Nicolae IONESCU-JOHNSON

Norocul ne-a scos în cale planurile originale ale uneia dintre cele mai reprezentative nave a Serviciului Maritim Român, cargoul Turnu Severin. La bordul acestei nave a fost construit în 1906 primul tunel aerodinamic din sud-estul Europei de către oficrul mecanic Ion Paulat. Tot el a efectuat la bord studiile pentru construcția primului hidroavion cu cocă centrală pe care îl va construi și experimenta în 1911. Despre Ion Paulat știm destul de puțin și nimeni nu s-a ocupat de publicarea unei monografii a întregii activități (vezi Modelism nr. 77, 2/2002) iată de ce povestirile despre el sunt foarte interesante, cu atât mai mult cu cât au fost scrise de fostul său comandant, faimosul comandat de cursă lungă N. Ionescu-Johnson.

Ne găseam într-o primejdie fără ieșire: sau ne lăsăm în voia valurilor și așteptăm totul de la capriciul hazardului, sau reparăm cu orice sacrificiu defectul de la cârmă. Dar asta înseamnă că cineva din noi trebuie să-și riște pielea.

Pe când mă sfătuiam cu Kiriac și cu Filip și ne întrebam cine ar fi în stare să facă o asemenea lucrare grea, auzim de pe punte un urlet mai tare decât vâjâiala furtunii. Scoatem capetele afară. Era Paulat.

Cu strigătele de bravură ale luptătorilor dezlănțuiți în asaltul unui parapet, Paulat s-a aruncat cu iuțeala unui bolid din sala mașinilor drept în mijlocul punții. O clipă a șovăit dacă să-și continue drumul. Dar numai o clipă. Căci l-am văzut sărind ca o pisică sălbatică de pe magazii și de pe vințuri. Până să ne dăm seama ce se petrece, a ajuns la pupă, unde s-a proptit zdravăn cu amândouă mâinile în scara de acces a cabinei de fier.

În același timp un val cât o biserică înainta dinspre larg spre pupă. Am închis ochii. M-am dat un pas înapoi și m-am strâns îngrozit în peretele cabinei. Am rămas așa fără să-mi dau seama dacă a trecut o oră sau numai o secundă. Când am deschis ochii, Paulat sta împietrit pe scara de fier. Chipul lui era transfigurat. Nu mai avea nimic omenesc în el. Un al doilea val, mai mare decât primul îl izbi din spate și el se făcu ghem sub scară, înainte ca apa să-l potopească. Valul se retrase în clăbuci, spălând puntea până la camera mașinilor. Al treilea val urmă după acesta. Paulat rămâne mereu cocoșat sub scară.

- Dar pentru Dumnezeu, ce are de gând să facă? Ce-a rămas acolo? întreb pe Kiriac. - Lăsați-l, că știe ce face... După fiecare al treilea val vine o pauză, o clipă de acalmie. Bine că a scăpat teafăr...

Sunt numai ochi asupra lui. Și-a scos de la gât cheia cabinei. Venise cu ea legată de o sârmă și o îmbrăcase ca un ham ca să aibă mâinile libere. Descuie ușa și pătrunse repede în cabină, încuindu-se pe dinăuntru.

Nu știu cât a întârziat Paulat în cabină. Așteptându-l să iasă de acolo, pierdusem noțiunea timpului. Mi se părea că mă găsesc într-o lume ireală, că nimic din ceea ce era în jurul meu nu și-a mai păstrat dimensiunile normale. Cabina de la pupă era doar o cutiuță ce sta să alunece în mare, capul lui Kiriac mi se părea botul unui monstru, iar ochii lui Filip, privirile lui calde și umezite de o durere lăuntrică, nu erau decât două goluri întunecate ca într-un craniu plin de pământ. Alături de noi se strânsese aproape întregul echipaj, fiecare chinuit de aceeași întrebare: Cum a fost cu putință? Ce face Paulat în cușca aceea? Mai trăiește? Va mai ieși de acolo?

Deodată ușa cabinei se desfăcu repede. Figura lui halucinantă apăru în deschizătură ca un strigoi ieșit la lumină din altă lume. Ținea în mână cheia și se bâlbâia înfrigurat să nimerească broasca, privind înspăimântat în urma lui, semn că era lucid și cunoștea dincotro îl pândea primejdia. A înfipt, în sfârșit, cheia, a răsucit-o vânjos, vrând parcă s-o frângă și după aceea a apucat din nou scara de fier.

Un val plin de spume se ridică de la pupă. Când se retrase, cabina nu mai era la locul ei. Nu mai era nici Paulat. De pe punte apa se mai scurgea în cerculețe subțiri ca după o ploaie torențială.

Ne privim îngroziți. Nu ne vine a crede. Nu îndrăznim să comentăm. Nimeni nu scoate o vorbă. Știm prea bine ce s-a întâmplat. Stăm încremeniti. Afară furtuna ridică urlete de moarte. Îmi aud bătăia inimii. Îmi vâjâie urechile. Caut în zadar spre pupă să mai văd chipul de strigoi al lui Paulat. În spatele meu cineva a oftat lung, apoi a icnit dureros. Domenico scâncește clănțănindu-și dantura falsă în gură. Pare că a îmbătrânit chiar în clipa aceea. Filip a deschis ușa cabinei încercând să fugă. A închis-o însă repede, dezarmat, neputincios, palid de spaimă. Singur Kiriac pare mai calm. Are totuși un tremur nervos în colțul gurii. Dar atât.

-Trebuie să facem ceva, îi strig cu disperarea unei rugăminți.

Mă agăț de pieptul lui. Liniștea ce i se citește în priviri mă scoate din sărite.

Ce stai, domnule? îi strig dintr-o dată. Pentru numele lui Dumnezeu, să facem ceva!...

- N-avem ce face, răspunde el cu glas înăbușit. Totul s-a sfârșit...

Nu, nu! Asta nu e cu putință. Mă reped la ușă. Vreau să mă strecor pe punte. Mâini vanjoase m-au prins de mijloc și m-au oprit în loc, barându-mi drumul, îndesându-mă în peretele cabinei.

Plafonul îmi apasă creierii. Lumina zilei s-a stins pe neașteptate. Nu se mai aud urletele furtunii. Poate că mă scufund în mare. Vreau să mă trag într-o parte dar nu mă pot mișca. Aș vrea să regăsesc un punct de echilibru în judecata mea dar nu izbutesc să mă gândesc la nimic.

Dar ce se aude? Cine strigă? E vocea lui Domenico.

- Uite-l pe Paulat! strigă el și după dânsul alte voci: - Paulat! Paulat! Paulat! Ura! Ura!

Adevărat! El este! Paulat! Are aceeași mutră de strigoi.

Da, el este! înoată spre pupă, călărind parcă pe creasta unui val. Sau mi se pare mie că înoată? Din când în când dispare cu totul pe sub val. Când reapare nu i se mai vede decât capul mic, mic de tot. Părea o alună luată de vârtej, apărând și dispărând în horbota valurilor, ca în gura unui animal cu dinți albi, care-și scuipă prada și o joacă înainte de a o sfârteca.

Și din nou groaza pune stăpânire pe noi. Dacă valul îl aruncă pe punte? Nimic nu va rămâne din el. Paulat pare însă mai stăpân pe simțurile lui decât suntem noi. A întins mâinile și s-a agățat de tubulatura vinciului dintre pupă și parapetul magaziei, îngrămădindu-se în colțul acela ca într-un cotlon de adăpost. Bluza și pantalonii de pe el sunt ferfenițe. I se vede pieptul păros prin bluza sfâșiată iar din pantaloni n-au mai rămas decât zdrenețe fluturând în bătaia vântului și lăsând să se vadă carnea pulpelor învineţită de frig. Culcușul în care s-a îngrămădit cu genunchii la gură, are dimensiunea unei tinichele de gaz.

Nimeni nu s-ar fi putut gândi la un loc de salvare atât de bun. De acolo se uită la noi cu o privire înnebunită, poate o implorare, poate ură și dispreț pentru lașitatea noastră. Cine ar fi putut să spună ce se petrecea în inima lui și la ce se gândea el atunci?