Dewoitine D-27

Dewoitine D-27

Dan Aloiu

Emile Dewoitine și-a fondat prima societate de construcții de avioane de vânătoare după o formulă caracteristică - monoplane parasol. Primul dintre ele, Dewoitine D.1 a efectuat primul zbor în noiembrie 1922. Au urmat D.2, D.12, D.19, D.21, D.26 și D.27 - nici unul dintre modele nu a fost adoptate de aviația franceză, dar au fost exportate în cantități destul de mari.

Dewoitine D.27 a fost realizat pentru a răspunde unei specificații emisă de Armée de l'Air în 1926. Prototipul a fost realizat în atelierele firmei elvețiene EKW (care mai construise anterior D.9 și D.21), cu un motor Hispano-Suiza 12 Mb și radiator ventral. A efectuat primul zbor în 1928. Avea ampenajul vertical angular de la D.21, care a fost apoi schimbat cu cel mai rotund de la D.26.

Fuzelajul avionului era complet metalic, dar aripa și ampenajele aveau o construcție mai conformă cu metodele timpului - aveau structura metalică, dar erau învelite cu pânză. Radiatorul se ridica și cobora, pentru a varia suprafața efectivă de răcire și a controla astfel răcirea motorului.

Elveția a comandat 5 exemplare de preserie (livrate în 1930), apoi 15 aparate de serie în 1931 și 45 în 1932. 15 aparate elvețiene au fost echipate, în 1932, cu carenaje la roți iar motorul a fost înlocuit cu un Hispano-Suiza 12 Mc mai puternic. Apoi a fost instalat din nou 12 Mb, păstrând însă carenajele la roți. Au fost folosite în unități din prima linie până în 1940, apoi la școli de pilotaj și casate în 1944.

În martie 1928, Emile Dewoitine înființează o firmă - Société Aéronautique Francaise de Avions Dewoitine. Aceasta a construit 8 avioane D.27, dintre care 3 au fost cumpărate de România și alte 4 (sub formă de componente) de către Iugoslavia, care le-a asamblat la firma Zmaj din Belgrad. A fost apoi inițiat un proiect de producere sub licență a avionului în România și Iugoslavia, dar care a fost ulterior abandonat. Alte 8 aparate au fost utilizate experimental, unele pe portavionul „Béarn", iar ultimele 5 au suferit transformări la structură și aripă care le-a adus denumirea de D.53. Folosite la încercări, au fost dotate cu motoare diferite: Hispano-Suiza de tip necunoscut pe D.531; Rolls Royce „Kestrel" pe D.532; Hispano-Suiza 12 Xbrs pe D.533.

Date pentru avion (cu motor HS 12 Mb) Viteza maximă: 298 km/h Viteza ascensională: 600 m/min Plafon: 8.300 m Raza de acțiune: 425 km Autonomie de zbor: 1 h 45 min Greutate gol: 1.038 kg Greutate maximă: 1.415 kg Anvergură: 10,3 m Lungime: 6.56 m Înălțime: 2,78 m Suprafața portantă: 17,55 m² Armament: două mitraliere MAC (licență Vickers), calibru 7,7 mm, sincronizate, în fuzelaj

Date pentru motorul Hispano-Suiza HS 12 Mb Motor în 4 timpi, pe benzină, răcit cu lichid; 12 cilindri în V la 60°; 6 carburatoare duble cu corector altimetric mecanic; putere maximă 500 CP la 2.000 ture/min.; alezaj 130 mm; cursă 170 mm; cilindree 2,7 litri (2.700 cm³); raport de compresie 6,2:1; elice „Merville", bipală, din lemn stratificat, cu diametrul de 2,6 m și pas fix de 2,75 m.

Nu sunt multe de spus privind prezența acestui avion în aviația română. După cum am mai spus, a existat un proiect de producere a avionului la I.A.R.-Brașov, sub licență. În vederea pregătirii fabricației au fost cumpărate 3 avioane produse în Franța, I.A.R. urmând să producă alte 97 de aparate. Proiectul nu a fost însă finalizat. Nu știu ce s-a întâmplat cu cele 3 avioane. Am văzut odată o fotografie cu unul dintre ele în zbor (argintiul, cu direcția în tricolor și cu cocarde tricolore pe intradosul și extradosul aripilor). Probabil că au fost folosite doar pentru antrenamentul piloților și au făcut senzație la mitinguri aeriene, fiind apoi casate. O sursă de pe Internet arată că au fost folosite între 1929 și 1931.