practic la nivel global și raportul de forțe nu a mai permis aplicarea cu succes a războiului fulger, uriașele resurse economice americane și-au spus cuvântul permitând punerea în practică a ideii bombardamentului strategic. Contextul era altul.

"TREI DEGETE"

Principalele bombardiere germane rapide au fost Dornier 17 "Creionul zburător", Heinkel 111 și Ju-88 „drei finger" (trei degete). Porecla se datora faptului că gondolele celor două motoare ieșeau mult în afara bordului de atac al aripilor, până la nivelul botului avionului.

În 1935 aviația militară germană avea nevoie de un bombardier rapid care să aibă o viteză de 500 km/oră și să poată purta o încărcătură de bombe de 800 kg. În primele luni ale anului 1936, compania Junkers a prezentat două prototipuri, Ju 85 cu derivă dublă și Ju 88 cu o singură derivă plasată mult în urma ampenajului orizontal. Adversarii au fost aparatele Henschel Hs 127 și Messerschmitt Bf 162.

Prototipul Ju 88 V1 a zburat la 21 decembrie 1936, fiind pilotat de pilotul șef de încercare al firmei, Kindermann. Zborul s-a efectuat din aerodromul din Dessau și a fost ținut secret. Prototipul V2 a păstrat motoarele DB 600A cu radiatoarele lor inelare caracteristice (pentru Ju 88). V3 a fost însă echipat cu motoare Jumo 211A și a avut toate dotările militare. El avea o cabină înălțată peste nivelul fuzelajului, o mitralieră dorsală, una fixă ce trăgea spre înainte, și putea purta 500 kg bombe.

Prototipul V4 avea deja echipajul cunoscut de patru oameni, botul vitrat în douăzeci de fațete și gondola ventrală în care era amplasată o mitralieră MG 15 care trăgea spre înapoi. Ultimul prototip V5 a fost studiat special pentru un zbor record. La 6 martie 1939 el a stabilit un record mondial pe distanța de 1000 km zburând în circuit cu o încărcătură de 2000 kg și realizând o medie orară de 517 km.

Ju 88 V6 a zburat în iunie 1938 și, spre deosebire de celelalte prototipuri, care aveau un tren de aterizare în stil american (roata încadrată de două jambe cu suspensie oleopneumatică și dispozitiv de escamotare electric) era înzestrat cu un tren principal cu jambe unice și cu o suspensie originală. Escamotarea trenului se făcea hidraulic, roțile rotindu-se cu 90°. La sfârșitul mișcării ele erau retrase în gondolele motoare, în plan orizontal. Acest tip de tren a constituit o remarcabilă realizare inginerească.

Prototipurile de mai târziu au fost înzestrate cu frâne de picaj sub aripi și patru lansatoare de bombe care puteau acrosa fiecare câte o bombă de 500 kg (SC 500). Compartimentul de bombe putea purta 20 de bombe SC 50, de 50 kg. Această încărcătură totală de 2400 kg. era impresionantă pentru vremea respectivă, totuși în cursul încercărilor anumite organe ale aparatului au cedat la greutate (trenul și lonjeronul principal al aripii), dar toate deficiențele au fost remediate. Cu toate acestea, echipajele care au zburat pe aparatele Ju 88 A-0 și A-1 au fost atenționată să respecte cu strictețe manualul de zbor și să nu execute manevre acrobatice.

MOTOARELE cu care a fost cel mai des echipat avionul Ju 88 au fost de tipul Jumo 211. Era un motor de 12 cilindri în V inversat, cu injecție. La primele variante ale seriei A (până la A-5 inclusiv, dar nu și la A-4) s-au montat elici tripale metalice, cu pas variabil, tip VDM, înzestrate cu un dispozitiv antigivrare cu alcool. Radiatoarele inelare erau realizate îngrijit. În mod obișnuit radiatorul din centru-sus era cel de ulei; debitul de aer era reglat de niște filamente inelare. Motoarele erau montate pe două grinzi din elektron (un aliaj de magneziu) turnate și ranforsate. Batiul motor se prindea în patru puncte amortizate cu cauciuc, în fața panoului parafoc din apropierea bordului de atac al aripii. Deoarece aparatul era gândit ca bombardier tactic, raza sa de acțiune era destul de limitată, capacitatea de carburant fiind de 1677 litri, depozitat în patru rezervoare situate în aripi, două între fuzelaj și gondolele motoare și două în exteriorul gondolelor motoare.

ARIPA avea un diedru considerabil și întregul bord de fugă era înzestrat cu voleți de hipersustentație (eleroanele se putea brăca în jos odată cu flapsurile). Aripa avea un dispozitiv de degivrare cu aer cald provenind de la motor iar ampenajul orizontal era, la unele versiuni înzestrat cu un dispozitiv de degivrare pneumatic, pulsatoriu.

CABINA echipajului era, după unii autori, tipic germană (ni se pare normal), după propaganda engleză, studiată pentru a susține moralul echipajului, iar după alții, incomodă și ineficientă. Echipajele care au zburat pe el sunt de cu totul altă părere.

Pilotul ședea sus în stânga, având în față o manșă cu două brațe, în formă de furcă. Rotirea acesteia, dreapta-stânga, comanda eleroanele. În picaj, pilotul viza printr-un dispozitiv de ochire care se răbăta de pe tavanul cabinei în jos, unghiul obișnuit fiind cel de 60°. Bombardamentul în zbor orizontal se executa cu ajutorul unui vizor (LOFTE) aflat în botul avionului și manevrat de către bombardierul-ochitor, al cărui loc se afla în dreapta și mai jos. La unele versiuni, inclusiv A-4, locul acestuia și al vizorului era situat în dreapta-sus, membru respectiv al echipajului având și rolul de pilot secund. În spate și în stânga era locul mecanicului-mitralior, care acționa mitralierele din spatele cabinei. Lângă el, la dreapta, se afla locul radistului care îndeplinea și funcția de trăgător al mitralierei posterioare din gondola de sub cabină. Pozițiile pilotului, mecanicului și radistului erau protejate de blindaj. Accesul echipajului în avion se făcea prin portița de la capătul posterior al gondolei, care se răbăta în jos.

Ju 88 A-4

Ju 88 A-4 a fost cea mai produsă variantă a bombardierului Ju 88. Această variantă a fost și în dotarea Forțelor Aeriene Regale Române. Aparatele Ju 88 A-4 au echipat Grupul 5 bombardament greu. Avionul era echipat cu motoare Jumo 211 F sau J de 1400 CP. Creșterea puterii a permis o mai bună protecție a echipajului și a compartimentului de bombe. Viteza a crescut și ea la 433 km/oră. Motorul Jumo 211 J era înzestrat cu un sistem de răcire situat în partea de jos, carenat cu un capotaj asimetric. Pentru acest dispozitiv a fost practicată o a treia priză de aer în partea din centru-jos a radiatorului circular. Elica metalică tripalǎ VDM a fost înlocuită cu elica VS 11 cu palele mai late, din lemn laminat. Cele două ieșiri ale aerului cald, rezultat din răcirea motorului au fost carenate cu două pipe aerodinamice. Blindajul a fost suplimentat pe pereții laterali, podea și gondolă. Scaunul pilotului a fost reproiectat având oarecum forma unei jumătăți de sarcofag, care proteja capul, umerii și spatele pilotului.

Mitralierele defensive MG 15 au fost schimbate cu mitralierele Rheinmetall MG 81 J alimentate cu bandă (cea montată în parbriz și cele două montate sus, în spatele cabinei). Mitraliera din gondolă a fost înlocuită cu o armă MG 81 Z (jumelată), cu o unitate de foc de 1800 de lovituri (cea din parbriz avea 750 de lovituri, iar fiecare din cele două posterioare câte 1000 de lovituri). În fotografiile cu Ju 88 românești se observă și două inele laterale pentru instalarea opțională de mitraliere pe cele două flancuri ale cabinei. Unele Ju 88 A-4 au fost adaptate pentru a se putea instala un tun Oerlikon MG/FF de 20 mm a cărui țeavă ieșea prin panoul geamului din dreapta-jos al botului vitrat. Tamburul de 120 de lovituri era schimbat manual de către bombardier. Astfel de aparate au fost și în dotarea F.A.R.R. Compartimentul de bombe al variantei A-4 putea fi amenajat în trei configurații: 10 + 10 bombe de 50 kg sau 1 rezervor de 1220 l +10 bombe de 50 kg sau 1 rezervor de 1220 l+1 rezervor de 680 l. Ju 88 A-4 putea acrosa sub cei patru piloni dintre fuzelaj și gondolele motoare diferite tipuri de bombe, rezervoare suplimentare sau containere cu arme. În mod obișnuit bombele acrosate erau cele de 250 kg sau cele de 500 kg, deși aparatul putea acrosa și bombe de 1000 kg. Pentru a putea suporta greutatea sporită, trenul a fost ranforsat și echipat și cauciucuri mai groase. La unele aparate s-a montat o apărătoare ranforsată pe orizontala mediană a botului vitrat, pentru protecția împotriva baloanelor de baraj. Această adaptare se observă și la unele A-4 românești.

Aparatura de radio-navigație cuprindea radio goniometrul EZ 6, a cărui antenă era plasată într-un container circular îngropat pe partea dorsală a fuzelajului, fiind acoperită cu un plexiglas semitransparent, radio-altimetrul FuG 101, ale cărui două antene în forme de T erau montate pe intradosul aripii stângi și către capătul ei, și aparatele de radio-navigație FuG 10 și FuG 16. Sub burta fuzelajului se afla antena aparatului ILS (Instrument Landing System) FuB12 pentru aterizarea fără vizibilitate după sistemul german LORENZ. Lateral și la nivelul racordului dinapoi a aripii, se afla bastonul antenei derulante pentru comunicație la mare distanță. Pe spinarea fuzelajului, între containerul antenei circulare EZ 6 și derivă, se afla compartimentul echipamentului de salvare, ale cărui două portițe se deschideau înspre exterior.

Cablul prin care se comanda simultan deschiderea lor și umflarea bărcii pneumatice de patru persoane, era situat pe partea stângă a fuzelajului. În barcă se aflau: un aparat de emisie-recepție, un catarg cu o velă triunghiulară de culoare galbenă, cutii cu provizii pentru patru oameni pentru două zile (biscuiți, ciocolată, apă), undița, o butelie cu vopsea galbenă fosforescentă de culoare galbenă care se întindea pe apă formând o pată cu un diametru de aprox. 100 m și o antenă zmeu. Iarna, după mărturia dlui comandor Stoian Dan, se afla în acest container o sanie și o pușcă de vânătoare cu muniția sa. Legat tot de echipamentul de salvare, echipajul purta veste de salvare de culoare portocalie, de producție germană, cu striuri și cu un guler înalt poreclit, din cauza asemănării, "tip Maria Stuart".

Cam așa se poate descrie aparatul de bombardament Ju 88 A-4 pe care au zburat aviatorii Grupului 5 bombardament greu. Mai putem adăuga că, potrivit mărturiei dlui comandor Dan Stoian, culorile caserolelor eliciilor erau următoarele: pentru Escadrila 77 - roșu, pentru Escadrila 79 - galben, iar pentru Escadrila 80 - albastru.

BUN LA TOATE

Avionul Ju 88 a fost unul dintre cele mai polivalente aparate de zbor ale celui de-al doilea război mondial. El a fost adaptat pentru o mare varietate de misiuni pe care le-a îndeplinit cu brio: bombardier (Ju 88 A-4, Ju 88 S), avion de recunoaștere îndepărtată (Ju 88 D), D5 și cele câteva aparate ale seriei B), distrugător de baloane (Ju 88 A-6), vânător de nave (A-6/U), avion torpilor (A-4, A-4 Trop și A-17), avion de recunoaștere foarte îndepărtată (Ju 88 H), bombă zburătoare (Mistel, un compozit dintre un Ju 88 încărcat cu explozibil și un vânător fixat deasupra lui pe trei piloni, acesta din urmă având rolul de a ghida bomba zburătoare până la țintă, după care decroșa și se întorcea la bază), vânător de zi (Ju 88 C2-C6), vânător de noapte (Ju 88 C6, C7, R1, R2, G1, G6), vânător de tancuri (Ju 88 P).

Pe baza proiectului Ju 88 s-au dezvoltat aparatele Ju 188, cu cabina sa sub formă de bulb, cu rol de bombardier și avion de recunoaștere de noapte. Ju 288 din care s-au produs foarte puține, Ju 388 din care câteva au ajuns numai la unitățile de evaluare și Ju 488 care trebuia să fie un bombardier strategic patru-motor (nici unul dintre prototipuri nu a fost terminat).

F.A.R.R. a mai avut în dotare și aparatul de recunoaștere fotografică Ju 88 D1 care a echipat Escadrila nr. 2 de recunoaștere îndepărtată.

Pe frontul de vest înainte de decolare.

Ju 88 nr 4B (deci înaintea lui au fost pierdute încă două avioane nr. 4 și nr. 4A). Se observă flettnerul profundorului și dispozitivul de evacuare a combustibilului în zbor.