Bf 109 E

22 IUNIE 1941, ZIUA CUTEZANȚEI ȘI JERTFEI

Întreaga istorie a României dovedește ca fiii ei nu au fost un popor de războinici. Nu au supus alte popoare și nu au cotropit pământul nimănui, ci și-au apărat până la sacrificii vatra străbună. Tocmai de aceea, așa cum spunea mareșalul Ion Antonescu la procesul ce i s-a intentat, România nu a dorit războiul cu Uniunea Sovietică și nici nu a fost suficient de pregătită pentru aceasta. Este mai mult ca sigur că dacă sovieticii nu ne-ar fi luat Basarabia și Bucovina de Nord, alta ar fi fost poziția noastră față de politica Germaniei hitleriste. Aceasta a urmărit cu insistență subordonarea economică a României, pentru a avea garantate o parte din petrolul și cerealele necesare războiului pe care îl declanșase.

Totuși, sperându-se la eliberarea românilor ocupați de sovietici, s-a ordonat armatei române ca alături de cea germană să treacă peste Prut, începând cu zorii zilei de 22 iunie 1941. Trupele terestre nu au putut-o face în acea dimineață, ci numai după lupte grele, deoarece rezistența sovietică a fost dârză, iar un râu ca Prutul, reclama multă pregătire pentru trecerea lui cu trupele și tehnică militară. Nu aceeași situație a fost cu aviația, care, de la primele misiuni, a trebuit să câștige spațiul aerian în zona dintre Prut și Nistru, la sud de linia Rădăuțeni-Ciuciuleni-Vadul lui Vodă-Grigoripol și să interzică incursiunile aviației inamice de bombardament spre București și zona petroliferă. În vederea realizării acestora, s-au prevăzut acțiuni de distrugere ori neutralizare a aviației de bombardament și vânătoare amplasate în sudul Basarabiei.

Reușita acestora ar fi asigurat libertatea de mișcare a aviației proprii de bombardament și informație, lipsind pe cea sovietică de bombardament de protecția necesară. Ca urmare, la începutul operațiilor, Gruparea Aeriană de Luptă în care a activat și Grupul 7 Vânătoare, care era Marea Unitate Aeriană a Armatei Române, a putut acționa independent dincolo de câmpul tactic. În faza următoare, GAL avea să-și dirijeze forțele asupra căilor de comunicații, a trečerilor peste Prut, a aglomerărilor de trupe și coloane motorizate, a depozitelor de tot felul, toate dictate de operațiile terestre. În ce privește efortul de război, aviația română de luptă a intrat în operații cu 26 de escadrile, care au însumat un număr de 240 avioane. Cu excepția Grupului 7 Vânătoare, în prima campanie, cea a Odesei, aviația română de luptă a acționat exclusiv în sprijinul Armatei a 4-a Română, a cărei direcție de înaintare a fost pe linia Falciu-Tighina-Tiraspol-Odesa. De remarcat că în sectorul respectiv, în afara unor avioane Stuka care au bombardat portul Odessa, nu au participat forte aeriene germane.

La începutul campaniei din Basarabia Gr.7 Vt. a fost încadrat cu 30 de avioane Me-109 E (nr. 5, 11,12,13,16,20, 22, 23, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48) și un avion Me-108 pentru misiuni de legătură.

Escadrila 56: Cpt. av. Gheorghian Ctin - Comandantul Escadrilei Lt. av. Bozero Ioan Adj. sef av. Milu Ioan Adj. sel av. Burileanu Nicolae Adj. stg. av. Mucenica Ioan Slt. av. Greceanu Teodor Slt. av. rez. Brătianu Vintilă Adj. stg. av. Panaite Ioan Adj. stg. av. Mălăcescu Ioan Adj. sig. av. Lungulescu Ctin.

Pentru protecția celor dintâi bombardiere românești care, în dimineața zilei de 22 iunie 1941, au atacat un teren de aviație de lângă Chișinău, a fost trimisă o formație de avioane de vânătoare Me-109, din Grupul 7 Vânătoare. Ea a fost condusă de cpt. av. Al. Manoliu, comandantul Escadrilei 57 Vânătoare. La întoarcere acesta a observat la Ialoveni un aerodrom pe care se aflau 14-15 avioane cu unul sau două motoare, trase la linie. Urmat de lt. av. Dan Scurtu și adj. stg. av. Nicolae Iolu, el a atacat în lungul liniei de avioane inamice, dintre care unele erau cu motoarele pornite, trăgând cu tot armamentul de la bord. Cabrând virajul la capătul aerodromului, acesta a văzut un avion în flăcări, urmat imediat de un altul ce i s-a părut a fi fost un trimotor, de culoare albă, lovit probabil de Dan Scurtu. Văzând că AcA s-a manifestat sporadic, a efectuat încă un atac, după care alte două avioane au fost învăluite în fum. Au revenit în preajma bombardierelor, apreciind că un număr de cel puțin 3-4 avioane fuseseră incendiate.

În schimb, după cele declarate de locuitorii comunei, vecini cu aerodromul, altul a fost rezultatul. Atacul avioanelor românești a avut loc în momentul sosirii personalului sovietic, adus de un autobuz de la Chișinău. După săteni, în urma primului atac, două avioane au fost incendiate, iar un altul a luat foc numai la un singur motor, care a fost stins de servanți. Însă lovite au fost mai multe, deoarece, din cele 14 avioane, numai 5-6 și-au reluat zborul după aproape două săptămâni de reparații. Celelalte au fost demontate și urcate pe autocamioane, care au dispărut într-o noapte. Pentru fapta lor, atât Manoliu cât și Dan Scurtu au fost citați prin Ordin de Zi pe Armată.

În acea primă zi de cutezanță și jertfă, Grupul 7 Vânătoare, în afara protecției bombardierelor, a mai executat încă trei recunoașteri aeriene cu câte o celulă pentru descoperirea terenurilor de aviație inamică. Au avut însă trei avioane (nr. 6, 34 și 38) accidentate pe terenul din Bârlad. De asemenea, în zilele de 23 și 24 iunie, Grupului, deplasat operativ pe terenul din Focșani, i-a revenit sarcina acoperirii teritoriului din zona frontului, deoarece sovieticii au trecut la incursiuni de represalii asupra populației de acolo.

În ziua de 25 iunie 1941 Grupul 5 Bombardament a atacat aviația inamică existentă pe terenul de la Tarutino și gara Basarabească cu 14 avioane în două ieșiri, fiind protejate de vânătorii Gr. 7 Vt. care după terminarea bombardamentului, urmau să mitralieze și ei gara. Una dintre patrulele vânătorilor a fost condusă de însuși comandantul Grupului. Așa cum fusese stabilit, imediat după lansarea bombelor, unele dintre avioanele de vânătoare au rămas în preajma bombardierelor, iar altele în frunte cu Al. Popișteanu au trecut la atacul gării.

În momentul în care comandantul s-a angajat în picaj asupra acesteia, un avion sovietic „I-16" (Rata) care până atunci nu se putuse apropia din cauza propriei artilerii a.a., ce trăgea în avioanele noastre, s-a îndreptat spre avionul românesc lansat. Observându-l, lt. av. (r) N. Polizu, prin radio, l-a avertizat pe șef despre avionul inamic, dar, acesta, cu mult calm, i-a răspuns că, deși l-a văzut va continua atacul, cerându-i să fie pregătit pentru a interveni la momentul potrivit. În timp ce avionul sovietic a început într-adevăr să vireze spre cel românesc, știind că în spatele său zbura Constantin Lungulescu, un oltean de toată isprava, Polizu a pus motorul în plin, plasându-se pe direcția avionului dușman.

Acesta, probabil că nu l-a observat și a continuat apropierea de avionul pilotat de șeful Grupului. Însă înainte ca el să-și realizeze intenția, Polizu de departe, a tras o rafală pentru a-i stânjeni ochirea. Apoi, imediat după aceasta, apropiindu-se de inamic, a declanșat toate armele de la bord, lovindu-l în plin. Avionul adversar s-a răsturnat în aer, angajându-se într-un fel de vrie, lăsând în urma lui o dâră de fum, în timp ce Al. Popișteanu se pregătea să revină la cel de-al doilea atac.

Tot atunci a mai înregistrat o victorie serg. T.R. C. Lungulescu. Acesta, după ce trăsese câteva rafale asupra gării Basarabeasca, a intenționat să degajeze, dar tocmai atunci au apărut în preajma sa două avioane „Rata", care voiau să-l atace venindu-i din față. Fără să ezite, a tras în cel din stânga de la cca 50 m, trimițându-l cu repeziciune spre pământ, unde s-a zdrobit într-un nor de praf. În secundele următoare a virat spre dreapta, căutându-l pe celălalt. Însă acela, plasat în partea opusă, i-a trimis o lovitură de proiectil exact în marginea cabinei, după care, la rasul solului, a dispărut. Lungulescu a revenit alături de șeful celulei, care, aflat ceva mai sus, îi urmărise lupta, gata să intervină.

O zi mai târziu, Al. Popișteanu a încredințat vânătorilor săi misiunea de a ataca la sol avioanele inamice aflate pe un teren la sud de Reni, dar nu au găsit nici măcar pe unul, toate fiind probabil în aer ori camuflate, cum făceau foarte bine sovieticii.

Cum s-a văzut avionul Bf-109 nu a fost ușor de stăpânit nici pe front unde o indisponibilitate conta enorm. Că era un avion pretențios la decolare a dovedit-o și cu întâmplarea petrecută cu adj. șef Aurel Popa, pilot vechi și cu experiență, care pilotând avionul nr. 6 din Esc.58, ieșind la alarmă a fost „furat" de pe direcție, lovind cu acesta în avionul Me-109 nr. 8, camuflat în liziera aerodromului. Ambele avioane fiind avariate iar el rănit. Dar cel mai rău a fost faptul că în aceeași zi, câteva avioane sovietice s-au strecurat nestingherite până la Buzău, unde au bombardat aerodromul.

În 27 iunie, alegând un traseu cât mai scurt, care să nu întâlnească terenuri de aviație inamică, mai multe avioane din Esc.56 Vt., au atacat la sol avioanele inamice care tocmai erau alimentate cu combustibil pe terenul de la Bulgărica. După ce au trecut linia frontului cu motoarele reduse, aviatorii au luat înălțime până în preajma obiectivului. Acolo, au picat unul după altul de la 4000 m până pe la 500 m unde au declanșat armamentul de bord. Slt. av. Th. Greceanu, precum și adjutanții șefi Milu și Burileanu au fost primii care s-au bucurat de succes, dispărând printre copacii din apropierea terenului, împreună cu restul formației și lăsând în urma lor opt avioane incendiate.

La puțin timp, o altă formație de avioane din Esc.57 Vt. a atacat aerodromul de la Tatar Copceac, în fir indian. Cu toate acestea, Carol Podgurschi a observat în partea opusă liniei de avioane vizată, o altă linie cu aparate bine camuflate pe care a atacat-o la repezeală. În urma atacului acestora 9-10 avioane au rămas în flăcări ori avariate. Imediat după redresare, ultima celulă a fost urmărită de aviatorii sovietici. Unul l-a atacat pe lt. av. Dan Scurtu, care s-a întrebuințat serios pentru a se degaja, iar altul s-a centrat pe direcția avionului pilotat de adj. stg. av. (r) Ilie Vatamanu.

Acesta a executat un picaj destul de mare pentru a scăpa de urmăritor. Cabrând apoi, a deschis focul asupra unuia ce-i venea din față, observând cum i-a sărit profundorul în aer. După ce l-a văzut cum se îndrepta vijelios spre pământ, pilotul nostru, urmărit de aviatorii sovietici, s-a grăbit să zboare în apropierea solului deoarece rămăsese singur. Cu toate acestea, de unul dintre avioanele inamice a scăpat numai în apropierea râului Prut.

Pentru aceeași misiune, a trebuit să plece și slt. av.(r) Ion Simionescu. Dar avionul său a avut probleme cu pornirea, fiind nevoit să decoleze mai târziu. Deși nu a mai ajuns formația, a atacat totuși obiectivul pe care l-a considerat fals, deoarece în urma tirului său nici un avion nu a luat foc. În schimb, pe când era în urcare după ultimul atac al acelui aerodrom, i-au picat în spate două avioane "Rata" și imediat, pe partea stângă, i-a trecut o rafală de proiectile care l-a obligat să zboare cu "burta la pământ". Dar și atunci cele două avioane sovietice au continuat să-l urmărească cu tirul lor, mai ales că motorul avea în continuare probleme cu carburația, lăsând în urmă mult fum negru.

Fiind "fugărit", nici nu a observat când au trecut peste Prut. Numai după ce a văzut că cele două avioane rusești au renunțat să-l urmărească a constatat cu surprindere pădurile de sub avion, trebuind să-și redobândească orientarea. Până la urmă a identificat localitatea Buhuși și râul Bistrița, însă odată cu acestea s-a aprins și becul roșu care avertiza terminarea combustibilului. A aterizat normal pe un teren care s-a dovedit moale pentru roțile avionului său. Cu toate acestea nu a capotat, dar a lovit pământul cu palele elicei.

Slt. av. (r) Ion Simionescu făcuse școala civilă de pilotaj "Mircea Cantacuzino" în anul 1938 și școala de perfecționare pentru avioanele militare de la Buzău, de unde era de fel, în anul următor. Tot la Buzău a urmat, în anul 1940, cursurile școlii pentru piloții de vânătoare, astfel că pentru plăcerea și frumusețea zborului cu acele avioane a întrerupt cursurile Academiei Comerciale. A luat apoi parte la toate luptele purtate de Gr. 7 Vt. pe frontul din Est.

Trebuie precizat de la început că războiul cu aviatorii sovietici a fost dur și necrutător. Aceștia s-au dovedit a fi bine pregătiți și dotați. Aviația noastră de vânătoare în cele două lupte aeriene susținute la Bulgărica și Bolgrad, în prima zi de război, a întrebuințat 19 avioane în timp ce sovieticii au folosit aproape 50. Chiar dacă aviatorii români au doborât opt avioane inamice, lupta nu a fost deloc ușoară. Multe din avioanele lor au fost lovite. De asemenea, în luptele susținute în 23 iunie, tot la Bulgărica, numărul avioanelor românești a fost de 16, în timp ce sovieticii au folosit 25, din care au pierdut 6.

În ziua de 29 iunie, Gr.7 Vt. a executat două recunoașteri cu scopul de a descoperi alte terenuri de aviație, deoarece sovieticii trecuseră la o nouă dispersare a propriilor aparate pe terenuri necunoscute de aviatorii noștri. La fel și în 30 iunie s-au executat alte două recunoașteri cu tot atâtea celule, precum și acoperirea deplasărilor trupelor proprii cu o escadrilă. Aceste misiuni s-au repetat și la 1 iulie, ca în 2 iulie numărul recunoașterilor să crească, ajungându-se la cinci, iar alte patru avioane au atacat coloanele auto inamice întâlnite pe traseul ordonat și surprinse în mișcare ori camuflate în preajma căilor de comunicații.

De asemenea, în ziua de 3 iulie, Grupul a asigurat protecția avioanelor de bombardament He-111 cu 12 avioane și a trimis un avion într-o recunoaștere sondă, urmărind activitatea pe căile de comunicații. Alte trei misiuni asemănătoare au fost întreprinse și în 4 iulie în zona Chișinăului, iar cu 12 și respectiv 8 avioane, s-a asigurat însoțirea avioanelor He-111.

Numai că vânătorii români, datorită vitezei mici cu care se deplasau acele avioane, erau nevoiți să zboare descriind tot felul de "S"-uri pe cer sau viraje, pe deasupra ori în jurul acestora. De multe ori, pentru a se menține în preajma lor, vânătorii recurgeau la scoaterea flapsurilor care le permiteau să evite angajarea în pierdere de viteză a avioanelor ce pilotau, despre care știau că odată intrate în vrie, nu mai puteau fi scoase cu ușurință. Ori în acel fel de a zbura, vânătorii trebuiau să fie atenți la viteză pentru a se menține pe "linia de plutire", scăpând din vedere inamicul. Astfel deveneau cu toții vulnerabili, mai ales că la viteze mici, nici vânătorii nu-și puteau menține formațiile de luptă cele mai potrivite misiunilor avute. Toate acestea duceau necondiționat la un consum mare de combustibil, ceea ce a făcut ca în 4 iulie, slt. av. Vintilă Brătianu să aterizeze la Roman cu mult înainte de aerodromul său, iar adj. stg. av. Bulhac cu avionul nr.48 la Huși, unde l-a accidentat.

La fel, avioanele de bombardament străbăteau straturile de nori izolate, chiar bine împrăștiate, obligând pe vânători să facă același lucru, pentru a nu le lăsa la discreția celor sovietice într-o eventuală întâlnire. Dar tot așa de bine, când erau împrăștiați, puteau fi atacați și vânătorii români la ieșirea din nori sau chiar venindu-le adversarii din spate. Exact așa s-a petrecut tot în acea zi, când adj. șef av. N. Burileanu a fost atacat de două avioane I-16 ce au coborât din nori. Spre bucuria vânătorilor noștri, ele au fost văzute de cpt. av. Gheorghian, care l-a anunțat să pună motorul în plin și să degajeze printr-o răsturnare, tocmai când acestea se aflau în urma lui la 60-70 m.

În aceste condiții, comandantul Gr. 7 Vt. a cerut ca bombardierele să zboare cu viteză normală și în formații cât mai strânse sau să li se încredințeze pentru protecție avioanele Potez-63 ori cele de tip PZL-37 "Los", care erau superioare ca viteză celor de tip He-111.

La 5 iulie, vânătorii cu cocarde tricolore pe aripi au executat alte recunoașteri și au atacat cu două avioane o baterie de artilerie inamică. Atunci a căzut, lovit în plin de AcA, avionul Bf-109 nr.22, pilotat de adj. stg. av. (r) Ilie Vatamanu, care și-a pierdut viața ca un erou.

În urma atacurilor la sol executate în zilele de 26 și 27 iunie, precum și a celui din 5 iulie când s-au adus pierderi însemnate inamicului atât în avioane, cât și blindate și trupe de prima linie, în care Gr. 7 Vt. a avut primul avion pierdut, a fost citat pe GAL prin Ordinul de Zi din 14 iulie 1941. La fel, în 6 iulie, după două recunoașteri sondă, cu șase avioane au asigurat protecția avioanelor de bombardament, încheindu-și ziua de luptă cu o misiune de vânătoare liberă executată cu o celulă. La înapoiere, avionul Bf-109 nr. 28 pilotat de adj. stg. av. I. Mălăcescu, ce fusese avariat în luptă aeriană, la aterizare a fost pus pilon.

Ziua de 7 iulie a fost una din cele de vârf în activitatea de război a Gr. 7 Vt. După o recunoaștere sondă spre Nistru, ce a avut loc în dimineața zilei, s-a primit ordinul de însoțire la Dubăsari a două formații din Grupul 5 Bombardament, care aveau să acționeze la ore diferite. Prima urma să treacă la verticala Hușilor la ora 15,10, iar cea de-a doua la 16,10. Conformându-se, la orele respective, escadrila 57 și apoi 56 au decolat, conducându-le până la obiectiv, fără nici o pierdere.

La ora 17,10, deci după 55 de minute de la aterizarea escadrilei 57 și exact în timpul aterizării escadrilei 56 i s-a fixat o altă misiune. La ora 17,15 trebuia să întâlnească o nouă formație de bombardiere tot la Huși. Ori, la acea dată, Grupul avea disponibile doar 25 de avioane și cum cele de la Escadrila 56 se aflau în curs de alimentare s-au putut scoate numai șase avioane Bf-109. Acelea au decolat imediat ce formația de bombardiere a apărut deasupra Hușilor, cu direcția est. Însă tot în acel timp au apărut alte șase avioane de bombardament însoțite de avioane de vânătoare, care zburau la cca 2500 m înălțime. Confundându-le cu cele încredințate lor, trei din cei șase piloți ce abia decolaserau s-au atașat de formația acestora. Anunțați prin radio au revenit, fiind trimiși în urma celor cărora le fuseseră destinați. Însă nu le-au mai putut ajunge din urmă. Astfel că cele șase avioane He-111 s-au dus la obiectiv însoțite doar de primele trei avioane Bf-109...