10 iunie 1972 trece din proprietatea Administrației Fluviale a Porților de Fier AFPF-Orsova în administrarea Consiliului Popular al orașului Orșova și apoi în administrarea Stațiunii de Cercetări Geografice Orșova, coordonată de Universitatea București fiind folosit doar ca ponton dormitor.

La 10 decembrie 1995 rectorul Universității București dispune casarea navei iar la 23.04.1997 Oficiul Județean pentru Patrimoniul Cultural Național Mehedinți din cadrul Ministerului Culturii apreciază că nava VASKAPU nu se încadrează în categoriile protejate de lege, același Minister al Culturii considerând că dată fiind starea avansată de degradare a navei nu mai prezintă interes din punct de vedere muzeistic și poate fi dezmebrată și dată la fier vechi. Și iată cum o realizare tehnică de excepție, unicat pe plan mondial și cu o arhitectură navală de o rară frumusețe din nepăsarea și indolența condamnabilă și nepardonabilă a atâtor foruri care și-au pasat-o de la unii la alții aducându-și fiecare contribuția de a transforma o bijuterie tehnică într-o grămadă de fier vechi, din patrimoniul național a mai dispărut o piesă de valoare inestimabilă.

CARACTERISTICI TEHNICE: LUNGIME: 56 m LUNGIME LA CWL: 53,70 m LĂȚIME: 7,50 m ÎNĂLȚIME: 3,20 m DEPLASAMENT: 479,27 t ÎNCĂRCĂTURĂ: 150,96 t + 12 persoane PESCAJ: maxim: 2,20 m; gol: 1,70 m ECHIPAJ

APARATUL DE PROPULSIE: - 2 mașini cu aburi verticale cu dublă expansiune de câte 250 CP fiecare - tracțiunea auxiliară formată dintr-o mașină orizontală de 350 CP - 2 căldări acvatubulare de 9,5 kgf/cm² și 110 m² fiecare cu cărbuni, capacitatea bunkerului de cărbuni 30 tone

TIPUL PROPULSORULUI: 2 elicii cu 4 pale și 350 rotații - 2 generatoare antrenate de un motor diesel de 11 CP

VITEZĂ: 12 km/h

SPAD-VII - SPAD XIII

A reprezentat cel mai avansat avion al Primului Război Mondial, fiind privit ca cel mai bun aparat de vânătoare al timpului.

Proiectat de Louis Bechereau în 1912 pentru a fi echipat cu noul motor răcit cu lichid și 8 cilindrii în V - Hispano Suiza, proiectat la rândul lui de inginerul șef al firmei, elvețianul Marc Birkigt. Noul motor a întrecut în turație și raport putere/greutate toate celelalte motoare existente la acea dată. Zborul inițial al prototipului a avut loc în aprilie 1916, fiind echipat cu un Hispano Suiza de 140 CP, care i-a asigurat o viteză maximă de 96 km/h și urcarea la 3000 m în 15 min, iar după înlocuirea motorului, cu altul de 150 CP, viteza maximă a trecut de 200 km/h iar timpul de urcare la 2000 m s-a stabilit la 6 min. Aceste performanțe au făcut ca S.VII să devină primul vânător care a depășit „bariera" de 200 km/h.

Construcția din lemn și acoperită cu pânză și tablă de aluminiu în partea frontală a fuselajului și a capotelor motorului, oferea o bună structură, durabilă și versatilă.

Stabil și foarte rapid, dovedea o bună capabilitate de pilotaj fiind foarte greu de doborât, ceea ce a făcut să fie aparatul preferat al majorității „Așilor" primului război mondial începând cu Rene Fonck 75 victorii (Spad 103), reușește în câteva ore să doboare 6 avioane germane; George Guynemer 53 victorii (Spad 3), el fiind și unul dintre primii care au zburat un S.VII și pe care l-a botezat „Vieux Charles" obținând într-o singură zi 25.05.1917 - 4 victorii din cele 19 victorii pe Spad; Charles Nungeser 41 victorii (Spad 65) și alții. Trebuie menționat și „asul" irlandez William Cochran-Patrick care și-a înscris în palmares 18 victorii la bordul Spad-ului său precum și „asul" italian Francesco Baracca cu 23 de victorii. Superioritatea acestui avion s-a văzut în timpul bătăliilor de pe Somme.

În urma rezultatelor mai mult decât bune, s-a lansat imediat o comandă de 268 bucăți, livrate către escadrilele de luptă franceze cu data de 02.09.1916. Începând cu septembrie 1916 peste 500 bucăți din prima serie - cea echipată cu motoare Hispano-Suiza 8Aa de 150 CP - au fost livrate, urmate de cele ale seriei a doua, echipate cu motoare Hispano Suiza 8Ac de 180 CP. Totalul aparatelor S.VII produse s-a ridicat la 6000 bucăți din care 5600 produse în Franța de către 7 constructori diferiți.

Performanțele lui S.VII și introducerea în focul luptelor de către forțele centrale (Austro-Ungaria și Germania) a Fokker-lui D.VII, au dus la realizarea versiunii îmbunătățite S.XIII, care avea structura întărită, puterea motorului sporită și montarea celei de-a doua mitraliere sincronizată.

Primul zbor al prototipului a fost realizat la 22.03.1917, fiind pilotat de lt. Salze, iar producția de serie s-a lansat imediat, producția totală în momentul stopării fabricației din 1919 s-a ridicat la 8472 bucăți. În august 1918 producția franceză de avioane a ajuns la 2912 bucăți din toate tipurile, aproximativ 100/zi, fiind calculată o producție de 7300 S.XIII și 3500 S.VII fiecare la un preț mediu de 30000 fr. (1918) iar producția totală a Franței pe perioada 01.08.1914 - 12.1918 a fost de 51700 unități (din toate tipurile) din care 9460 au fost cedate aliaților astfel: 3300 bucăți Statelor Unite; 2000 bucăți Angliei; 2000 bucăți Rusiei; 1300 bucăți Italiei; 400 bucăți Belgiei și 300 bucăți ROMÂNIEI. Motoarele Hispano de 220 CP (supracomprimate) au fost realizate în număr de 20300 bucăți iar cele de 150/180 CP în număr de 5130 buc. Din producția totală de motoare (de toate tipurile) au fost exportate 12000 bucăți Angliei; 5750 bucăți Rusiei; 4800 bucăți Statelor Unite; 1100 bucăți Italiei; 560 bucăți ROMÂNIEI și 340 bucăți Belgiei.

La semnarea Armistițiului, avioanele S.XIII echipau 15 din cele 16 escadrile ale Forței Expediționalre Americane, chiar dacă livrările către escadrilele americane au început în martie 1918. S-au primit un număr de 893 aparate S.XIII, iar cpt. Eddie Rickenbacker, comandantul escadrilei 94 „Asul Așilor Americani", titular a 26 victorii, a realizat majoritatea victoriilor la bordul unui S.XIII.