Extras din lucrarea Aeronautica Română în cel de-al doilea război mondial

UNIFORMELE AVIAȚIEI ROMÂNE

Perioada 1930-1945 în istoria uniformelor armatei române a fost definită ca cea de dominată de două curente: pe de o parte, modernizarea uniformelor de serviciu, de zi și de campanie, tendință care aducea uniformele și echipamentul la nivelul armatelor europene, iar pe de altă parte revenirea la fastuoasele uniforme de mare gală, gală și ceremonie, inspirate din trecut, cu tunici viu colorate, cu brandenburguri, cu epoletți de fir și dolmane.

Uniformele acestea aminteau, în special cele ale cavaleriei, artileriei hipo și ale jandarmilor călare, de fastul saloanelor epocii napoleoniene.

În Regulamentul asupra Descrierii Uniformelor în Armată din anul 1934, sunt descrise nu mai puțin de șapte ținute cu mai multe variante. Se ajungea la situația în care un ofițer putea avea 20 de uniforme diferite! Suveranul de atunci, Carol al II-lea, agrea uniformele viu colorate.

Dacă până în 1930 încă mai plutea în aer euforia victoriei de după primul război mondial, după 1933 evoluția situației politice europene arăta clar că războiul era iminent.

Până în 1940, o serie de decrete regale modifică uniformele, dar schimbările nu sunt esențiale. În 1941 însă, se desființează ținutele de ceremonie, tunicile cu brandenburguri, dolmanele și ținuta albă de vară, centura de fir și ledunca.

Era sfârșitul operetei; cu teritoriul redus dramatic în urma ultimatumului sovietic și al Dictatului de la Viena, amenințată cu desființarea, România intra într-un război devastator. Venise vremea cuirasei cenușii.

Pentru uniforma aviației schimbarea majoră a avut loc în anul 1930, când s-a adoptat culoarea gri-bleu și vestonul deschis la gât. În 1934, apare Regulamentul asupra „Descrierii Uniformelor în Armată", în care sunt descrise uniformele ofițerești pentru toate armele. Ceea ce uimește este numărul ținutelor (șapte) cu variantele lor (de vară, de iarnă, cu ghete, cu cizme). În acest Regulament sunt indicate foarte precis și ocaziile în care se pot purta aceste ținute.

Aeronautica este reprezentată de nu mai puțin de 14 uniforme:

D 1 (ținuta de mare gală, de culoarea armei, cu ghete); A 1 (ținuta de mare gală, de culoarea albă, cu ghete); D 2 (ținuta de gală, de culoarea armei, cu ghete); A 2 (ținuta de gală, de culoare albă, cu ghete); D 3 (ținuta de seară, de culoarea armei, cu ghete); A 3 (ținuta de seară, de culoare albă, cu ghete); D 4 (ținuta de ceremonie, de culoarea armei, cu ghete); A 4 (ținuta de ceremonie, de culoare albă, cu ghete); K 6c (ținuta de campanie); D 7 (ținuta zilei, de culoarea armei, cu ghete); A 7 (ținuta zilei, de culoarea albă, cu ghete); K 7c (ținuta zilei, de culoarea armei, altfel decât D 7).

Trebuiesc făcute câteva mențiuni cu privire la siglele acestor uniforme. Numărul arab indică denumirea ținutei (mare gală, gală, seară, etc.). Litera „D" urmată de un număr arab indică uniforma de culoarea armei (pentru aviație culoarea armei era un gri-bleu) cu ghete. Legat de expresia „culoarea armei" trebuie să spunem că exista o mare varietate de culori, cele mai vii aparținând artileriei și cavaleriei hipo. Acestea erau uniformele de mare gală, gală, ceremonie și serviciu, uniformele care se purtau în societate în ocazii deosebite, foarte precis indicate în Regulament. Uniformele de culoarea armei se purtau în perioada 1 octombrie -15 aprilie, deci în sezonul rece.

Litera „A" urmată de un număr arab indica uniforma albă cu ghete sau pantofi. Acestea erau uniformele de vară și se purtau în perioada 15 aprilie-1 octombrie.

Litera „K" urmată de un număr arab indica uniforma kaki, cu ghete sau pantofi. Uniformele kaki erau uniformele purtate de către ofițerii armatei de uscat, la unele ceremonii, la serviciu, în campanie sau pe stradă (ținuta zilei).

Atunci când literele „D", „A" sau „K" erau urmate de numărul arab și de un „c", era vorba despre o uniformă de culoare kaki, cu pantalon de cizmă și cizme.

Deși între ținutele de aviație menționate, apar două precedate de litera „K" (K6c, K7c), trebuie spus că ele erau de culoare gri-bleu, ca toate celelalte uniforme ale aviației, exceptând uniformele albe de vară, iar sigla „c" nu indica faptul că se purtau cizme, încălțăminte care nu se purta deloc la uniformele aviatorilor, excepție făcând cizmele de zbor.

Pentru exemplificare și pentru pitorescul textului, reproducem indicațiile din sus-menționatul Regulament referitoare la ținuta de mare gală:

"Ținuta D 1 (ținuta de mare gală, de culoarea armei, cu ghete): șapcă, jachet postav, vestă albă, pantalon lung cu lampas, pantofi lac, guler tare cu colțuri, cămașă albă cu pieptii tari, cravată neagră cu fundă, ciorapi negrii, mănuși albe, epoleți, placă decorații miniatură, un cordon, comandorii și plăci.

Se poartă: a) la recepțiile și balurile Curții Regale; b) la recepțiile, balurile și reprezentațiile de gală la care asistă M. S. Regele sau un membru al Familiei Regale; c) la recepțiile date în onoarea unui cap de stat străin; d) la nunțile ofițerilor seara (ca asistenți)."

PORTUL SABIEI

Sabia se purta la ținutele D4, A 4, D 5, A 5 (ceremonie și serviciu, iarna și vara). Indicația este valabilă pentru Regulamentul din 1934, regulament care nu precizează dacă era vorba de o sabie obișnuită ofițerească sau de „spadina de aviație", o sabie mai scurtă, dreaptă, cu plăselele albe și gardă aurie, a cărei teacă era îmbrăcată în piele neagră și decorată cu ornamente aurii, armă pe care au primit-o ofițerii aviatori de dinaintea războiului.

Conform mărturiei dl. comandor Dobran Ion, așa zisele promoții de război, deci cele începând cu anul 1941, n-au mai primit decât uniformele ținutei de zi, de vară și de iarnă, ținută care se purta și la serviciu și în campanie, fără elementele decorative, cum ar fi spadina, stiletul etc. Această ținută era de multe ori purtată în combinație cu elementele costumului de zbor, în special pe terenurile de lucru ale aviației situate în zona frontului.

Textul decretului regal nr. 1224 din 6 martie 1940 descrie amănuntit tunica uniformei de aviație:

1. Tunica de postav sau camgaar gri-bleu, descrisă în Regulamentul Uniformei Personalului Aeronautice se modifică după cum urmează: - Va fi încheiată la un rând de patru nasturi de aur mat cu emblema aviației, de 20 mm diametru, cu guler răsfrânt și deschisă la gât pe o lungime de 15-22 cm, după talie. Ultimul nasture (jos) găsindu-se la înălțimea soldului.

Tunica este ușor croită pe talie, având aplicate patru buzunare, două mici sus și două mari jos. Buzunarele sunt aplicate, așezate drept și acoperite cu clape, încheindu-se fiecare cu câte un nasture mic de aviație de 12 mm. Buzunarele mici sunt aşezate la înălțimea primului nasture de sus, iar buzunarele mari la înălțimea taliei.

- Spatele este prevăzut cu cusătură pe mijloc. Lungimea tunicii, după conformația corpului, până la jumătatea distanței dintre genunchi şi solduri.

- Mânecile sunt croite drept, încheindu-se cu doi nasturi mici de aviație, de 12 mm, fără manșete.

- Pe ambele mâneci, la 8 cm depărtare de marginea inferioară, numai pe partea din față a mâneci se aplică galonul gradului.

- Tunica se poartă la ținuta zilei cu cingătoare din aceeași stofă, și încheiată în față prin paftaua aeronauticii.

Practic, în timpul războiului, această tunică sau veston s-a purtat la serviciu, în campanie și ca ținută de zi.

Tunica nu avea epoleți, galoanele de grad fiind cusute numai pe mâneci peste un paspoal din panglică de mătase, lat numai cât galoanele respective, rombul de deasupra fiind cusut direct pe mânecă. Culoarea panglicii era gri-bleu pentru personalul navigant, albastru-închis pentru ofițerii ingineri, violet pentru ofițerii mecanici și visinie pentru ofițerii medici. Galoanele erau din fir auriu, cu lățimea de 1 cm pentru ofițerii inferiori și 2,8 cm pentru ofițerii superiori. Pentru ofițerii generali ele erau decorate cu frunze de stejar și aveau lățimea de 2,6 cm (cele înguste) și 3,5 cm (cele late). Diferențierea diverselor specialități a Aeronauticii se făcea prin culoarea petlițelor cusute pe revere: verde închis pentru vânătoare, roșu pentru bombardament, azuriu pentru observație, cafeniu pentru aerostație, bleumarine pentru comandamente, violet pentru mecanici și visiniu pentru medici. Ofițerii Flotilei de Hidroaviație purtau în locul petliței ancore mici de metal.

Ofițerii de Artilerie antiaeriană și geniu aeronautic purtau uniforma gri-bleu a aviației cu galoanele cusute pe panglica de culoarea armei, având petlițe negre pentru artileria antiaeriană și negre paspoalate (bordate) cu bleu pentru geniu aeronautic. Culoarea benzii de la șapcă și emblema șepcii erau cele ale armei respective. Nasturii purtau de asemenea însemnul armei. La ținuta zilei se purtau cizme negre (singurii ofițeri din cadrul aeronauticii care purtau cizme).

ȘAPCA purtată de ofițerii din Aeronautică era cea standard în armata română, cu calota mare, poate exagerat de mare. Aviatorii obișnuiau să scoată din interiorul șepcii sârma de rigidizare, făcând-o astfel să semene cu cea germană, mai elegantă. Calota era din camgaar gri-bleu, banda din galon ripsat negru, iar în față era brodată emblema aeronauticii (vulturul cu aripile întinse peste o cunună de frunze de stejar). Subarba era bordată cu fir auriu. Viziera șepcii, de culoare neagră lăcuită, era simplă la ofițerii inferiori, cu un rând de frunze de stejar la ofițerii superiori și cu două rânduri de frunze de stejar la ofițerii generali.

În afară de șapcă, pe aerodrom, se mai putea purta bereta sau boneta, aceasta din urmă fiind foarte apreciată de către piloți. Ea avea aplicată în față o emblemă asemănătoare cu cea de la șapcă, dar puțin mai mică.

PANTALONUL, fără vipușcă, era croit drept și cu manșetă la partea de jos.

Cămașa era de culoare bleu deschis, iar cravata neagră. La ținuta de zi se purtau mănuși de piele de culoare maro-roșcat și pantofi și ciorapi negri.

CENTURA CU DIAGONALĂ era, după regulament, din piele de culoare gri-bleu. În unele fotografii alb-negru, această centură pare a fi de culoare neagră (ca la marină). După mărturiile unor dintre veterani, ea putea fi și de culoare maro-roșcat, ca cea de la armata de uscat.

Altă piesă de uniformă era mantaua, de culoare gri-bleu încheiată la două rânduri de câte patru nasturi aurii, având contra-epoleți din același material, cusați la umăr. Trebuie spus că la mantă, la scurta de zbor din pânză și la cămașa de vară, gradele se purtau pe contra-epoleți. Mantaua ofițerilor generali avea reverele gri-deschis. La pantaloni, generalii aveau lampas de aceeași culoare.

În aviație exista și gradul de comodor, sau comandor cu stea, ca grad intermediar între comandor și general de escadră. Erau comandori care exercitau comenzi superioare gradului. Ei purtau la șapcă „soarele de general", două rânduri de frunze de stejar la vizieră și lampas la pantaloni. Pe mânecă însă aveau galoanele de comandor.

Alte două piese ale uniformei de aviație erau pardosiul și pelerina de ploaie. Mantaua de piele era de culoare neagră (se purta facultativ).

UNIFORMELE ADJUTANȚILOR AVIATORI, SUBOFIȚERILOR ȘI MAISTRILOR

Erau asemănătoare cu ale ofițerilor, cu deosebirea că erau confecționate din material mai aspru și că aveau contra-epoleți din același material paspoalați cu bleu. Însemnele de grad eram pentru adjutanții aviatori aripi mici din metal, pentru maiștri stele de metal cu cinci colțuri, iar pentru subofițeri galoane din fir auriu. Aceste insemne se purtau pe contra-epolet.

UNIFORMA TRUPEI de aviație era, conform Decretului Regal 3529 din 25 septembrie 1939, următoarea: vestonul și bluza închise la gât, cu guler răsfrânt, prins cu o copcă. Aveau două buzunare exterioare pe piept, prevăzute cu clape. Nu aveau nici un fel de insignă pe epoleți ci numai petliță, iar pantalonii nu aveau vipușcă. Mantaua era cea a armatei de uscat, închisă la gât, cu petlița aplicată pe guler. Pantalonul era croit larg peste genunchi și pulpă și se închidea jos cu un snur. Partea de jos a pantalonului se acoperea cu o jambieră din piele, de cca 10-15 cm.

În același decret se menționează că „subofițerii de la toate trupele aviației, vor purta vestonul deschis la gât, după modelul actual".

Elementele de încălțăminte şi pielărie (bocanci, curele, jambiere) erau de culoare neagră.

Militarii din aeronautică purtau o șapcă specială din postav, cu clape răsfrânte, încheiată în față cu un nasture. În timpul războiului însă, s-a generalizat portul bonetei. Pe timp de iarnă se purta căciula turcână, iar spre sfârșitul războiului o căciulă cu clape mai mică de culoare albă peste care se putea pune casca metalică.

Militarii din formațiunile combatante ale aeronauticii, cum ar fi artileria antiaeriană și geniul aeronautic purtau căști "ADRIAN" md. 1916, vopsite în negru sau cenușiu. După abdicarea regelui Carol al II-lea, în 1940, cifrul său regal a fost îndepărtat de pe căștile soldaților.

ECHIPAMENTUL PARAȘUTIȘTILOR

Militarii din batalionul de parașutiști purtau uniforma aeronauticii și insigna de parașutist brevetat pe partea stângă a pieptului.

Ca ținută de zbor și de luptă ei aveau combinezoane din doc de culoare gri-bleu, închise pe mijloc cu un fermoar vertical. La partea de sus, combinezoanele aveau două buzunare îngropate care se închideau cu fermoare.

În documentele fotografice se observă două tipuri de căști de zbor: o cască moale asemănătoare cu cea pentru piloții de avion și alta din toval întărit, de forma unei ciuperci. Acest din urmă tip era încă folosit în anul 1967 ! Parașutele erau de tip IRVIN.

În 1943 batalionul a fost echipat cu căști germane (modelul mai mic, special pentru trupele aeropurtate), cu pistoale mitralieră MP 40 și cu gențile port încărcător aferente.

ÎNSEMNE ȘI INSIGNE

În afară de însemnele de grad și specialitate, personalul din aeronautică a purtat diverse insigne românești și străine.

Insignele purtate cel mai frecvent, erau cele de pilot și observator aerian. Insigna de pilot militar era cea model 1915, modificată la sfârșitul anului 1940, prin adăugarea în centru a emblemei statului. Insigna era din alamă nichelată sau argintată, iar emblema statului din metal emailat de forma unui scut surmontat de coroana regală. Pe acest scut erau simbolurile heraldice ale provinciilor românești, iar în centru, mai mică și de forma unui scut, emblema familiei regale Hohenzollern cu culorile sale alb și negru dispuse în șah. Insigna de pilot românească este una din cele mai frumoase din lume și, în același timp, foarte originală, deosebindu-se ca formă de toate celelalte insigne naționale de acest fel. Insigna de pilot se purta pe partea stângă a vestonului deasupra buzunarului și înclinată către stânga, sau în poziție verticală peste partea de jos a buzunarului stâng.

Insigna de observator avea aceeași emblemă în centru dar diferea prin forma aripilor. Se purta deasupra buzunarului drept înclinată, spre dreapta.

Personalul navigant purta SEMNUL DE NAVIGANT pe mâneca stângă (un romb de culoare neagră din postav, pe care era brodată cu fir auriu emblema aeronauticii - elicea înnaripată).

SEMNUL DE RĂNIT „este făcut dintr-un galoan de fir de 8 mm lat, făcut în unghiu drept cu laturi de 5 cm lungime, cu vârful în sus și cusut pe postav de culoarea armei, depășind galonul cu 3 mm. Se poartă pe mâneca stângă a tunicii, vestonului sau mantalei, la jumătatea distanței dintre umăr și cot." (Regulamentul asupra Descrierii Uniformelor în Armată din 1934). Pentru Aeronautică, triunghiul de postav avea culoarea neagră, după documentele fotografice.

În afară de însemnele românești, mulți piloți români au purtat însemne și decorații germane, cum ar fi insigna de pilot germană sau insignele de pilot pentru un anumit număr de misiuni. Piloții din Grupul 7 vânătoare, care au luptat în cadrul Flotilei de vânătoare germane „Udet" au căpătat dreptul de a purta „Brasarda Flotilei UDET".

Piloții din unitățile decorate cu ordinul „Mihai Viteazu" sau "Virtutea Aeronautică", ofițeri sau adjutanți, aveau dreptul de a purta FURAJERA ordinului respectiv. Furajera era un cordon de lână sau mătase, rotund cu secțiunea de 3 mm, terminat printr-un nod și un cui de eghilet metalic. Ea se prindea pe umărul stâng cu un nasture mascat de o treflă. Culoarea furajerei ordinului „Mihai Viteazu" era vișinie înspicată cu auriu, iar cea a ordinului „Virtutea Aeronautică" era albastră ca cerul, înspicată cu dungi argintii. Dacă unitatea era decorată cu două ordine piloții puteau purta ambele furajere.

DECORAȚII

Personalul navigant și nenavigant din cadrul Forțelor Aeriene Regale Române a fost decorat cu diverse ordine și medalii, românești, germane și sovietice. Între decorațiile românești amintim ordinul „Mihai Viteazu", care era cea mai mare decorație de război românească, ordinul „Steaua României", ordinul „Coroana României", ordinul „Virtutea Aeronautică" și medalia „Virtutea Militară".

În afară de acestea, piloții români au fost decorați pe frontul de est, cu ordinele militare „Crucea de Fier" și „Vulturul german". Pe frontul de vest unii dintre ei au fost decorați cu „Leul Alb" (decorație cehoslovacă), sau cu medaliile „Victoria", „Eliberarea de sub jugul fascist" și „Steaua Roșie" (decorații sovietice).

ECHIPAMENT DE ZBOR

În mult citatul Regulament asupra Descrierii Uniformelor în Armată din 1934, o mică anexă a ținutei nr. 6 (ținuta de campanie), intitulată „ținuta de zbor a aviației", menționează: „Cască pentru piloți și observatori, beretă sau căciulă, combinezon de pânză sau piele, cămașă gri-bleu, cravată gri-bleu innodată, mănuși roșii și... efecte de zbor speciale."

La începutul războiului (1941) aeronautica română avea deja în dotare câteva tipuri de avioane de luptă moderne de diferite proveniențe cum ar fi: Bristol-Blenheim, Hawker-Hurricane, Messerschmitt Bf 109 E, Heinkel 111, Heinkel 112 și vânătorul de construcție autohtonă IAR 80, toate dotate cu aparatură radio și aparatură de oxigen pentru zborul la mare înălțime.

Odată cu aceste aparate de proveniență străină, au fost aduse și elementele de echipament de zbor absolut necesare: căștile de zbor cu difuzoare incorporate, laringofoanele și măștile de oxigen cu branșamentele respective. Într-un document fotografic reprezentând un grup de piloți din vânătoare în fața unui aparat Hurricane se observă clar căștile englezești și chiar vestele de salvare tot model englezesc.

Pentru aparatele Bf 109 și Heinkel 111 au fost aduse căști de zbor, laringofoane și măști de oxigen de proveniență germană.

Parașutele de salvare erau de tipul IRVIN (parașute englezești fabricate de firma IRVIN AIR CHUTE COMPANY LTD., firmă care avea reprezentanță în România).

COSTUMELE DE ZBOR

Studiind fotografiile epocii, se pot distinge patru tipuri de costume de zbor din piele, între care unul format din două piese (scurtă și pantalon) și trei costume complete (combinezoane). Pantalonul costumului din două piese avea două fermoare lungi care porneau de la centură și se sfârșeau pe partea interioară a cracului fiecărui picior. Se pare că au existat și costume de zbor de proveniență poloneză.

În afară de aceste costume de piele maro căptușite cu blană, mai exista un costum de pânză de producție românească de culoare gri-bleu, costum tip combinezon care se închidea cu nasturi pe linia mediană. Acest costum avea contra-epoleți cusați la umăr, două buzunare dreptunghiulare aplicate pe piept, prevăzute cu clape și două buzunare mari aplicate în zona genunchiului care se închideau cu câte un nasture. Pantalonul se strângea pe picior în partea de jos, cu o fentă închisă cu trei nasturi. Costumul se purta în combinație cu boneta. Însemnele de grad erau cusute pe piept, deasupra buzunarului stâng (pentru ofițeri galoanele cu romb de dimensiuni mai mici decât cele de pe mânecă, iar pentru adjutanți aripioarele de metal). Combinezonul se strângea pe talie, cu ajutorul unui cordon din pânză îngust, strâns între două inele. Peste acest costum se putea purta centura cu diagonală. Escadrila 56 din Grupul 7 vânătoare (grupul Popișteanu) avea o emblemă brodată, cusută pe combinezon peste buzunarul stâng. Emblema, de formă rotundă, îl reprezenta pe rățoiul Donald, personaj care era pictat de altfel și pe fuselajele aparatelor Bf 109 E, cu care era echipat Grupul 7 vânătoare în campania Basarabiei și a Odessei. În documentele fotografice se disting și două tipuri de căști de zbor din piele fără difuzoare radio încorporate.

Costumele menționate până aici au fost purtate în prima parte a războiului cu căștile de zbor de proveniență străină amintite. În anul 1943, Aeronautica este dotată cu mai multe tipuri de avioane germane, cum ar fi Bf 109 G, Ju 87, Ju 88, Hs 129. Spre sfârșitul aceluiași an, 1943, se generalizează și portul echipamentului de zbor de proveniență germană, costumele românești fiind purtate în continuare, de către echipajele avioanelor IAR 38, IAR 39, Fleet 10 G și de către radiștii și trăgătorii de bord sau elevii din școlile militare.

Piloții români au purtat toate cele trei modele de căști de zbor de proveniență germană: casca de vară cu plasă, casca de vară de pânză și casca de iarnă din piele maro căptușită cu blană.

Casca de zbor de vară (SOMMER KOPF HAUBE) model Lkp 101, era confecționată din pânză de bumbac ușoară de culoare bej, dublată cu satin și întărite cu piele. În partea din spate avea două curelușe pe sub care trecea cureaua ochelarilor de zbor. Lateral se aflau două căști de ascultare ovale din bachelită de culoare brună, dublate la interior cu blană. Lateral, de o parte și de alta se aflau două puncte de atașamentfor masca de oxigen iar în față sus al treilea, prevăzut cu o curelușă reglabilă. Prin partea din spate a căștii ieșeau firele difuzoarelor.

OCHELARII DE SOARE (SPLITTER SCHUTZ BRILLE) aveau o formă ovală, rame de bachelită neagră și lentile bombate de culoare brună. Cureaua era din elastic pânzat de culoare bej. Erau produși de firma NITSCHE & GÜNTER.

Laringofonul LHB2 se ajusta pe gât cu ajutorul unei curelușe reglabile.

Masca de oxigen (SAUER STOFF MASKE) fabricată de firma AUER, se purta la casca de zbor de vară. Era confecționată din cauciuc de culoare verde și dublată cu piele. Ea avea o prelungire din piele care acoperea obrajii şi barba, protejând astfel fața pilotului împotriva înghețului. Tubul flexibil din cauciuc de culoare verde avea la capăt o clemă cu arc tip „crocodil" cu care se fixa pe echipament.

Scurta de zbor germană era confecționată din stofă de bumbac gri-bleu deschis și era căptușită cu blană sintetică. Gulerul era de asemenea din blană. Se închidea în față cu un fermoar și jos cu două capse de presiune. Lateral, avea două buzunare îngropate. Amândouă se închideau cu câte un nasture.

Pantalonii de zbor tip „Kanal" (de la Canalul Mânecii unde au fost purtați de piloții germani în timpul Bătăliei Angliei). Erau confecționați din aceeași pânză ca și scurta și aveau aceeași culoare. Erau susținuți cu bretele și strânși pe talie cu o centură de pânză încorporată, cu două catarame. Erau, ca și scurta, căptușiți cu blană sintetică. Partea de jos a pantalonilor se strângea cu un fermoar care pleca de sub genunchi şi se sfârșea jos în interior. Pe piciorul stâng se afla un buzunar tip cutie, care se închidea cu o clapă cu două capse. În acest buzunar se afla pistolul de semnalizare cu muniția sa (rachete colorate) și una din prizele sistemului de încălzire. În partea de sus a pantalonului, de o parte şi de alta, se aflau două buzun