Misiunea nr. 18. Obiectiv: Giacovo. Trupe și coloane moto. La ora 6,35 decolăm într-o patrulă de cinci avioane pilotate de Oberleutenant Kornblum Erich cap de formație: lt. Ionescu Ion inter-stânga, slt. Stoian Dan extrema stângă, iar în dreapta, în aceeași ordine, slt. Vasiliu Traian și slt. Paraschivescu Mircea, ultimii doi fiind camarazi de promoție cu mine (1941): echipajul meu este format din colegul slt. Giurgea Ion (obs.), serg. Micu C-tin și cap. Velicu Mihai, mitralieri.

Decolarea se desfășoară în ordine, ne strângem cam greu în formație, căci neamțul „fuge" având motoare mai bune și la 7,30 suntem la Kotelnikovo, la 4000 m altitudine: începem un viraj larg în așteptarea vânătorilor de însoțire, care apar peste două minute și plecăm spre inamic în formație strânsă. La 7,50 suntem deasupra obiectivului, neamțul face niște viraje cam dificile ce lărgesc formația. În fine ne punem pe direcție, intrăm în picaj și bombardăm...

Redresăm cam la 1000 m înălțime, virăm cu toții accentuat spre stânga pentru a lua direcția spre casă și privesc efectul la țintă, care este grozav: toate bombele în plin...

În timp ce mă miram că puternica A.A. de acolo nu trage, semn că vânătoarea inamică e pe aproape și avertizam echipajul să fie atent, iată că apar două IAK-uri ce fuseseră ascunse după nori, pică spre noi și ne atacă din spate, oblic, de la stânga spre dreapta: ai mei trag îndrăcit, cu toate patru mitralierele din spate, care merg ca niciodată, fără rateuri și blocări: în cabină s-a făcut fum și miros acru de praf de pușcă, încât sunt obligat să deschid geamurile laterale....

Echipajul lt. Ionescu Ion („Țiganu"), format din lt. Stoian Mircea (obs.), serg. Bunea Vasile (RTF) și serg. Perjescu C-tin. (mitr.), trage și el la disperare, la fel ca și echipajele din dreapta.

Formația e strânsă „plan la plan" și trasoarele se încrucișează din toate părțile; rușii au probabil câte un tun și patru mitraliere, dar nu pot ataca decât pe rând, de teamă să nu se ciocnească, în timp ce de la noi trag 16 mitraliere, în afară de cele ale neamțului, ca să nu ne lovească pe noi... La un moment dat, primul „ciolovec" ce îl ataca pe Ionescu - „Țiganu" cabrează pe o aripă, ransversează, apoi pică și se înscrie încet în vrie spre pământ, cu mult fum în coadă... Unul la activ!... Al doilea „ciolovec" reînnoiește furios atacul venind spre mine, probabil pentru a răzbuna doborârea tovarășului...

Giurgea și mitraliorii mei sunt însă la posturi și din nou începe sarabanda îndrăcită a mitralierelor: „mărgelele" trasoarelor noastre se încrucișează cu cele ale rusului câteva secunde, apoi aud strigătul lui Giurgea în cască: „gata, l-am terminat și pe asta!"...

În adevăr, după câteva clipe văd IAK-ul trecând prin stânga mea, învăluit într-un fuior de flăcări și fum, după care se răstoarnă încet pe aripa stângă, înscriindu-se în vrie spre pământ, ca o cometă...

Al doilea la activul formației noastre, într-o singură luptă aeriană... Mitralierele tac, în jurul nostru nu mai apare nici un IAK, deoarece trei sunt angajați în luptă cu vânătoarea noastră de însoțire....

Kornblum, capul patrulei noastre pică și fuge al dracului, de nu-l mai putem ajunge, așa că rămânem în formație ceilalți patru, să ne apărăm reciproc, dar nu ne mai atacă nimeni...

Acum e liniște în căștile radio...

Toată lupta a durat doar 3-4 minute, dar timpul mi s-a părut mult mai lung!... Am fost tot timpul extrem de încordat și ocupat cu scurtele manevre ale avionului, pentru a nu cădea sub tirul vânătorilor inamici...

Abia în drum spre casă, după trecerea liniilor frontului, uitându-ne unul la altul, observăm că suntem puțin cam purpurii la față, avem gâtul uscat și un ușor tremur al genunchilor...

Răsuflăm ușurați, dar le strig prin radio: ochii pe cer, căci încă nu s-a terminat! Ați uitat ce-a pățit Meșca la 20 km în spatele frontului, înăpoindu-se spre casă?... Zgaiți-vă ochii pe cer, rotiți capul de să vă doară gâtul când coborâți din avion, dacă nu vreți să ne pupe mama reci, dacă va mai avea ce pupa!....

Au tăcut toți, cu ochii pe cer și probabil cu gândul la cei dragi de acasă, sau la prietenii și camarazii noștri dragi, căzuți în luptă...

Ajunși la Zaporoje, facem un „rase-mottes" în patrulă strânsă și „rupem" apoi formația, în vederea aterizării; Ionescu și cu mine mai trecem o dată deasupra aerodromului, clătinând din aripi în semn de victorie, așa cum fac vânătorii și apoi aterizăm cu bine în urma celorlalți: lăsăm avioanele pe mâinile harnicilor noștri mecanici să le pregătească pentru misiunea următoare și la controlul efectuat, constatăm cu mirare că doar „Țiganu" a fost lovit ceva mai serios, în rezervorul stâng din plan și în ampenaj, restul am scăpat doar cu câteva găuri, în locuri neesențiale: noroc că gloanțele incendiare ale rușilor nu ne-au nimerit, căci altfel...

Ne strângem echipajele în sala hărților, unde dăm raportul asupra misiunii executate, cu efecte bune la țintă și apoi, în continuare, înfierbântați, mai mult tipând decât vorbind în hărmălaia generală, gesticulând, discutăm „lovitura": s-a bombardat foarte bine, am susținut cu îndărjire lupta aeriană, ne-am întors toți, fără nici un rănit la bord și în plus, avem la activ doi vânători ruși doborâți, cu martori, în zona Dimitrievca.

Suntem felicitați, ambele echipaje, de comandantul Grupului, lt. comandor av. Zaharescu Alex. și de comandantul Escadrilei 87, cpt. Popescu Gh., care vor face raport la Comandamentul C.A.R. pentru omologarea victoriilor noastre, devenite a 4-a și a 5-a pe Grup, precum și pentru citarea noastră prin Ordin de Zi pe întregul Corp Aerian...

Se pare că am deprins lecția luptelor aeriene, nu în școală, ci cu prețul vieții celor căzuți din rândurile noastre...

În acea zi, Grupul 7 Vânătoare a mai acumulat câteva victorii în misiunea de protecție a noastră, sau de vânătoare liberă: cpt. Cantacuzino „Bazu" o victorie sigură, două probabile: cpt. Șerbănescu Alex. una probabilă și lt. Greceanu Teodor una probabilă: 15 vânători români au luptat contra 40-50 vânători ruși, obținând victoriile citate, fără nici o pierdere, în condițiile unui raport de forțe de unu la trei!... Bravo, băieți!....

În perioada 1-10 august 1943, piloții de la eroicul Grup 7 Vânătoare au acumulat 27 victorii omologate! Din nou, felicitări băieți!...

Pentru a oferi câteva ore de relaxare echipajelor care au executat deja o misiune în cursul dimineții, c-dorul Zaharescu Alexandru a organizat câteva după-amieze de destindere pe malul Niprului, în perioada 1-10 august 1943.

Tot în această perioadă, comandantul Grupului 6 Bombardament (Ju-88), a înaintat un raport către Comandamentul Corpului Aerian Român, în care expune situația grea în care se află unitatea sa:

În cele aproape două luni de activitate, echipajele Grupului 6 Bomb. au efectuat 351 ieșiri avion la inamic, lansând 525 tone bombe cu rezultate bune, au doborât cinci avioane inamice de vânătoare, dar a pierdut 5 piloți, 8 observatori, 3 radiotelegrafiști și 8 mitralieri, total 24 oameni, adică 23% din personalul navigant. În ce privește materialul volant, a pierdut 13 avioane din 25 avute inițial, deci 52% pierderi, care n-au mai fost înlocuite pe parcurs; Grupul a rămas doar cu 12 avioane apte pentru luptă, cifră care constituie în mod normal dotarea unei singure escadrile; cum de regulă cca 30% sunt indisponibile zilnic, datorită întreținților tehnice și reparațiilor avioanelor avariate în luptă, înseamnă că Grupul dispune zilnic, în medie, doar de 8-9 avioane disponibile pentru luptă, adică doar 36% din capacitatea de luptă inițială și doar 25% față de dotarea normală. (ss) Lt. cdor. av. Alex. Zaharescu

Stoian Dan

„IL DOMINIO DELL'ARIA" - PRO ȘI CONTRA

În anii care au urmat primului război mondial, au luat ființă principalele aviații militare naționale, ca arme de sine stătătoare. În același timp apar și primele companii de transport aerian. În paralel, aproape în fiecare stat european și în Statele Unite, continua disputa doctrinară dintre adepții armei aeriene strategice și independente, care să aibă un rol determinant în conflict, și adepții unei aviații subordonate armatei de suprafață, limitată la rolul de suport tactic.

Pe plan tehnic, evoluția mașinii de zburat este spectaculoasă. Are loc așa-zisa „revoluție a monoplanului", posibilă datorită apariției aripii cantilever. În urma cursei tehnice pentru cucerirea trofeului Schneider, se perfecționează și se verifică motoarele de mare putere, iar vitezele aparatelor tind să depășească 500-600 km/h.

Avionul de luptă modern se prezenta ca fiind un monoplan, monomotor sau multimotor, care incorpora toate noutățile constructive ale epocii: aripa cantilever, structura monococa, trenul escamotabil, motorul de mare putere, dispozitivele de hipersustentație, elicea cu pas variabil sau cu pas variabil automat, arme sincronizate și colimatoare reflex, aparate de vizare moderne, aripioare compensatoare, instalația de oxigen pentru zborul la mare înălțime, aparatură radio pentru comunicație, radio navigație și aterizare fără vizibilitate, și dispozitive de degivrare cu aer cald sau pulsatorii.

În rezumat, o armă mult mai performantă, o mașină care zbura mai sus, mai repede, mai departe, pe orice vreme, purtând arme mai puternice, o mașină capabilă să distrugă mai mult, mai eficient. În ajunul celui de-al doilea război mondial, toate marile puteri posedau aparate de luptă de acest nivel.

În ceea ce privește modul în care le-au întrebuințat ele se pot împărți în două categorii: statele care au adoptat doctrina aviației de suport (vânătoare, bombardament tactic, asalt), și este interesant de remarcat că aceste state au fost cele conduse în general de dictaturi, indiferent de ce parte a baricadei s-au aflat (Germania, Italia, U.R.S.S., puterile satelite) și statele care au adoptat doctrina (în principal) aviației de bombardament strategic (Anglia, Statele Unite, deci marile puteri democratice). Trebuie spus că susținători ai celor două doctrine au existat în toate statele dezvoltate.

Factorii care au determinat adoptarea uneia sau alteia din doctrine au fost de ordin militar, politic și economic.

Primele formații de bombardament de mii de avioane au apărut la sfârșitul primului război mondial. Misiunea: distrugerea potențialului industrial, a căilor de comunicație și a rezervelor mult în spatele frontului german. Comandantul primei mari unități interaliate de bombardament strategic a fost Sir Hugh Trenchard, susținătorul de mai târziu al acestei idei în Anglia. Deciziile au fost luate și în funcție de experiența militară acumulată de marile puteri în diversele „poligoane" interbelice: poligonul spaniol, poligonul mongol și poligonul finlandez. În general idea care s-a desprins a fost că aviația de bombardament tactic este foarte eficientă și că ea trebuie să conlucreze strâns cu armata terestră. Pe de altă parte experiența primului război mondial a arătat că nu se poate obține o victorie decisivă, rapidă în condițiile unui război static, de uzură, și că efortul economic este aproape de nesuportat chiar și pentru o mare putere. De-a lungul celor patru ani de război obsesia marilor state majore a fost cum să rupă frontul advers. Ce metodă trebuia întrebuințată pentru a sparge o apărare atât de bine organizată, cum se puteau traversa interminabilele câmpuri de mine, barajele de sârmă ghimpată, tranșeele eșalonate pe mai multe aliniamente în adâncime? Cum se puteau evita enormele pierderi din urma fiecărei tentative de acest gen soldată de cele mai multe ori cu înaintări minore?

Trebuia găsit instrumentul, metoda, ceva! Nu! Gazele nu erau bune pentru că, odată instalată pătura gălbuie otrăvitoare peste sectorul ales se putea întâmpla ca vântul s-o aducă încet, dar sigur peste trupele proprii. Avionul? Jucăria aia din bețe și pânză, care de abia se ține pe cer? Nu! Asta n-are nici un viitor! Atunci?

Atunci a apărut tancul, monstrul care înainta destul de încet, nesigur, ca un handicapat, dar care nu putea fi oprit, care putea strivi aproape tot.

Deci, la sfârșitul marelui măcel mondial se părea că în sfârșit fusese găsită soluția viitorului. Și chiar jucăria zburătoare părea să fi intrat în calculurile strategilor, astfel că, după nici cincisprezece ani se vorbea deja de binomul „tanc-avion" și de „războiul fulger", concepte care au devenit elementele de bază ale doctrinei ofensive germane în particular, și ale războiului modern, de mișcare, în general. Aceste concepte au fost confirmate din plin de campania poloneză. Asta a fost însă mai târziu. La începutul anilor '30 exista doar teoria și căutările.

Cealaltă doctrină, a bombardamentului strategic, teoretizată de ofițerul italian Giulio Douhet în 1910 (!) presupunea trei elemente dependente direct de domeniul economic: potențial industrial, surse de materie primă și instituții de învățământ. Aceste trei elemente erau menite să satisfacă două deziderate: calitatea și cantitatea materialului și instruirea personalului. Italia nu a avut resursele industriale și sursele de materie primă necesare punerii în practică a acestei teorii. Oricum, au învins adepții aviației de asalt al cărei teoretician era căpitanul Amedeo Mecozzi. „Il dominio del aria" părea să fie o teorie mult înaintea timpului său.

Uriașul potențial economic necesar punerii în practică a doctrinei supremației aeriene, care presupunea crearea unei adevărate armade de bombardiere strategice, era la îndemâna doar a câtorva mari puteri. Fără să fi știut, Douhet descrisese cu exactitate viitoarea forță aeriană strategică anglo-americană.

Șerban Ionescu