Eroii neamului

Unul dintre aşii aviației de bombardament, cpt. Gheorghe Stroici, comandantul Escadrilei 77 Bombardament Ju 88 doborât de americani la 26 iulie 1944 în timp ce testa un avion pe Iveşti - Galaţi. Peste 300 misiuni de luptă. Moartea căpitanului Stroici a fost un exemplu de fatalitate incredibilă. Aşteptându-şi tatăl ce a întârziat, s-a oferit voluntar pentru testarea unui avion ieşit din reparații. Au fost surprinşi de 6 Lightning-uri, şi a căzut în flăcări sub ochii îngroziţi ai tatălui sosit între timp.

Născut în 04.04.1913 la Iaşi, era descendent al vestiţilor spătari Stroici din vremea lui Ştefan cel Mare şi Alexandru Lăpuşneanu. Tatăl său era procuror la Tribunalul Municipiului Iaşi, iar mama sa, profesoară la liceul „Naţional" din acelaşi oraş.

Copil şi adolescent fiind s-a bucurat de o creştere aleasă, în condiţii materiale bune. În 1931 a absolvit liceul internat „Costache Negruzzi", cel mai bun liceu civil din Iaşi, fiind clasificat printre primii; la 01.07.1933 a absolvit Şcoala de Ofiţeri Infanterie din Sibiu, cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 1 Infanterie Dolj. Îndrăgostit de zările senine (la Iaşi exista o flotilă de aviaţie înainte de al doilea război mondial), s-a transferat în aeronautică, a urmat Şcoala de pilotaj, obţinând brevetul de pilot militar şi fiind avansat în gradele de locotenent şi căpitan aviator.

A participat la lupte încă din prima zi a războiului, efectuând cca. 30 de misiuni în calitate de pilot de bombardament pe modernul bimotor Heinkel-111 H3, în cadrul Grupului 3 din Flotila 1 Bombardament-Braşov; în vara anului 1943 a urmat şcoala de bombardament în picaj cu faimosul bimotor Junkers-88, iar din august 1943 a luat parte la lupte în calitate de pilot comandant al Escadrilei 77 din care făcea parte şi slt. av. Dan Stoian, pilot.

Pilot excepţional, era mereu în fruntea escadrilei sale, efectuând peste 100 bombardamente de precizie, până în ziua nefastă de 26 iulie 1944, când avionul său a fost incendiat şi doborât deasupra comunei Umbrăneşti, jud. Galaţi, de o formaţie de 4 vânători americani dotaţi cu vestitele Lightning-uri cu fuselaj dublu. În echipaj mai erau: slt. mec. Popa Gheorghe, smtr. Uscatu Gheorghe şi serg. Pătraşcu Ştefan mitralior.

Toţi 4 au fost înmormântaţi cu onoruri militare în cimitirul comunei Iveşti-jud. Galaţi, unde aveam atunci aerodromul de lucru, în prezenţa familiilor respectivilor eroi, a oficialităţilor şi a personalului unităţilor de pe aerodrom.

Toţi am fost profund îndurerați, parcă s-ar fi rupt coloana vertebrală a escadrilei 77, căci fostul nostru comandant ştiuse să ne câştige încrederea şi simpatia tuturor, indiferent de grad... Toţi munceam şi luptam cu dragoste de patrie, astfel că escadrila noastră dădea cele mai multe avioane apte de luptă, din cadrul Grupului 5 Bombardament în picaj.

Pentru măiestria, vitejia şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă, cpt. av. Stroici Gheorghe a fost decorat cu ordinele: „Virtutea Aeronautică cu spade, clasa „Cavaler" cu o baretă; „Coroana României" cu spade şi panglică de „Virtute Militară"; "Steaua României" cu spade şi panglică de „Virtute Militară", clasa „Cavaler"; "Crucea de Fier" clasa II şi „Crucea de Fier" clasa I.

Un telefon primit de la redacţia prestigioasei reviste „Modelism", mi-a răscolit, ca de fiecare dată noianul de amintiri ale vieţii duse la extrema limită, ce am trăit-o acum 60 de ani. Dar pe care s-o aleg dintre misiunile de bombardament pe care Escadrila 77 le-a efectuat cu bimotorul Junkers-88 în ultimii doi ani ai celui de al doilea război mondial?

Desigur una mai „băşicată", scuzaţi-mi expresia ce o foloseam toţi participanţii de atunci, în argoul tinereţii noastre; adică una dintre zecile de misiuni „asezonate" cu tot tacâmul: atacuri mortale ale vânătoarei inamice înainte şi după bombardarea obiectivului, baraje dense de artilerie grea antiaeriană nu mai puţin mortal, deasupra obiectivului strâşnic apărat de toate categoriile de arme...

Şi iată acum relatarea uneia dintre ele, efectuată acum exact 61 de ani, când nesăţioasa doamnă cu zabranic negru şi cu coasă în mâna-i descărnată, a cules din nou vieţi tinere şi dragi prieteni din escadrila noastră -77 - în care am luptat, din Grupul 5 Bombardament Greu.

Sâmbătă, 2 octombrie 1943, am decolat la ora 14,35 de pe aerodromul Nicolaev (Ucraina), o patrulă de trei avioane şi alta de cinci, conduse de cpt. av. Gheorghe Stroici, comandantul Escadrilei 77, pentru a bombarda motomecanizate şi blindate adăpostite în livezile dintre satele Waldorf şi Worosilovca, din nou fără să avem protecţie de vânătoare, în pofida obiecţiilor cpt. Stroici, „nea Gică" cum îi spuneam, care în orice situaţie căuta să ne protejeze vieţile, deşi Comandamentul Corpului Aerian cunoştea pierderile suferite de noi în misiunile efectuate fără escortă.

Încă înainte de a ajunge la obiectiv, am fost atacaţi de 8 LaGG-uri, ce ne-au urmărit până în zona satelor respective, unde ne-au părăsit; din experienţă ştiam ce urmează, căci imediat au apărut baraje de artilerie grea antiaeriană la înălţimea de 4600 m la care zburam. Strângând din dinţi, am persistat în acţiune, deşi eram înconjuraţi de bulboanele negre ale exploziilor proiectilelor; făcând mici corecţii dictate de observator, căci bombardam la orizontală, după câteva zeci de secunde ce mi s-au părut minute întregi de aşteptare încordată, observatorul, lt. Brezeanu Octavian apasă „butonul roşu" de lansare, văd bombele curgând în dâră, luminţele roşii se sting pe tabloul de control şi virăm întreaga formaţie pentru a ieşi din infern conduşi de „nea Gică" Stroici, experimentat pilot începând din prima zi de război, ieşean, ca şi autorul acestor rânduri. N-am apucat să răsuflăm după depăşirea zonei bătute de A.A., că cele 8 LaGG-uri ce ne aşteptau, ne-au atacat din nou într-un continuu carusel... În cabină se făcuse fum şi miros de cordită de la mitralierele ce trăgeau îndrăcit pentru apărare...

La un moment dat, avionul cu nr. 124 ce se afla în dreapta mea, pilotat de prietenul şi camaradul de promoţie, slt. Vlaiculescu Pretorian, se desprinde din formaţie într-un picaj ceva mai accentuat, cu doi vânători după el, ce trăgeau rafale lungi... Am picat şi restul formaţiei, după el, în intenţia de a-l ajuta, concentrând focul mitralierelor noastre asupra atacanţilor; am trecut linia frontului; Piter, căci aşa îi spuneam, coborâse la rasul pomilor, reducând viteza şi încercând să pună avionul pe burtă. Probabil că era rănit grav şi cu ultimele puteri încerca să salveze echipajul şi avionul, căutând un loc propice lângă satul Malaia-Beloserca, în spatele liniei frontului... Cu coada ochiului am observat cum avionul a fost placat brusc pe burtă, luând contact violent cu pământul. Probabil pilotul leşinase... Rezultatul? Avionul complet distrus, pilotul Vlaiculescu Pretorian şi observatorul, lt. Vasilescu Victor morţi datorită distrugerii botului avionului; ulterior am aflat că smtr.cl.a 2-a Arnăutu Arcadie (RTF) şi serg. maj. Paraschiv Alexandru (mitr.), răniţi grav, au fost transportaţi de urgenţă şi internaţi la Spitalul Militar Z.I. nr.179 din Cernăuţi, unde au fost bine îngrijiţi şi au scăpat cu viaţă.

Restul formaţiei am continuat zborul „la rasul pomilor", apărându-ne de „alaiul" vânătorilor, ce reînnoiau mereu atacurile furibunde... Ajunşi deasupra căii ferate Melitopol-Zaporoje, un LaGG ce se apropiase prea mult trăgând asupra noastră, a fost doborât de focul încrucişat al mitraliorilor noştri; LaGG-ul a căzut pe teritoriul ocupat de trupele noastre, în careul H.C.-12, fiind omologat ulterior de C.A.R. şi atribuit întregii formaţii.

Am aterizat după 2 ore şi 40 minute de zbor, încordaţi după trecerea prin barajele A.A. şi lupta aeriană ce am susţinut-o, îndurerați de pierderea prietenilor şi camarazilor din unitate, dar mulţumiţi că i-am răzbunat, doborând un as de-al lor, căci avea moaieul elicei vopsit în roşu.

Noi însă am avut pierderi dureroase: Piter şi lt. Vasilescu morţi, ceilalţi doi răniţi grav şi avionul nr. 124 A distrus; avionul nr. 114 s-a înapoiat cu profundorul avariat de lovituri de tun, iar nr. 103 avea turela radiotelegrafistului distrusă de lovituri de tun, serg. Iordache C-tin (R.T.F.) fiind uşor rănit la faţă şi la umărul stâng.

Încă o dată s-a dovedit că bombardierele trebuie obligatoriu însoţite de vânătoarea de protecţie... Oare cei din conducerea C.A.R. n-au tras concluziile ce se impuneau? Ar trebui să-i invităm să participe în echipajele noastre la asemenea misiuni, căci atunci am fi siguri că ar asigura protecţie de vânătoare pentru „scumpele lor piei"....

Bietul Piter! Se întorsese cu o zi înainte de la Ploieşti, mulţumit că-şi văzuse părinţii într-o scurtă permisie şi seara ne cântase cu vocea lui plăcută, acompaniindu-se la acordeon, frumoasa şi trista melodie „Lilli Marlen", precum şi „Peterle, mein liebe Peterle" (Petrică, iubitul meu Petrică), de unde şi diminutivul „Piter" ce i-l dădusem...

În melodia „Lilli Marlen" care făcuse ocolul pământului, fiind cântată deopotrivă de ostaşii germani, români, englezi, francezi şi americani, era vorba de o fată ce-şi aştepta iubitul în faţa porţii cazărmii, să se întoarcă de pe front:

„Vor die Kaserne Vor die grosse Tor Steht eine Laterne Und steht sie noch dafor"...

„În faţa cazărmii, În faţa porţii mari, Există un felinar, Există încă şi acum"...

Versurile variantei româneşti începeau cu: „Undeva odată Un soldat cânta Versuri de iubire Pentru draga sa."

A fost cântecul de lebădă a lui „Piter", o presimţire a ceea ce avea să i se întâmple a doua zi, căci prea era trist în seara aceea!....

Cei doi au fost înmormântaţi cu onoruri militare în cimitirul satului Malaia-Beloserca, de camarazii terestri pe care tocmai îi sprijinisem cu bombardierele noastre...

Prietenul nostru Piter era îndrăgit de toţi, datorită firei sale vesele, plăcută, şi a talentului său muzical, ce îl făcea nelipsit seara în cercul nostru, când ne aminteam de cei dragi de acasă şi de viaţa pe care am fi putut să o trăim, dacă nu era război... Era fiu de preot din Ploieşti, absolvise liceul „Sf. Petre şi Pavel" din acel oraş, apoi camarad cu noi în Şcoala de Ofiţeri Aviaţie-Bucureşti, promoţia 1941, parcurgând toate treptele perfecţionării pilotajului împreună cu noi.

Adio, dragă Piter şi sufletul tău bun să fie primit în cerul pe care l-ai iubit atât!....

A doua zi am scris logodnicei sale Viorica, la Braşov, anunţându-i tragicul şi eroicul său sfârşit, iar comandantul escadrilei 77, cpt. av. Stroici Gheorghe, a îndeplinit greaua şi dureroasa îndatorire de a-i anunţa părinţii... Peste mai puţin de un an, avea să fie şi el doborât, împreună cu întreg echipajul de Lightning-urile americane, pe cerul iubitei noastre Moldove!

Până în nefasta zi de 26 iulie 1944, vânătorii americani nu se abătuseră încă deasupra Iveştiului, situat la 20 km sud de Tecuci. Stroici executa un zbor de încercare a avionului Ju-88 nr. 133 neînarmat şi fără legătură radio cu staţiile terestre, când a fost surprins de patru avioane Lightning P-38 americane, puternic înarmate care l-au doborât împreună cu echipajul format ad-hoc din slt. mec. Popa Gheorghe, submaistru Uscatu Gheorghe (RTF) şi sergent Pătraşcu Ştefan (mitralior)...

Prin moartea iubitului nostru comandant, parcă s-ar fi frânt coloana vertebrală a Escadrilei noastre 77, căci nimeni nu l-a mai putut egala în ceea ce priveşte cârmuirea escadrilei sale, atât în luptă, cât şi în activitatea de aerodrom.

Mărturia faptului că Stroici se afla tot timpul în mijlocul nostru, stă fotografia grupului de aviatori odihnind-se pe stelaje de bombe, în pauzele dintre misiuni.

Să vă fie ţărâna uşoară, dragi camarazi! Am rămas ultimul pilot supravieţuitor din faimosul Grup 5 Asalt dotat cu Ju-88.

Închin cu smerenie aceste rânduri memoriei tuturor camarazilor căzuţi în luptă dreaptă pentru apărarea frontierelor ţării.

N.B. pentru amănunte privind doborârea cpt. Stroici deschideţi cartea „Pumnul Ţării", paginile 160-161, Editura Modelism, Bucureşti, 1999.

eder. av. conf. ing. Dan Stoian veteran de război, fost locotenent-pilot în Grupul 5 Bombardament