La cererea cititorilor: Graf von Zeppelin

GRAF von ZEPPELIN

De mai bine de o jumătate de secol, destinul portavionului german GRAF von ZEPPELIN nu este încă desluşit. Dispariția navei este legată de mai multe variante.

dr. ing. Cristian Crăciunoiu

Apropierea armatei sovietice de porturile prusace a impus distrugerea tuturor navelor ce nu au putut fi evacuate către vest. Portavionul aflat încă în construcție din 1940 nu fusese pregătit pentru dinamitare şi de aceea s-a decis scoaterea sa în mare şi deschiderea valvelor de inundare.

Povestea ei, adevărat „măr al discordiei" între Gross-Admiral Karl Raeder şi comandantul Luftwaffe Herman Goering a fost abordată într-un număr mai vechi al revistei noastre, 4/1999 (nr. 67). Motivul real al dispariției va fi prezentat în acest număr.

Sabotat de Kriegsmarine în ape nu foarte adânci, GRAF von ZEPPELIN a fost ranfluat de specialiştii sovietici la 2 ani după război. Trebuia transportat la o mare bază navală pentru a fi terminat şi adaptat standardelor militare ale Flotei Roşii. Dar, nu a ajuns niciodată la Leningrad (Sankt Petersburg).

Există mai multe ipoteze cu tot felul de poveşti, multe dintre ele interesante, dar motivul adevărat pare a fi devenit clar abia acum. Caracteristica principală a acestei nave era că nu a fost terminată niciodată. Motiv de discordie între marină şi aviație, portavionul a fost început înainte de război, împreună cu alte 3 unități, obținute prin transformarea unor nave comerciale. Din punct de vedere tactic, ele ar fi trebuit să opereze împreună cu unitățile de suprafață şi să interzică legăturile dintre Marea Britanie şi colonii prin Atlantic. Adevărate mini task-force-uri trebuiau să patruleze Oceanul, aviația oferind sprijinul necesar forțelor navale. Dar, odată început războiul, au apărut şi lipsurile de materii prime şi implicit o mare cerere de material volant. În 1940 s-a renunțat la construcția celorlalte unități, iar pentru Graf von Zepellin s-a prevăzut utilizarea a circa 42 de unități de Bf 109 T, variantă navalizată a E-ului şi a două escadrile de Ju 87 C, varianta de portavion a B-ului cu cârlig de prindere a cordonului de frânare şi sistem de prindere pe catapultă. Alegerea Bf 109-ului nu s-a dovedit foarte inspirată, avionul având o rază de acțiune relativ mică şi o stabilitate redusă la decolare-aterizare. Deşi T-ul a fost construit într-o serie suficient de mare, aviația nu a cedat decât un număr redus de unități pentru antrenamentul piloților pe o punte simulată pe uscat. Astfel, în 1943, în cea de a doua jumătate a anului au început studiile de dotare şi echipare modernizată a portavionului, ce nu avansase aproape de loc în construcție.

A apărut în mod firesc ideea de a înlocui catapultele cu altele mult mai puternice ce puteau lansa avioane reactive de tipul Me 262. Deşi mai puține, circa 24, ele puteau prelua şi funcția de interceptor, dar şi pe aceea de bombardier, fiind net superior tuturor aparatelor existente în acel moment.

Ideea a generat un val de proteste printre şefii Luftwaffe, care nu aveau suficiente aparate pentru înzestrarea proprie.

În 1944, apariția lui Arado 234 a generat o altă idee, aplicată abia din anii '60: montarea deasupra fuselajului avionului de bombardament reactiv a unei cupole din material plastic, ce proteja antena unui radar rotitor. Un fel de strămoş al actualelor sisteme de avertizare aeropurtate. Cu două astfel de aparate, unul în aer şi altul pe punte la verificare şi realimentare, portavionul putea detecta prezența oricărei ținte la circa 400 mile nautice de jur-împrejur!

Analiza țintelor se făcea cu ajutorul unui calculator analogic cu lămpi, adaptat şi unităților dotate cu piese de artilerie de mare calibru. Un astfel de exemplu îl constituie crucişătorul „Prinz Eugen" care a stârnit o adevărată criză de furie, dar şi de invidie printre comandamentele aliate, datorită preciziei cu care lovea țintele în 1945 când a efectuat misiuni de sprijin a trupelor pe litoralul Mării Baltice. Calculatorul analogic pentru gestionarea țintelor selectate prin radar a fost capturat odată cu nava şi atunci totul a devenit clar!

Preluarea portavionului de către sovietici, terminarea lui şi dotarea cu unități reactive ar fi oferit acestora un avantaj tehnic incredibil asupra vesticilor. Iată de ce, la toate discuțiile de la masa verde, sovieticii au căpătat din navele capturate, un cuirasat italian (Caio Duilio rebotezat Petropavlovsk şi pierdut prin autoaprinderea muniției în Marea Neagră), câteva crucişătoare şi multe distrugătoare germane, italiene, japoneze, dar nu şi dreptul de a folosi epava portavionului german. De ce?

Anul trecut, un articol german lansa ideea că dotarea Flotei Roşii cu un portavion ce avea avioane reactive ar fi asigurat acesteia un avantaj tehnologic zdrobitor. Perfect adevărat. Abia prin anii 60 US Navy va avea portavioane de acest tip, iar avioanele de tip Early Warning, adevărate radare zburătoare vor mai aştepta încă un deceniu, până la generalizare.

Iată variantele încă neoficiale de dispariție a portavionului: 1. Pleacă la remorcă spre Leningrad şi este pierdut în mare datorită timpului nefavorabil; 2. Pleacă la remorcă şi loveşte o mină; 3. Pleacă la remorcă şi este torpilat de o navă neidentificată; 4. Este folosit de sovietici pentru testarea eficienței avioanelor de asalt II 10 înarmate cu bombe sau torpile, după ce este încărcat cu bombe de avion.

Oricum, nu ajuns niciodată la destinație și a rămas doar un posibil portavion niciodată terminat.

CARACTERISTICI TEHNICE

Deplasament standard: 23.000 t Deplasament total: 33.500 t Lungime totală: 262 m Lăţime: 36 m Pescaj: 8,5 m Puntea de decolare: 260 x 27 m Echipaj: 1.760 + piloți Viteza maximă: 34 noduri

Armament: 16 piese de 150 mm în cazemate; 12 piese aa de 105 mm în 6 turele duble; 22 piese aa de 37 mm câte două pe afet; 28 piese aa de 20 mm

Avioane - 40: 18 Ju-87C, 22 Me 109T