sol, era total nepractică. Până la urmă, toate lucrările la „Graf Zeppelin" au fost complet oprite, în mai 1940. Concomitent, a încetat și producția celor 60 de aparate de vânătoare Bf 109T-1.

Totuși, succesele înregistrate de avioanele ambarcate pe portavioanele britanice împotriva flotei italiene de la sfârșitul lui 1940 au redeșteptat interesul Germaniei în navele de acest tip, astfel că firma „Fieseler Werke" a primit ordinul de a termina seria celor 60 de Bf 109T-1, dar cu îndepărtarea întregului echipament naval și livrarea lor sub formă de aparate de vânătoare-bombardament cu baza la sol, capabile să opereze de pe piste scurte.

În locul echipamentului naval, aparatul putea lua la bord fie un rezervor suplimentar largabil de 300 l, fie 4 bombe de 50 kg, fie una singură, de 250 kg. Noua versiune a primit denumirea Bf-109T-2. S-a ajuns la concluzia că acest aparat era ideal pentru operarea de pe piste mici, expuse atacurilor inamice, precum cele folosite de aviația de vânătoare germană în Norvegia care l-a avut în dotare, îndeosebi unitățile din mica insulă fortificată Heligoland, în 1943. Astfel, avioanele Bf-109T nu au ajuns niciodată să fie utilizate în condițiile pentru care au fost concepute, adică la bordul unui portavion. Ultimul Bf-109T-2 a dispărut din inventar la finele lui 1944.

Al doilea avion dintre cele intens folosite de Luftwaffe care a avut o variantă ambarcată a fost bombardierul în picaj Junkers Ju-87 Stuka. Versiunea navală a acestuia, care urma să intre în dotarea aceluiași portavion „Graf Zeppelin" s-a numit Ju-87C. În mare era similar cu Ju-87B, dar era și el dotat cu puncte de acroșare a cablurilor de catapultare, cârlig de oprire și trenul de aterizare principal largabil, în caz de amerizare. Era prevăzut și cu echipament de plutire, iar aripile se puteau plia, manual, spre înapoi.

Primul aparat de tip Ju-87C-0 de preserie a apărut în vara lui 1939 și era destinat, cum spuneam mai sus, ambarcării pe „Graf Zeppelin", iar versiunea definitivă, Ju-87C-1, trebuia să aibă un mecanism de pliere a aripilor acționat electric și grindă sub fuzelaj pentru acroșarea unei torpile, în locul bombei obișnuite. Avionul avea, de asemenea, posibilitatea să ia sub aripi două rezervoare largabile, raza de acțiune crescându-i astfel de la 800 la 1.600 km. Motorul era de tip Jumo 211J, de 1.300 CP.

Dar atacarea Poloniei, la 1 septembrie 1939, a făcut avioanele de preserie, Ju-87C-0, să fie utilizate ca bombardiere ușoare cu baza la sol. Iată și o întâmplare demnă de a fi relatată. Un aparat de acest tip, fiind avariat de artileria a.a. în timpul unui atac asupra bazei navale poloneze de la Hela, l-a făcut pe pilot să ia decizia de a lărga trenul, pentru a încerca o amerizare. Dar reușind, printr-o fericită întâmplare, să recapete controlul asupra aparatului, acesta a reușit să ajungă la bază, unde a aterizat pe burtă. Bineînțeles că mașina propagandistică germană nu putea rata ocazia de a demonstra încă o dată superioritatea structurală a conceptului Stuka. Astfel, a apărut o fotografie a aparatului după aterizare, dar cu mențiunea că trenul și-l pierduse la contactul cu apa, din cauza unei prea joase reveniri din picaj!

Când lucrul la „Graf Zeppelin" a fost oprit, în octombrie 1939, contractul de producție pentru aparatele Ju-87C-1 a fost și el anulat, iar aparatele care se găseau deja pe banda de montaj au fost terminate ca Ju-87B-2.