Submarinele germane

Adaptare de Aristide Liviu Popescu după Deutsche U-Boote

Argument

Întâmplările povestite mai jos s-au petrecut cu aproape șaizeci de ani în urmă. Pe baza amintirilor unor veterani și a unor documente din arhivele sovietice putem trasa drumul în război al unor submariniști germani, care au luptat cu credința sub steagul patriei lor şi în cea mai mare parte a conflictului în cooperare cu marinarii români. Faptele lor nu au avut titluri de-o schioapa în ziare și sunt menționate doar tangențial în tratatele de istorie militară. Readucerea în atenție a Mării Negre, ca zonă geostrategică de importanță regională, justifică rememorarea acțiunii submarinelor germane în Marea Neagră în cel de-al doilea război mondial.

Prolog

Situată în centrul Europei, Germania s-a considerat întotdeauna coloana vertebrală a continentului. Poziția geostrategică îi permitea o expansiune către vest și către est, dar în același timp îi sporea vulnerabilitatea într-un război pe două fronturi.

În primul și în al doilea război mondial adversarii Germaniei au fost puterile anglo-saxone, puteri maritime prin excelență, cu imperii coloniale (Marea Britanie) sau aspirând discret la dominația asupra lumii (SUA).

Șansa victoriei Germaniei într-un război terestru era „Blitzkrieg"-ul, războiul fulgerător şi victoria rapidă. În definitiv visul oricărui comandant militar este acela de a-și zdrobi adversarii într-o bătălie decisivă, angajată în condițiile dorite de el.

Transformarea celui de-al doilea război mondial într-un conflict de durată, intrarea în război a SUA, au impus Germaniei opțiunea strategică de a tăia comunicațiile maritime ale inamicilor, pentru a opri fluxul de material de război şi provizii din SUA și Commonwealth către Anglia şi URSS.

Soluția aleasă de germani, și în primul, şi în al doilea război mondial, au fost submarinele. Winston Churchill a recunoscut că singurul pericol de care s-a temut a fost războiul submarin.

Situația militară în Europa de sud-est în 1941/42

La 28 octombrie 1940, în mod cu totul neașteptat pentru comandamentul german, trupele italiene din Albania au intrat în Grecia.

Peste puțin timp, „Blitzkrieg"-ul italienilor s-a dovedit o lovitură greșită, care a constrâns conducerea germană să reacționeze.

Grecia s-a apărat contra acestei invazii şi a cerut ajutorul militar al Angliei. În acest scop trupele engleze au debarcat în portul Pireu şi pe insula Creta. Englezii l-au obligat astfel pe Hitler să amâne atacul asupra Uniunii Sovietice cu patru săptămâni și, pentru a echilibra situația, să invadeze Iugoslavia şi Grecia.

Ca urmare a eșecului diplomației Iugoslavia a trebuit să suporte la două zile după aderarea la „Pactul tripartit" (27 martie 1941) o lovitură de stat și căderea propriului guvern. Trupele germane și trupe ale forțelor Axei au pătruns fără declarație de război în Iugoslavia şi din Bulgaria în Grecia la 6 aprilie 1941.

Iugoslavia a capitulat după 11 zile, în vreme ce Grecia a depus armele la 21 aprilie 1941 și a constrâns corpul expediţionar britanic să abandoneze și să predea bazele militare grecești.

Abia după aceasta Hitler avea mână liberă pentru atacul amânat asupra Uniunii Sovietice. Urmarea a fost ca trupele germane, după ofensiva terestră în sud-est, au ajuns abia în august 1941 pe litoralul vestic, nordic și nord-estic al Mării Negre.

Avansarea rapidă a Armatei a 17-a a dus la blocarea și încercuirea orașului Odessa și a fortăreței Sevastopol, care a fost cucerită mai târziu (23 iunie 1942) după lupte grele soldate cu pierderi de ambele părți.

Luptele îndelungate pentru orașul şi fortăreața Sevastopol și prin aceasta ocuparea cu întârziere a întregii peninsule Crimeea, au dus la situații critice şi cu consecințe militare în desfăşurarea ulterioară a operațiilor de luptă, în special și în ceea ce privește operațiile militare navale germane viitoare.

Situația pe teatrul de operații navale Marea Neagră

În urma ocupării regiunii de coastă de către trupele germane, unitățile sovietice ale Flotei Mării Negre au abandonat porturile și punctele fortificate de pe coasta caucaziană. Tot ceea ce nu a putut fi evacuat în retragere, a fost distrus sau sabortat la abandonarea portului. Pe această cale s-a evitat preluarea intactă a facilităților și dotărilor portuare de către trupele germane sau cele care nu au fost deja distruse în cursul operațiunilor militare.

Pentru marina de război germană (Kriegsmarine) mai periculoasă era lipsa - încă de la început - a unităților navale pentru asigurarea securității și supravegherii unei asemenea zone maritime, mai întinsă decât Marea Baltică. Absența facilităților portuare avea o importanță secundară.

În planificarea atacului asupra Uniunii Sovietice („Fuhrerbesprechung" din 18 martie 1941) s-a luat în discuție dislocarea unor unități navale în Marea Neagră, dar un transport nemijlocit a fost abandonat în scurt timp. Desfășurarea extrem de favorabilă a începutului campaniei în Est a dus la concluzia că încetarea luptelor terestre în sud-estul frontului şi la Marea Neagră se va produce într-un interval de timp previzibil.

Această concluzie a amânat proiectul (decembrie 1941) unui experiment privind modul în care puteau fi transportate unitățile navale prevăzute pentru operațiunile în Marea Neagră.

Evoluția evenimentelor a dovedit exact contrariul. Mai repede decât se aștepta, transportul a devenit necesar.

Desfăşurarea luptelor terestre a arătat limpede că nu se putea lua în calcul o ocupație nemijlocită și cuprinzătoare a acestui areal de către trupele germane. „Victoriile fulger" sperate s-au pierdut înimensitatea teritoriului sovietic.

Situația nou apărută cerea o abordare hotărâtă mai cu seamă datorită condițiilor meteorologice ieşite din comun ale ofensivei ulterioare și întreruperii temporare a aprovizionării pe uscat a Armatei a 17-a.

Pentru trupele lansate în direcția Caucazului și Stalingradului a rămas numai opțiunea transportului trupelor, materialelor de război şi proviziilor pe mare. Acestui transport i se acordă prioritate absolută, indiferent de faptul că Flota sovietică a Mării Negre domină această mare la fel ca înainte şi în mod absolut.

Cu toate acestea, este sigur că în ciuda situației existente, asigurarea materială a trupelor combatante chiar dacă cu întârzieri a putut fi îndeplinită satisfăcător.

În acest moment nu era în nici un caz de prevăzut că această „bandă rulantă" va salva viața a mii de soldați germani şi români după înfrângerea de la Stalingrad și retragerea consecutivă a acestor trupe prin peninsula Taman şi Crimeea. Până în ziua evacuării Crimeei, la 13 mai 1944, au fost evacuați (transportați) pe uscat de forțele navale germane și române 130.000 de soldați germani şi români.

După Andreas Hillgrüber - „Evacuarea Crimeii" - aviația militară germană (Luftwaffe) a evacuat în același interval de timp alți 21.457 de soldați din trupele de uscat.

Numai acea desfășurare/dezvoltare trebuia cuprinsă în planificare, care, rezultată din dezbaterile militare și care, în cazul transportului imediat al unităților de suprafață adecvate/apte/potrivite/convenabile la începutul operațiilor militare navale, nu numai că ar fi favorizat deznodământul/rezultatul militar, ci și l-ar fi influențat radical.

Încă de la ocuparea gurilor Dunării, „Admiral Schwarzes Meer" (ASM - Amiral Marea Neagră, Comandamentul german al forţelor navale germane din Marea Neagră) ar fi fost în stare de a acționa eficient tactic și strategic, cel puțin și în decursul evacuării ulterioare a orașului Odessa deținut de sovietici.

În dimineața zilei de 16 octombrie 1941, Stalin a permis evacuarea pe mare a orașului încercuit (Odessa) și transportarea nestingherită a 80.000 de soldați și 15.000 de civili de către două crucișătoare, patru distrugătoare și 21 de transportoare în direcția Sevastopolului: o întărire extraordinară pentru apărătorii fortăreţei care luptă cu îndârjire.

Abia după-amiază s-a ajuns la un atac al aviației militare germane (Luftwaffe) asupra acestui convoi de evacuare - fără un rezultat demn de a fi luat în seamă.

Unități ale Kriegsmarine-i ar fi putut cu siguranță împiedica în cadrul condițiilor date marşul navelor sovietice. Numai lansarea de mine marine sau atacul vedetelor rapide (S-Boote) ar fi putut perturba eficient acțiunea de evacuare a sovieticilor.

Dar în acest moment o astfel de acțiune din partea germană nu era posibilă, pentru că abia în primăvara anului 1942 s-a făcut cu o mare întârziere transportul vedetelor rapide (S-Boote) și dragoarelor (R-Boote) germane. Acestora le-au urmat în cursul anului cele șase submarine de tipul II B.

Cum au ajuns submarinele germane în această zonă maritimă (Seegebiet)

Pentru submarine erau recomandate căile de transport pe care Societatea petrolieră germano-americană (Deutsch-Amerikanische Petroleumgesellschaft) a transportat - încă din 1939 pentru acoperirea enormei cereri de petrol a economiei de război germane - şlepuri petroliere (cisternă) de pe Rhin şi Elba pe Dunăre.

Pentru transportul țițeiului românesc pe Dunăre lipsea tonajul (spațiul de transport) necesar, care nu putea fi echilibrat pe termen scurt de navele noi lansate de şantierele navale dunărene.

Au avut loc dezbateri în cercul experților pentru a dovedi posibilitatea de realizare (Durchführbarkeit) tehnică a acestui plan și a decide care rută era mai avantajoasă pentru transportul pe uscat.

În urma cercetării căilor rutiere, se putea opta între trei segmente de autostradă:

1. Segmentul de autostradă Heilbronn-Stuttgart-Ulm cu o lungime de numai 150 de kilometri. Avantajul lungimii reduse a transportului pe autostradă față de varianta pe valea navigabilă a râului Neckar era evidentă (neîndoielnică), chiar dacă din punct de vedere tehnic mai dificilă. Utilizarea acestei rute de transport a eşuat însă pe porțiunea drumului îngust de creastă (o singură bandă de mers) peste pasiunile alpine din cauza tunelului din muntele Dackstein. Această secțiune avea un diametru interior de numai opt metri.

2. Premise mai favorabile pentru transport păreau să existe în schimb pe autostrada națională Dessau-Ingolstadt. Ce-i drept aici era necesară nu numai construirea unei rampe de acces, ci şi construirea unei noi autostrăzi de 500 de metri lungime. Realizarea acestui proiect a fost abandonată în scurt timp datorită costurilor materiale și timpului necesar lucrărilor de construcție. În plus, datorită condițiilor meteorologice vitrege din acea iarnă ar fi dus la o întârziere imposibil de recuperat/suplinit la transportul cu slepurile petroliere (slepuri cisternă).

3. Adecvată scopului se arăta utilizarea autostrăzii naționale de la Dresda la Ingolstadt. La Dresda autostrada tăia Elba și la Ingolstadt Dunărea. Dar și în această variantă era necesară construirea unor căi transversale pentru transbordare la ambele capete ale traseului, în timp ce porțiunea de autostradă disponibilă pentru transport trebuia numai lărgită. Desigur nu era deloc o misiune ușor de îndeplinit (rezolvat), din cauza condițiilor deosebite de iarnă și de realizare a lucrărilor de construcție.

După o evaluare atentă a tuturor avantajelor şi dezavantajelor s-a hotărât parcurgerea segmentului Dresda-Ingolstadt, și în același timp cu această decizie „Compania petrolieră germano-americană" a devenit antreprenorul pentru transportul ulterior pe uscat și apă al Kriegsmarine-i până la Marea Neagră.

Amploarea acestor lucrări de transbordare (transport, dislocare) este descrisă cu o claritate magistrală în „Războiul naval în apele est europene 1941-1945".

Pe această cale de transport au fost transferate în apele est europene mai mult de 500 de vase de război şi comerciale din Marea Nordului și din Marea Baltică.

Pentru Kriegsmarine acestea au fost: 6 submarine 23 dragoare de mine 16 vedete rapide (S-Boote) 50 bacuri autopropulsate 26 vânătoare de submarine 10 motonave mari 113 nave de patrulare costieră, cutere și alte vase asemănătoare.

Încercări de trageri cu rachete/aruncătoare de pe U511 în 1942 la Peenemünde şi de pe submarine ale Flotilei 30 submarine în Marea Neagră

Chiar și după dotarea cu artilerie antiaeriană (Flak) torpila a rămas alături de misiuni sporadice de minare principalul mijloc de atac în misiunile din apropierea coastei caucaziene.

Epuizarea torpilelor ducea totuşi în orice caz la întreruperea operațiilor. Torpilele au rămas - indiferent (independent) de rezultate demonstrabile (certificabile) - sub aşteptările comandamentului submarinelor.

Referitor la efectele/consecințele torpilărilor (atacului cu torpile) rezultatele sunt de găsit în rezumatele jurnalelor de bord.

În cele din urmă este posibil ca să fi existat și propunerea ca încă de la sfârșitul lui 1943 să întrebuințeze (Einsatz) armelor de tip nou („arme ciudate") după cum arată resumatul jurnalului de operații al lui U18 din 24 noiembrie 1943.

Dotarea şi tirurile de probă cu „arme balistice" au fost puse în practică abia în vara anului 1944, moment în care desfășurarea războiului terestru începea să schițeze și sfârşitul operațiilor militare navale.

Fără a ține seama de această evoluție, U9, U19 și U24 au fost înarmate cu scopul de a lansa „rachetele" în caz de reușită de la o mare distanță de pe mare asupra unităților flotei militare sovietice a Mării Negre aflate în baze navale şi asupra instalațiilor militare importante situate pe coastă.

În publicația Nava & Timpul (40) există o relatare autentică despre „Încercările de tir cu rachete pe submarinele germane în Marea Neagră".

Aceste experimente de tehnică militară au fost precedate de o primă încercare - cu U511 în luna mai 1942 în fața localității Peenemünde.

Primele încercări de adaptare a rachetelor la bordul submarinelor au fost efectuate în Marea Neagră la bordul lui U9 și U24. Era adaptarea lansatoarelor de pe vehiculele terestre, dar aici sunt strămoșii actualelor submarine strategice.

Epilog

La mijlocul anului 1943, în fața superiorității aeriene covrășitoare a Aliaţilor - numerică și tehnologică - comandanții germani de flotile de submarine au avut de ales între retragerea din acțiune a submarinelor, în așteptarea noilor tipuri (tipurile XVII, XXI și XXIII), și continuarea luptei cu mari pierderi. Cu toţii au hotărât să rămână pe mare, cu argumentul hotărâtor că fiecare cvadrimotor aliat folosit în patrularea mării însemna un bombardier mai puțin pe cerul Germaniei. Jertfa a fost impresionantă.

Din cei 41.000 de oameni înrolați în arma submarină în al doilea război mondial, 30.003 au rămas în fundul mării și nu s-au mai întors din misiune.

Din cele 1171 de submarine puse în serviciu până în mai 1945 s-au pierdut datorită acțiunilor inamicului 739 de nave cu echipajele lor. Pe malul golfului Kiel, în locul numit Möltenort se ridică monumentul eroilor submarinelor: lângă monument se află muzeul comemorativ pentru submariniștii rămaşi pe mare în primul şi în al doilea război mondial.

A 4-a misiune de luptă din 20.11.1943 a submarinului U18

Ziua | Ora | Locul | Starea vremii | Evenimente (extrase din jurnalul de operații)

16.00 | CL 9176, NNE 2, 1, cl, +15 | La suprafață. Folosind întunericul deplin ne apropiem şi ne îndepărtăm la o distanță de 2-3 mile marine de coastă. Fără alte observații.

20.00 | CL 9175, NNE 2, 1, cl, +14 | La răsăritul lunii plasarea în fața coastei pentru reîncărcarea bateriei

24.00 | CL 9178, NE 2, 1, c2, +14,5 | Către NV până în dreptul capului Kodosh pentru a interzice ferm traficul, pentru că dimineața s-a observat trafic în fața portului Tuapse.

20.11 04.00 | CL 9171, NNE 2, 1, cl, +13 | Marș către portul Tuapse

04.48 | CL 9171 | Imersiune.

08.00 | CL 9172 | Sub apă (în imersiune) cap către Tuapse pentru a utiliza o şansă eventuală. Estimări: 44,6 sm/16,2 sm = 60,8 sm

12.00 | | Ajunşi la 1,5 mile marine de Tuapse. În port 4 mici cargouri, 1 tanc petrolier sub presiune (gata de plecare)

12.45 | | Avion deasupra navei. La cercetarea posibilităților de tir

15.00-15.30 | | Recunoașterea asupra unui cargou localizat sau observat din avion. Patrulele alarmate. Zgomot de elice. Încet mergem către apă adâncă. La 28 metri. Urmăriți cu grenade de adâncime de 2 sau 3 nave de patrulare cu 52 de grenade de adâncime în parte foarte aproape. Ne-am îndepărtat de port. Datorită zguduielilor puternice, tubul lans-torpile III avariat (MZ) (detonatorul principal) decuplat.

16.00 | CL 9175, SE 1, 0, c3, +14,5 | La suprafață. Avarii confirmate: motorul electric tribord, Diesel-ul babord au cedat. Au cedat parțial Girocompasul, receptorul radio și sonda ecolot. Ambreiajul principal tribord are bătăi puternice la turații reduse (?). Alte mici avarii cum ar fi becuri sparte, siguranțe și cadrane impermeabile (rezistente la presiune) au fost remediate.